Europa a intrat într-o spirală pe care a prevenit-o multe decenii şi de care părea ferită. Nici reconstituirea societăţii postbelice occidentale, nici relaţionarea cu blocul comunist nu au fost atât de problematice şi insidioase precum momentul actual. Franţa lui ’68, simbol al unei crize mai ample, a fost deviată spre dezgheţul fabricat în laboratoarele pseudo-filosofiei, în vest, şi în cele ideologice, în est. Căderea comunismului, invocată sărbătoreşte de toată lumea, nu a fost un eveniment uşor de gestionat. Nu este exclusă posibilitatea unei mimări, reţelele comunisto-KGB-iste rămânând funcţionale până astăzi. În cazul României, mineriada din ’90 a convenit de minune unui proces de izolare, mult mai grav decât fostul regim politic de la Bucureşti, diabolizat pe bună dreptate, însă abandonându-ne acestuia. Nu întâmplător, migrarea românilor spre Occident s-a făcut, şi după ’90, în condiţii de azil politic, sau stabilire ilegală convenabilă degradării sistemice. Economiile câtorva mari ţări europene au fost beneficiarele forţei de muncă din România, unele dintre ele având onestitatea de-a recunoaşte acest fapt, însă fără a trasa o perspectivă critică. Subiectul românesc devine interesant în context european tocmai prin soluţiile care l-au plasat în actualul context comunitar.
Europa Occidentală s-a refăcut economic, după al Doilea Război, găsindu-şi uneori un suflu pe care nu l-a avut niciodată. Antiamericanismul s-a consolidat continuu, până la reapariţia unor grupări fasciste ajunse, acum, în Parlamentul European. Boom-ul din care s-au născut politicienii europeni are, tot mai identificabil, aceleaşi origini mortale cu spălarea creierelor de către ideologia comunistă. Scoaterea în faţă a veteranilor de război în campaniile electorale, sau a deţinuţilor politici, când fostele servicii secrete se refăceau, uneori din presupuse obiective, a lăsat un spaţiu sufocant pentru integritatea discursului politic. Lipsa de audienţă, pusă pe seama diversiunilor fostei Securităţi, este doar o jumătate a adevărului, cealaltă fiind extracţia ideologică mai liberală a opozanţilor, însă din aceeaşi familie a totalitarismului. Un inventar al eşecului ar fi util, măcar pentru a nu mai trăi în iluzia că unii au fost mai buni decât alţii. Sună trist, alarmant, însă românii au fost supuşi unei poluări ale cărei efecte vor mai dura mulţi ani. Precizarea acestora poate fi o cale de evitare a unor pericole, de reducere a lor. Partidele politice actuale au preluat in integrum această zestre de temut, reuşind să ia locul fostei Securităţi în păstrarea monopolului. Gesturile morale ale românilor au fost transferate spre conotaţiile diversiunilor, de parcă interpretările date de organele de represiune ar fi oferit o soluţie.
Când Vaclav Havel devenea o voce a speranţei nu doar pentru întregul lagăr comunist, foarte mulţi, la noi, îşi aranjau o situaţie strălucită, pe care Occidentul o vedea drept corectă. Devierile de atunci au dus la starea lucrurilor de acum. România, la nivel instituţional, al politicilor publice, a rămas în aceeaşi confiscare. Toleranţa Occidentului faţă de metamorfozările comunismului arăta însăşi criza care avea să vină. Deocamdată, în Est, corupţia endemică, în Occident, o degringoladă ideologică fără ieşire. Ordinea pe care Justiţia ar putea să o facă în viaţa socială nu poate avea legătură cu esenţa politicii, aşa cum aberant se comentează acum, cu entuziasm. Politica nu e fenomen sportiv, de stadion, oricât de corect s-ar prezenta acesta. Fără principii morale absolute, societatea este pierdută. Criza ideologică actuală arată o despărţire a clasei politice de societate, ca în comunism. Europa, în întregul său, cu diferenţele uriaşe care separă unele ţări, a devenit un contribuabil împotriva propriilor interese. Parlamentul European intră într-o epocă a demagogiei previzibile prin noul său preşedinte. Însuşi contextul politic este dominat de o inerţie a declaraţiilor tot mai lipsite de reprezentare practică. Realul pe care îl prefigurează actualul demers politic conţine tot mai multă izolare faţă de acordurile comunitare, scrise dintr-un interes propagandistic evident.
Istoria face paşi înapoi, chiar dacă operează diverse execuţii întemeiate. Aşa-zisa clasă politică din estul anilor ’50 se reface peste tot în Europa, printr-un ecou temporal. Toleranţa politică a dezastrului prin simpla lui incriminare îşi arată hidoasa faţă. Italia, România, Franţa au scos la rampă personaje din prima linie pe care le-au supus exerciţiului judiciar de imagine. Cum au ajuns aceste personaje acolo, în prima linie, aceasta ar fi problema! De care nu se ocupă nimeni. Şocul este enorm, perturbator. Zeci de ani în care societatea a fost ţinută departe de mediul decizional, de accesul la participarea electorală, sau costurile uriaşe, îşi arată preţul devastator. Numărul exagerat de semnături pentru candidaturi, publicitatea la scară generală prin maşinaria propagandistică fac din omul politic un veritabil corupt. Ceea ce este obligată să facă Justiţia, din motive obscure, trebuie să facă şi societatea. Lăsarea în seama legilor a politicii şi moralei este o rezolvare imposibilă, democraţia impunând o participare permanentă, directă. Aşa cum, în România, arestarea lui Adrian Năstase nu a rezolvat mare lucru, nici în Franţa, rezultatul nu va fi diferit.
Fără validarea de către societate în înţeles major a acestor decizii, implicarea Justiţiei este un act de devalorizare a acesteia. Faptele reprobabile ale omului politic ar trebui extinse cât mai departe de persoana sa, fără a uita, însă, că toate dictaturile se bazează pe justiţie.
Autor: Ioan Vieru
Sursa: Cotidianul
Adauga comentariu