Analize și opinii Politică

Jos austeritatea!

Mareste poza Jos austeritateaCâştigătorul Premiului Nobel pentru Economie Paul Krugman afirmă în noua lui carte că problemele actuale pot fi rezolvate mai uşor şi mai rapid decât ne putem imagina. „Puneţi acum capăt depresiunii!“ le strigă el politicienilor rigizi.
Orice poate ajuta la sporirea încrederii familiilor, firmelor şi investitorilor în sustenabilitatea finanţelor publice este bun pentru consolidarea creşterii şi crearea de locuri de muncă. Cred cu fermitate că, în actualele circumstanţe, politicile ce inspiră încredere vor stimula şi nu vor stingheri redresarea economică, pentru că astăzi încrederea este factorul‑cheie“, spunea Jean‑Claude Trichet, preşedinte al Băncii Centrale Europene, ziarului „La Repubblica“ în iunie 2010.

Clubul înţelepţilor.
În lunile înfricoşătoare ce au urmat prăbuşirii băncii Lehman Brothers, aproape toate guvernele importante au căzut de acord că trebuie echilibrat colapsul brutal al cheltuielilor private şi au trecut la o politică fiscală şi monetară expansionistă – cheltuind mai mult, impozitând mai puţin şi tipărind mai multă bază monetară – într‑o încercare de a limita pagubele. Au urmat astfel sfatul manualelor de referinţă şi, mai important, au urmat lecţiile dureroase ale Marii Depresiuni.

Dar în 2010 s‑a întâmplat ceva amuzant: mare parte din elita internaţio­nală – bancherii şi autorităţile financiare ce definesc înţelepciunea convenţională – a decis să arunce cât colo manualele şi lecţiile istoriei şi a declarat că josul e sus. Adică a devenit brusc la modă să faci apel la tăieri de cheltuieli, sporiri de taxe şi chiar de dobânzi, indiferente la ameninţarea şomajului în masă.

Şi când spun brusc, chiar aşa a fost: dominaţia celor ce se închină la austeritatea instantanee a devenit evidentă în primăvara lui 2010, atunci când Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică şi‑a prezentat ultimul raport privind perspectivele economice.

OCDE este un think tank din Paris înfiinţat de un club al guvernelor mai multor state avansate, motiv pentru care a ajuns sinonim al acestei lumi cu un statut aparte. Ca urmare, este un loc profund convenţional, unde documentele sunt negociate paragraf cu paragraf pentru a evita ofensarea vreunuia dintre jucătorii importanţi. Şi ce sfat a dat Americii acest lider suprem al înţelepciunii convenţionale în primăvara lui 2010, când inflaţia era coborâtă, şomajul – foarte ridicat, iar costurile împrumuturilor guvernamentale – aproape de un nivel minim record? Anume că guvernul SUA trebuie imediat să treacă la reducerea deficitului bugetar, iar Rezerva Federală (Fed) trebuie să majoreze dramatic dobânda de referinţă până la sfârşitul anului.
Din fericire, autorităţile americane nu au urmat acest sfat. A existat o anumită înăsprire fiscală „pasivă“, odată ce stimulentele economice ale administraţiei Obama s‑au epuizat, dar nu o schimbare de direcţie spre austeritate. Iar Fed nu numai că a păstrat dobânzile coborâte, ci s‑a implicat într‑un program de achiziţii de titluri, încercând să furnizeze astfel mai multă vigoare fragilei redresări. Totuşi, în Marea Britanie, alegerile au mutat puterea în mâinile unei coaliţii conservatoare ce a pus la inimă sfatul OCDE, impunând un program preventiv de reduceri de cheltuieli chiar dacă regatul, ca şi America, se confrunta atât cu un şomaj ridicat, cât şi cu costuri foarte reduse de împrumutare.
Modă şi seriozitate.
În acest timp, pe continentul european austeritatea fiscală devenea ultimul răcnet al modei – iar Banca Centrală Europeană a început să crească dobânda la începutul lui 2011, în ciuda stării de profundă slăbiciune a economiei zonei euro şi a absenţei oricărei ameninţări inflaţioniste convingătoare.
OCDE nu a fost singura care cerea înăsprirea politicilor fiscale şi monetare, chiar cu spectrul depresiunii în faţă. Banca Reglementelor Internaţionale (BIS) din Basel sau economişti influenţi ca Raghuram Rajan de la Universitatea din Chicago ori voci ale mediului de afaceri ca Bill Gross de la firma de investiţii Pimco i s‑au raliat. Iar lideri republicani din SUA au preluat diferite argumente în favoarea austerităţii pentru a-şi justifica cererile de reducere a cheltuielilor şi a înăspririi fiscale. Fără îndoială, au existat oameni şi organizaţii care au rezistat modei – cel mai notabil şi mai satisfăcător este exemplul Fondului Monetar Internaţional, care a continuat să susţină politicile pe care le consider sănătoase. Dar cred că este corect să spunem că în 2010–2011 cei aşa‑numiţi Very Serious People (Oameni Foarte Serioşi) – care exprimă opinii luate în seamă de către cei influenţi şi respectabili – au adoptat în marea lor majoritate abordarea austeră, în ciuda absenţei oricărui semn de redresare completă după criza economică şi urmările ei.
Ce a stat în spatele acestei schimbări bruşte a modei politice?
Dacă încerci să analizezi argumentele austerienilor, ajungi să vânezi o ţintă ambiguă şi mişcătoare. În special în ce priveşte dobânzile am observat că susţinătorii creşterii lor schimbă mereu regulile în timpul jocului. OCDE, BIS şi diferiţi economişti şi oameni de afaceri par siguri că dobânzile trebuie să crească, dar explicaţiile lor se tot modifică. Această mobilitate sugerează că motivele reale ale solicitării lor privind austeritatea au puţin de‑a face cu o estimare economică obiectivă. Înseamnă, de asemenea, că nu pot „critica“ argumentele favorabile austerităţii şi dobânzilor crescute – există mai multe, nu neapărat compatibile unul cu celălalt.

Factorul frică.
Să începem cu cel care are poate cea mai mare forţă: teama – mai exact teama că naţiunile ce nu întorc spatele stimulentelor şi nu adoptă austeritatea, chiar în situaţia unui şomaj important, se vor confrunta cu crize ale datoriilor similare celei din Grecia.
Dorinţa austerienilor de a tăia cheltuielile guvernamentale şi a reduce deficitele chiar şi în cazul unei economii slăbite poate fi o greşeală. Într‑adevăr, în opinia mea, e profund distrugătoare. Totuşi, nu e foarte greu de înţeles, deoarece un deficit susţinut poate fi o problemă reală.
Austerismul nu a apărut de nicăieri. Chiar şi în primele luni după prăbuşirea Lehman Brothers erau voci care denunţau încercările de salvare a economiilor majore prin angajarea de cheltuieli pe baza deficitelor şi tipărirea de bani. În vâltoarea momentului, au fost acoperite de cele care solicitau acţiuni expansioniste urgente.
Totuşi, spre sfârşitul lui 2009, atât pieţele financiare, cât şi economia mondială se stabilizaseră, aşa încât percepţia privind urgenţa acestor acţiuni s‑a estompat. Apoi a izbucnit criza Greciei, pe care antikeynesienii de pretutindeni au folosit‑o ca exemplu de ce s‑ar putea petrece cu lumea întreagă dacă nu am urma calea cea dreaptă şi îngustă a onestităţii fiscale.
Criza datoriilor greceşti a fost una sui generis chiar şi în Europa, atâta vreme cât şi celelalte ţări din zona euro au probleme de deficit, dar din cauza crizei financiare, şi nu invers.
În acest timp, statele ce încă au propria monedă nu au simţit nici un indiciu privind o criză în stil grecesc a datoriilor guvernamentale, chiar dacă au şi ele – de pildă SUA, dar şi Marea Britanie şi Japonia – datorii şi deficite uriaşe.
Dar nici una dintre aceste observaţii nu pare să conteze în dezbatere. După cum spune politologul Henry Farrel: „Colapsul încrederii pieţelor în Grecia a fost interpretat ca o parabolă a riscului unei risipe fiscale excesive. Statele care au dificultăţi fiscale serioase riscă un colaps al încrederii pieţelor şi poate chiar ruina totală“.
Într‑adevăr, a devenit o modă pentru oamenii respectabili să emită avertismente apocaliptice privind dezastrul iminent dacă nu trecem imediat la reducerea deficitului. Erskine Bowles, copreşedintele – cel democrat! – unei comisii ce ar fi trebuit să furnizeze un plan pentru reducerea deficitului pe termen lung al SUA, a avertizat Congresul asupra iminenţei unei crize a datoriilor, în martie 2011, la câteva luni după ce comisia eşuase să găsească un acord. Vom avea de‑a face cu problema asta, a afirmat Bowles. Poate în doi ani, cine ştie, poate mai devreme sau poate mai târziu, dar, dacă bancherii noştri din Asia încep să creadă că nu vom fi siguri pe datoriile noastre, că nu ne vom putea îndeplini obligaţiile, gândiţi‑vă doar un minut ce se întâmplă dacă nu vor mai cumpăra datoriile noastre. Pieţele ne vor devasta pur şi simplu dacă nu acţionăm în această problemă, a declarat Bowles. Celălalt lider al comisiei, Alan Simpson, l‑a susţinut afirmând că răgazul este mai scurt de doi ani. În acest timp, investitorii reali nu păreau deloc impresionaţi: dobânzile la titlurile SUA pe termen lung erau la un nivel istoric coborât în momentul discursurilor lui Bowles şi Simpson şi au continuat să scadă în cursul lui 2011.


Mecanismul compensării.

Merită men­ţio­nate încă alte trei lucruri. Primul, faptul că, la începutul lui 2011, alarmiştii aveau o scuză favorită pentru aparenta contrad­icţie dintre avertismentele lor groaznice privind catastrofa iminentă şi men­ţinerea unor dobânzi scăzute: Fed, pretindeau ei, ţinea dobânda jos în mod arti­ficial, cumpărând datorii prin intermediul programului său de „quantitative easing“ (relaxare monetară). Dobânzile ar urca imediat, spuneau ei, atunci când programul se va încheia, în iunie. Nu au urcat.
Al doilea, în august 2011, predicatorii iminentei crize a datoriilor se considerau justificaţi de retragerea ratingului de AAA al SUA de către Standard&Poor’s. Mulţi au declarat atunci că „piaţa a vorbit“. Dar nu piaţa vorbise: doar o agenţie de rating, una care, aidoma semenelor ei, acordase ratinguri AAA multor instrumente financiare ce se dovediseră în final toxice. Iar reacţia reală a pieţelor la degradarea decisă de S&P a fost… nulă. Dacă a existat vreun efect, a fost scăderea costurilor de împrumut pentru SUA. Lucru ce nu i‑a surprins deloc pe economiştii care studiaseră experienţele Japoniei: atât S&P, cât şi concurenta ei Moody’s au degradat ratingul Japoniei în 2002, într‑un moment în care situaţia economică japoneză semăna cu cea a din SUA în 2011, şi nici atunci nu s‑a întâmplat ceva.
În cele din urmă, chiar dacă am fi luat în serios avertismentele privind ameninţarea crizei datoriilor, nu era deloc limpede că austeritatea fiscală instantanee – tăierea cheltuielilor şi sporirea taxelor când economia era deja profund slăbită – ar fi ajutat la evitarea crizei. Una e să tai cheltuieli şi să măreşti taxe atunci când şomajul este aproape de minim, iar banca centrală majorează dobânda ca să evite inflaţia. În această situaţie, tăierile nu slăbesc economia, pentru că banca centrală le poate compensa efectul prin reducerea sau cel puţin menţinerea dobânzilor. Dacă economia este profund slăbită, iar dobânzile sunt aproape de zero, tăierile de taxe nu pot fi compensate. Aşa încât vor slăbi economia în continuare – iar acest lucru scade veniturile, măturând cel puţin o parte din reducerea de deficit ţintită.
Basmul cu încrederea.
Aşadar, chiar dacă cineva ar fi îngrijorat de o potenţială pierdere de încredere sau de imaginea bugetului pe termen lung, logica economică pare să sugereze că austeritatea trebuie să mai aştepte – că ar trebui să existe planuri pe termen mai lung privind tăieri de cheltuieli şi măriri de taxe, dar că aceste tăieri şi măriri nu trebuie puse în practică până când economia nu se învigorează.
Dar austerienii resping această logică, insistând că tăierile imediate erau necesare pentru a restabili încrederea – iar această încredere restabilită le va da tăierilor un efect de expansiune, nu de contracţie. Lucru care ne aduce la un al doilea nivel de argumentare: dezbaterea pe tema efectelor austerităţii asupra şomajului şi producţiei într‑o economie în depresiune.
Am deschis acest eseu cu remarcile lui Jean‑Claude Trichet, preşedinte al Băncii Centrale Europene până în toamna lui 2011, ce conţin doctrina remarcabil de optimistă – şi de nebunească – ce a măturat coridoarele puterii în 2010. Această doctrină accepta ideea că efectul direct al tăierii cheltuielilor guvernamentale este reducerea cererii, ceea ce, în condiţiile date, duce la o încetinire economică şi creşterea şomajului. Dar „încrederea“, insistau oameni ca Trichet, va compensa cu asupra de măsură acest efect direct.
Am numit această credinţă „basmul încrederii“, o expresie ce pare să fi prins. Dar despre ce era vorba? Este posibil ca tăierea cheltuielilor guvernamentale să poată amplifica cererea? Da, este. De fapt, există două canale prin care aceste tăieri pot duce, în principiu, la creşterea cererii: prin reducerea dobânzilor şi/sau convingându‑i pe oameni să se aştepte la scăderea taxelor în viitor.
Iată cum poate funcţiona canalul dobânzilor: investitorii, impresionaţi de efortul guvernului de a reduce deficitul bugetar, îşi vor revizui în scădere aşteptările privind împrumuturile viitoare ale statului, deci şi cele privind nivelul viitor al dobânzilor. Deoarece dobânzile pe termen lung de astăzi reflectă estimările privind ratele viitoare, aşteptarea unor împrumuturi mai reduse ar putea duce imediat la scăderea dobânzilor. Iar aceste dobânzi mai scăzute ar putea conduce imediat la investiţii mai mari.
Alternativ, austeritatea actuală ar putea să‑i impresioneze pe consumatori: observând entuziasmul cu care guvernul taie cheltuieli, ar putea conchide că taxele viitoare nu vor fi atât de mari pe cât se aşteptau ei, ceea ce le‑ar da un sentiment de bogăţie şi i‑ar face imediat să cheltuiască mai mult.
Ca şi multor altor economişti, austeritatea expansionistă mi se pare în general neverosimilă, în special având în vedere starea lumii în 2010 şi cum a rămas în următorii doi ani. Mă repet: punctul‑cheie este că, pentru a justifica declaraţii precum cea a lui Jean‑Claude Trichet, nu e suficient ca efectele legate de încredere să existe, ele trebuie să fie suficient de puternice ca să compenseze peste măsură efectele directe, imediate de depresiune economică ale austerităţii. Lucru greu de imaginat în cazul canalului dobânzilor, având în vedere ratele ce erau deja coborâte la începutul lui 2010 (şi sunt şi mai joase acum). Cât despre efectele aşteptărilor privind taxele viitoare, cunoaşteţi pe cineva care decide cât îşi poate permite să cheltuiască anul acesta încercând să estimeze ce înseamnă deciziile fiscale actuale pentru taxele de peste cinci sau 10 ani?
Sarcina depresiunii.
Dorinţa austerienilor de a tăia cheltuieli şi a reduce deficite poate fi înţeleasă, atâta timp cât deficitele de durată pot fi o problemă reală. Dar am fost de‑a dreptul şocat atunci când OCDE a cerut mărirea dobânzilor în mai 2010. De ce să creşti ratele atunci când economia este profund slăbită şi nu pare să existe risc de inflaţie? Explicaţiile se tot schimbă.
Atunci când OCDE a cerut mărirea dobânzilor, a făcut un lucru ciudat: şi‑a contrazis propria prognoză economică, bazată pe propriile modele, ce arăta inflaţie coborâtă şi şomaj ridicat pentru anii ce urmau. Dar pieţele financiare, care erau mai optimiste la vremea aceea (mai târziu şi‑au schimbat părerea), preziceau implicit o oarecare mărire a inflaţiei. Nivelul prognozat era totuşi mic, după standardele istorice, dar OCDE a profitat de ocazie ca să-şi justifice apelul proausteritate.
În primăvara lui 2011, un salt al preţurilor la materii prime a dus la creşterea inflaţiei curente, iar BCE a citat acest motiv pentru majorarea dobânzii. Ar fi fost o mişcare înţeleaptă, cu două excepţii. În primul rând, datele arătau clar că era vorba de un eveniment temporar, provocat de situaţii din afara Europei, că inflaţia subiacentă (ce exclude preţurile afectate de taxe guvernamentale sau starea vremii – n.r.) se modificase nesemnificativ, iar creşterea inflaţiei principale dădea semne că-şi inversează cursul curând, aşa cum s‑a şi întâmplat. Apoi, BCE mai reacţionase exagerat într‑o situaţie similară în 2008, majorând dobânzile exact când economia mondială plonja în recesiune. Nu era să facă aceeaşi greşeală la doar câţiva ani! Ba da, a făcut‑o.
Ideea potrivit căreia dobânzile suficient de mici pentru a susţine angajări în masă vor constitui un obstacol pentru ajustarea economică pare stranie, dar sună familiar celor care au urmărit zbaterile economiştilor Marii Depresiuni. Există un pasaj scandalos al lui Joseph Schumpeter, care avertiza împotriva oricăror politici de remediere ce ar fi prevenit ducerea până la capăt a „sarcinii depresiunii“.
Când eram la facultate, aserţiuni de acest gen erau considerate caracteristice şcolii „lichidaţioniste“, care susţinea că suferinţele din timpul unei depresiuni sunt bune, naturale şi nu trebuie făcut nimic pentru a le uşura. Teorie care, învăţam noi atunci, a fost definitiv respinsă de realitate. Să‑l lăsăm pe Keynes – Milton Friedman a dus o cruciadă împotriva acestui mod de gândire.
Şi totuşi, în 2010, argumentele lichidaţioniste de genul lui Schumpeter (sau Hayek) au ieşit brusc din anonimat. Nu a fost prezentată nici o dovadă sau judecată atentă pentru a explica de ce a înviat din morţi această doctrină. De ce a fost doctrina austeriană atât de atrăgătoare pentru Oamenii Foarte Serioşi?
Motive.
În capodopera sa „Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor“, John Maynard Keynes speculează pe tema motivelor pentru care credinţa că economiile nu pot suferi niciodată de pe urma cererii neadecvate (ca atare este greşit ca guvernele să caute să crească cererea – teoria lui David Ricardo) a dominat opiniile respectabile atât de mult timp. Partea despre cum doctrina austerităţii explică logic injustiţia socială şi în general cruzimea, cum o recomandă autorităţilor sună foarte real.
Am putea adăuga observaţiile altui economist din secolul trecut, Michal Kalecki, care a scris un eseu pătrunzător în 1943 despre importanţa recursului la „încredere“ pentru liderii mediului de afaceri. Cât timp nu există cale de întoarcere la ocuparea integrală a forţei de muncă decât prin refacerea încrederii în mediul de afaceri, lobbyul businessului va deţine un veto asupra acţiunii guvernului. Dacă acesta ar propune ceva ce nu le convine, ca majorarea taxelor sau ameliorarea puterii de negociere a lucrătorilor, oamenii de afaceri vor emite avertismente teribile, că guvernul distruge încrederea şi aruncă naţiunea în depresiune. Dar îndată ce sunt folosite politicile monetare şi fiscale împotriva şomajului, încrederea devine mai puţin necesară, iar nevoia de a face pe placul capitaliştilor se reduce.
Dacă vă uitaţi la ce doresc austerienii – politici fiscale care se concentrează pe deficite în loc de crearea de locuri de muncă, politici monetare care luptă obsesiv cu orice boare de inflaţie şi majorează dobânzile chiar şi în condiţii de şomaj în masă – toate acestea servesc de fapt intereselor creditorilor, al celor care împrumută, nu al celor care se împrumută şi/sau muncesc pentru a trăi. Creditorii vor ca guvernele să-şi onoreze datoriile cu cea mai înaltă prioritate şi se opun oricărei acţiuni monetare care fie dăunează profitului băncilor prin menţinerea unor dobânzi coborâte, fie erodează valoarea pretenţiilor prin inflaţie.
În cele din urmă, este această presiune permanentă de a transforma criza economică într‑un subiect etic, o poveste în care depresiunea este consecinţa necesară a unor păcate anterioare şi nu trebuie îndulcită. Cheltuielile pe baza deficitului şi dobânzile reduse le par multora pur şi simplu greşite – poate mai ales şefilor băncilor centrale şi altor autorităţi financiare al căror sens de autoevaluare este strâns legat de ideea că ei sunt maturii care ştiu să spună nu.
Necazul este că, în situaţia actuală, nu este matur să insişti să perpetuezi suferinţele. Este în acelaşi timp copilăresc (judecând politicile după cum par, nu după ce fac) şi distrugător.

După „End This Depression Now!“ de Paul Krugman, 2012, Editura W.W. Norton&Co.

sursa: moneyexpress.money.ro

Abonează-te la newsletter