În epoca Vechiului Regat, elita românească și-a asumat rolul de centru al puterii, pe care l-a deținut alături de regele Carol I. După părerea noastră, între unirea Principatelor și Marea Unire din 1918, trei generații pot fi identificate din acest punct de vedere.
Prima generație era formată din lideri care s-au afirmat în epoca revoluției de la 1848, așa numita generație pașoptistă. O evaluare statistică ne conduce către cifra de aproximativ 200 de persoane, în total, în Moldova și Muntenia. Unii astăzi sunt aproape cu totul uitați, aceasta probabil și datorită faptului că posteritatea i-a reținut mai ușor pe cei din prima linie, alții ocupă și astăzi paginile manualelor de istorie, precum Nicolae Bălcescu. Din punct de vedere social, aproape toți erau boieri, mai mici sau mai mari, mai bogați sau mai scăpătați. Veritabila lor consacrare politică s-a realizat după 1866, deoarece Alexandru Ioan Cuza a preferat să se pună pe el în centrul sistemului de putere și nu să-și creeze o bază de susținere politică. Realizările acestei generații au fost remarcabile: 1848, unirea din 1859, organizarea sistemului monarhiei constituționale, Războiul de Independență, proclamarea regatului. Chiar dacă din punct de vedere cronologic, unii dintre ei au fost longevivi, generația dispare din punct de vedere al activității publice între 1881 și 1885.
Istoria României moderne a debutat, fără îndoială, cu ei. O viitoare istorie instituțională a României în epoca aceasta ne va arăta cu precizie care a fost contribuția lor concretă la organizarea unui sistem și la modelarea unor mentalități care urmăreau aducerea țării în Europa. Acești lideri au fost, în același timp, oameni politici și de stat, profesori universitari, ingineri, medici, juriști, scriitori și oameni de condei, chiar și istorici, colecționari, economiști, popularizatori culturali. Toți au studiat în universitățile din Apus dar nu toți au avut răgazul sau energia să-și obțină și diplomele de absolvire la finele studiilor universitare sau doctorale. Interesant de observat este faptul că aproape toți, cu mici excepții, cum ar fi Ion C. Brătianu care a studiat ingineria, s-au înscris în cadrul facultăților de drept. Aceasta nu pentru că aveau vreo deschidere deosebită pentru studiile juridice, de altfel, mulți vor urma în paralel și alte facultăți și vor abandona pe parcurs studiile inițiale. Toți știau însă că o societate la început de drum avea nevoie mai ales de juriști care să elaboreze legi, regulamente, să organizeze instituții noi, ceea ce le asigura o slujbă și un mijloc de venit. Bogata literatură memorialistică pe care membrii acestei generații ne-au lăsat-o, insuficient studiată după părerea noastră, ne oferă numeroase mărturii în acest sens.
Ei și-au asumat o construcție atât politică, cât și intelectuală. Credem că este foarte greu și, în cele din urmă irelevant, să realizăm o dihotomie clară, netă, între caracteristicile politice și cele intelectuale ale acestei generații. Termenul de intelectual credem că are o acoperire mult mai largă în societatea românească despre care discutăm aici, decât în cazul societății occidentale omonime, în care chestiunea este mult mai clară. O altă observație importantă ni se pare aceea legată de caracterul exclusiv masculin al acestei generații, doamnele fiind excluse, atât de la gestionarea treburilor publice, cum s-a întâmplat peste tot în Europa, cât și din sfera unui activism social. Criteriul de gen a reprezentat o normă a selecției în interiorul acestui grup socio-politico-cultural pe care l-a reprezentat generația. Un alt criteriu deosebit de important al agregării generaționale era acela etnico-naționalist, alogenilor neoferindu-li-se oportunitatea de a participa la conducerea statului. De altfel, chiar în textul legii fundamentale, exista o contradicție evidentă care a determinat consecințe politice. Articolul 7 condiționa calitatea de cetățean de aceea de creștin, în timp ce articolul 20 garanta libertatea absolută de conștiință.
Această primă generație a validat criteriul meritocrației ca principiu esențial al recunoașterii și acceptării membrilor săi dar a consacrat, în același timp, selecția pe baza unor principii adiacente, însă la fel de puternice, masculinitatea și etnicitatea.
A doua generație a fost reprezentată de oamenii grupați în jurul lui Titu Maiorescu și a societății Junimea. Animați de un spirit critic de multe ori acid, erau primii care s-au pronunțat asupra sensurilor modernizării societății românești în epocă. Rolul cultural, politic și social pe care acești oameni l-au jucat este cu atât mai important cu cât ei sunt cei care realizează trecerea spre o a treia serie, preluînd unele din calitățile predecesorilor dar, în același timp, construind anumite caracteristici noi pe care le-au transmis tinerilor.
Cea de a treia generație, a cărei reușită majoră a reprezentat-o realizarea proiectului național în forma sa maximă, a început să se afirme după Războiul de Independență dar și-a găsit deplina consacrare în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. La prima vedere, asemănările față de generația părinților sunt foarte mari dar credem că acestea sunt mai mult aparente.
În primul rând, educația lor era mai riguroasă, în condițiile în care mecanismul social impusese un sistem birocratic bine pus la punct care reglementa strict posibilitățile de ascensiune. Meritul trebuia dovedit atât din punct de vedere al aptitudinilor și cunoștințelor, cât și al diplomelor, certificatelor, documentelor care dovedeau, sub o formă juridică, dobândirea unui anumit statut. Organizarea și dezvoltarea celor două universități, cea bucureșteană și cea ieșeană, a permis construirea unei relații relativ strânse care a condiționat reușita: studii de licență în țară, doctorat într-una din universitățile Occidentului, apoi reîntoarcerea în România.
În al doilea rând, această a treia generație era profesionalizată. Separarea în funcție de pregătire, domeniu de specializare, interese profesionale era completată de anumite politici la nivel public. Vom avea un corp al inginerilor, unul al medicilor, al juriștilor, arhitecților, unul al scriitorilor și așa mai departe. Chiar dacă în domeniul politicii vom întâlni avocați și chiar profesori universitari, totuși s-a produs și o individualizare la nivelul acestui domeniu, oamenii politici fiind și ei parte a unui grup profesionalizat care și-a dedicat energia conducerii treburilor publice.
În al treilea rând, era și o generație mai numeroasă. Această creștere s-a datorat nu doar sporului demografic natural, cât mai ales multiplicării cerințelor sociale, în condițiile în care dezvoltarea sistemului birocratic a corespuns intereselor strategice ale statului, care nu au coincis întotdeauna cu cele ale individului dar care s-au dovedit a fi preeminente. Instituțiile erau mai puternice și credem că o cauză principală care a determinat acest fenomen este legată de stabilitatea politică în asigurarea căreia regele Carol I a contribuit decisiv. Dacă realizăm o analiză comparativă a guvernărilor liberale și a celor conservatoare, constatăm o continuitate a operei de guvernare, care este disimulată de capcana retoricii politice. Această continuitate credem că era determinată de interese comune și de un mod similar de a înțelege prioritățile pe care societatea trebuia să le rezolve.
În al patrulea rând, femeile au reușit să spargă monopolul masculin. Bineînțeles, nu în totalitate, deoarece lumea politicii le-a rămas, ca ultim bastion al dominației masculine, inaccesibilă. Cu toate acestea, femeile reușesc să devină o componentă principală, puternică și activă a elitei sociale datorită mai ales activismului socio-cultural pe care l-au construit, acesta înțeles ca parte esențială a spiritului civic. Afirmăm cu hotărâre, pe baza cercetărilor realizate, că femeile au fost cele care au construit în societatea românească a epocii, într-o măsură mult mai mare decât bărbații, spiritul civic. În acest sens, o contribuție notabilă l-au avut cele două figuri feminine ale familiei regale române, regina Elisabeta și principesa moștenitoare Maria, modele de reușită dar și cele care au adus printre românce exemple ale implicării sociale.
Un element comun al acestor generații l-a reprezentat reticența față de acceptarea personalităților cu o origine etnică diferită de cea a majorității, și ne referim în primul rând la evrei. În special în domeniul profesiunilor liberale și în cel științific și cultural, numeroase personalități de origine israelită s-au afirmat în societatea românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până la Primul Război Mondial. Acceptarea acestora și posibilitatea integrării lor a fost marcată de convertirea la ortodoxie, gest pe care unii dintre savanții și oamenii de cultură l-au făcut. De altfel, fenomenul convertirii religioase poate fi urmărit încă din prima jumătate a veacului XIX. Alte personalități au trecut prin furcile caudine ale unui regim care nu le acorda drepturi depline.
Un alt element care leagă unul de altul elementele despre care discutăm este strategia pusă în practică în materie de alianțe matrimoniale. După părerea noastră, dacă urmărim modul în care se realizau căsătoriile, potrivit informațiilor pe care ni le pune la dispoziție cercetarea genealogică, observăm că, în general, căsătoriile în interiorul lumii liberale erau distincte de cele realizate între familiile care aparțineau lumii conservatoare. O familie liberală prefera evitarea încuscririi cu una conservatoare, după cum și reciproca era valabilă. Pe măsură însă ce interesele o cer, în special cele de natură politică, apropierile dintre cele două lumi, una legată de cercurile burgheziei, cealaltă legată de vechile familii aristocratice și de marea proprietate funciară, devin tot mai clare, mai cu seamă în deceniul care a premers izbucnirea Primului Război Mondial.
Din punct de vedere al ascensiunii sociale, meritocrația a reprezentat principalul criteriu de afirmare și cercetările de până acum relative la selecția instituțională a cadrelor au demonstrat acest proces.
Autor: Alin Ciupală
Sursa: La punkt
Adauga comentariu