Mahalaua care ne pierde

“Mă tem de o haitizare a ţării mele” (Ion D. Sârbu – iarna 1985)

Până când oare vom continua să trăim şi să respirăm “indiferenţi ca nişte hidrocarburi fără inimă şi familie” în faţa inversării de valori prin care se descalifică societatea românească? În uriaşa şi înfometata mahala-oraş, asistăm neputincioşi cum “copiii îşi pierd copilăria, fecioarele nu mai au de mult nimbul acela de puritate şi taină ca pe vremea când citeam Teodoreanu. Familia nu mai mănâncă la masă împreună, ea se hrăneşte (se nutreşte) cum poate, când poate: toate gesturile rituale – crucea, sărutul, bună ziua – s-au golit de sens şi afect, nu mai au acoperire nici măcar duminica în curtea Mitropoliei”.

În mahalaua prezentului, “foamea de cunoaştere (de cultură) a rămas ca instinct şi voinţă, dar energia necesară spre a o satisface a dispărut. Adevărata credinţă mi se pare a fi a celor analfabeţi şi «slabi cu duhul». Fiindcă e simplă şi totală. Fără probleme”.

Toate instituţiile noastre sunt “«cutremurate şi sub inundaţie», totul e în «reorganizare continuă», limba abia mai respiră, iar Cuvântul a ajuns «fată la toate». Nu mai e vorba de a salva un cincinal, sunt în pericol de moarte pământul, poporul, limba. Sufletul”. Un suflet care, “în loc să se roage, se pizduie” de-a lungul şi de-a latul ţării.

Am trecut cu toţii printr-o bizară metamorfoză în acest ultim “secol valah” care tocmai s-a încheiat: am înlocuit frica lui Dumnezeu cu “frica de miliţian, de organe”, de funcţionar, de contabil, de casieră, de femeia de servici, de portar etc., în timp ce majoritatea ne-am obişnuit să vegetăm într-o “singurătate socială, care e de condamnat, fiind una din cauzele alienării şi atomizării societăţii noastre”. De aceea străzile oraşelor noastre sunt pustii în fiecare seară, toţi se retrag în dizgraţioasele “Betonviluri” unde trăiesc “melcoid” consumând surogate culturale servite de multitudinea de posturi TV.

Cum? Maria Tănase s-a născut la mahala? Desigur că “originea îi este obscură”, dar nu mahalaua a transformat-o într-o rapsodie a cântecului popular românesc, ci acel Bucureşti insular care consuma cântecele sale, care asculta cu nesaţ şi nu realiza diferenţe sociale. Mahalaua face diferenţe sociale! A se vedea lucrarea “Urechea mahalalei” scrisă de Constantin Râuleţ prin anii ’20. Dacă Maria Tănase ar fi subscris gusturilor mahalalei, nimeni nu ar mai fi auzit de ea. De ce astăzi manelistele de profesie nu o pot egala pe Maria Tănase chiar dacă îi îngână cântecele? Pentru că subscriu mahalalei şi nu depăşesc nivelul acesteia ca reper cultural. Maria Tănase mai însemna şi un cod vestimentar impecabil, o manieră de a purta conversaţii ceea ce numai oraşul stratifică şi defineşte cu adevărat. Nu mahalaua. La fel şi Haricleea Darclee din mahalaua Brăilei. Dacă nu ar fi renunţat la mahala, nu ar fi ajuns niciodată o legendă a operei universale. Toţi aceia care au subscris la o mare cultură s-au putut salva iar aceia care se circumscriu mahalalei, din nostalgie sau orgoliu rănit, vor rămâne acolo, între mâluri fetide şi zbierături.

Datorită acestor nostalgici “trăim într-o epocă de uriaşă, fantastică explozie, expansiune şi înstăpânire a Prostiei ca valoare: prostia inteligentă, ştiinţifică, descurcăreaţă, şmecheră; prostia sublimă, cezarică, divină, prostia ca fundament, ca acoperiş, prostia ca stil şi Weltanschauung”.

Viaţa culturală în România seamănă cu un “Culturicid”, dus printr-o politică “lucidă şi raţională”. Se poate trăi foarte bine “fără cultură, presă, umanism. Fără reviste, literatură, arte, spectacole. Fără religie, fără ideologie, fără politică chiar”. Într-o astfel de societate se cunosc două lumi care trăiesc paralel, fără să se cunoască: “cei care mai au acces la câte un mic secret de stat şi cei care trăiesc aidoma muştelor”. Şi astfel speranţa “în viitor a neamului nostru” a ajuns să depindă “de eventualii autodidacţi care, pe ascuns, liber, citesc şi învaţă alfabetul elementar al condiţiei umane”.

În oraşele-mahalale ale României, “casele, blocurile, cartierele noastre noi nu sunt decât imense şi plicticoase, urâte şi monotone silozuri de singurătate şi mizere (consecinţe ale atomizării proletare), cazărmi ale unei umanităţi ce trebuie să uite satul sărăciei, în schimbul mizeriei orăşeneşti”. Blocul nostru, dacă ar fi să i se dea o definire, I.D. Sîrbu a fost providenţial: “două sute de celule organizate în jurul a două pubele de gunoi fetid”. O lume unde “starea de Iovie”, în care “indivizi şi popoare stau neputincioşi, în aşteptarea sfârşitului”, devine “starea de Ioviţă care nu e tragică: e grotesc-penibilă. Ruşinoasă. Apostazică”. În oraşele-mahalale ale României, confruntarea dintre noul care trebuie să schimbe şi vechiul care ar trebui să dispară s-a transformat în coabitare. O coabitare între jeg şi parfum Chanel, păduchi şi jeep, palat cu turnuleţ şi goliciunea trupului. Cum se poate da dovadă de mahalagism dacă constatăm şi nu aprobăm această realitate? Dar, pentru a-l parafraza pe Ion D. Sârbu, “orice rahat după ce s-a uscat are dreptul să-şi scrie memoriile sale de trandafir”.

Autor: Adrian Majuru

Sursa: Cotidianul