Guvernul Bolojan, prin vicepremierul Oana Gheorghiu, a pus pe masă o ”listă exploratorie” care include vânzarea suplimentară a 5-10 procente din Hidroelectrica (evaluate la 3 până la 6 miliarde lei), 5-7 procente din Romgaz și pachete similare la Transgaz.
Este exact același model brevetat de guvernele românești din ultimii 20 de ani: listare minoritară inițială, urmată de diluare perversă, insiduoasă, prin majorări de capital și oferte secundare (SPO). Promisiunea ”statul rămâne majoritar confortabil” sună foarte cinic, pentru că istoria recentă a demonstrat de fiecare dată că majoritatea se erodează treptat, iar controlul strategic se pierde.
Cazul Hidroelectrica este definitoriu și ar trebui să fie un semnal de alarmă, nu o ocazie de a umple găurile de la bugetul de pensii și salarii. Hidroelectrica a fost listată în 2023 cu un pachet de circa 20 la sută, iar statul a rămas cu diferența de 80 de procente. Compania produce aproape toată energia hidro a României, asigură stabilitatea sistemului energetic, balansează rețeaua și este VITALĂ pentru securitatea națională în contextul tranziției verzi și al riscurilor geopolitice.
În 2025 a generat un profit net de circa 3.37 miliarde lei și a distribuit dividende de 3.3 miliarde lei (de unde statul a încasat peste 2.6 miliarde). Capitalizarea a depășit 70 de miliarde lei. Este o companie viabilă, profitabilă și listată deja la bursă. Adică exact genul de activ strategic pe care statul ar trebui să-l protejeze cu un control de 80-90 de procente, nu să-l dilueze pentru a umple găurile bugetare.
O vânzare suplimentară ar reduce participația la 70-75 de procente și ar deschide ușa pentru fix aceleași potlogării care au distrus controlul la Petrom, Transgaz și Transelectrica.
Modelul s-a repetat cu o precizie matematică. La OMV Petrom, statul deținea toate acțiunile în 2004. Vânzarea inițială către OMV (33.34 la sută) plus majorarea de capital a adus controlul privat la 51 de procente. Ulterior, cedarea gratuită a 20 de procente către Fondul Proprietatea și vânzările ulterioare au lăsat statul cu sub 20 la sută – o poziție minoritară umilitoare.
La Transgaz, acțiunile statului s-au diluat de la peste 85 la sută la circa 58-60 la sută prin majorări de capital și SPO-uri succesive, sub pretextul investițiilor. La Transelectrica, listată în 2006 cu 15 procente, diluarea prin ne-subscriere proporțională a redus participația la circa 58-59 la sută. În toate cazurile, investitori inițial ”nesemnificativi” (fonduri de pensii, investitori străini de tip BlackRock sau Vanguard) au câștigat influență disproporționată. Ei au cerut dividende agresive (peste 80-90 din profit), au blocat investiții strategice pe termen lung și au prioritizat profitul bursier în detrimentul securității energetice.
Statul a ajuns literalmente la mâna investitorilor, pierzând capacitatea de a impune decizii strategice, în interes național.
Exact același scenariu se profilează acum. Bolojan susține că ”statul păstrează controlul majoritar” al companiilor vizate, dar ignoră istoricul României în materie de listări la bursă. După prima diluare vor urma inevitabil majorările de capital (Hidroelectrica are nevoie masivă de investiții în stocare, pompe de acumulare, retehnologizări), iar bugetul ținut pe ”respirație artificială” nu va putea subscrie proporțional. Drept rezultat, acțiunile deținute de stat vor fi erodate lent, dar sigur. Banii obținuți (câteva miliarde de lei) se vor consuma pe cheltuieli curente, pensii sau deficit, nu pe energie strategică.
Nevoia acută de lichidități a guvernului Bolojan (oricât ar fi de presantă) nu poate fi pusă în balanță cu interesul național pe termen lung. Securitatea energetică nu se negociază la bursă. O companie care asigură independența energetică ”curată” la prețuri rezonabile nu poate fi tratată ca un simplu activ lichid de vânzare rapidă.
Guvernul Bolojan repetă greșeala fatală a predecesorilor, la presiunea investitorilor străini din UE și SUA. Premierul sacrifică suveranitatea pe altarul cifrelor bugetare de moment. Hidroelectrica nu este nici pe departe o ”gaură neagră”, ci pilonul energetic al României. A o dilua treptat înseamnă a transforma un activ strategic într-o vacă de muls pe termen scurt (pentru guvern), respectiv o vacă de muls pe termen lung pentru investitori.
Fără plafon legal ferm de minimum 75-80 la sută pentru companii energetice critice și fără fond suveran care să reinvestească banii, acest ”model brevetat” de guvernele post-decembriste va duce inevitabil la același rezultat: statul român, odată proprietar absolut, va ajunge spectator minoritar în propria securitate energetică.
Așa că în acest caz punctual, demersul PSD de a împiedica diluarea participării statului în companiile de interes național este pe deplin justificat.
Autor: Adrian Onciu
Adauga comentariu