De fapt, vina adoptării legii eutanasierii câinilor nu aparţine lui Traian Băsescu. Acest personaj de la care oricum nu aveam nici o aşteptare, fiind de presupus că, în momentul în care îşi va vedea realizabile planurilor de exterminare pe care le avea ca primar ucigaş de câini, va jubila de-a dreptul. Acesta este şi motivul pentru care nu a avut nici o problemă în a promulga rapid legea eutanasierii câinilor, fiind poate cea mai rapidă promulgare pe care a făcut-o vreodată. Deşi, măcar ca imagine, ar fi putut să dea peste nas curţii constituţionale pentru că s-a pronunţat înainte de a fi finalizată ancheta din parcul Tei sau ar fi putut retrimite legea în parlament din respect faţă de cei ce au ieşit în stradă pentru drepturile animalelor. Dar, mai ales, pentru îndreptarea numeroaselor aberaţii din lege.
Şi nu ne putem amăgi că ne-am fi aşteptat carecumva la o minimă urmă de umanitate din partea preşedintelui nostru, el fiind aidoma neinspiratei statui aşezată cu ruşinea pe afară în fata Muzeului National de Istorie. O stană „de piatră” ţinând în braţe un patruped contorsionat, parcă într-o prevestire a ceea ce va urma…. Şi nu ne miră nici măcar faptul că şi-a asumat un sfârşit de mandat prezidenţial sub anatema de ucigaş de câini, căci doar a intrat în această funcţie cu apostila de primar ucigas de câini. Iar în cele din urmă, aceasta pare a fi esenţa a ceea ce îl caracterizează…
De aceea, dincolo de promulgarea legii de către Traian Băsescu, adevărata problemă o găsim în slujul politic al judecătorilor de la curtea constituţională. Pentru că, prin votul de „constituţionalitate” pe care l-au dat unei legi care încalcă dreptul la viaţă intimă şi la proprietate al stăpânilor, şi zdrobeşte toate convenţiile privind drepturile animalelor, judecătorii cu aer de gâde au mai pus o cărămidă procesului tot mai evident de eutanasiere a democraţiei. Şi nu putem ignora faptul că această decizie a venit la numai o zi după ce socrul lui Victor Pepelea Ponta, cel ce se afişează tot mai impulsiv cu aerele lui de vidanjor al supapelor democraţiei, şi pe care, încă, îl acceptăm drept locatar al palatului Victoria, avea să avertizeze într-o emisiune de televiziune, fioros precum un activist care nu permite a fi întrerupt, că puterea nu va asculta de cererile străzii. Iar Ilie Sârbu, socrul purtător de vorbe pesedisto-executive, a spus-o repetat şi apăsat: guvernul Ponta nu va ceda la presiunile străzii. Indiferent că este vorba de cinci, zece sau 30 de mii oameni! Puterea nu-şi va revizui felul de ocârmuire după solicitările străzii pentru că atunci „nu ar mai avea ce să caute la guvernare”. Asta a spus membrul unui partid care a ajuns la putere adus tocmai de aceea „stradă” pe care azi o ignoră şi o dispreţuieşte. Acea „stradă” care a „răsturnat” un guvern şi care, în comparaţie cu numărul celor ce au ieşit acum să protesteze, ar părea astăzi o biată alee dosită. Atunci, doar câteva mii de oamenii au produs „schimbarea”; astăzi, părerea a 30 de mii de oameni nu mai contează… Poate pentru că atunci încă era democraţie…
Şi nu întâmplător Ilie Sârbu a afişat această poziţie discreţionară, expunând public şi oficial sensul unilateral al puterii într-un mesaj nu prea îndepărtat de cel al punerii directe a unui pumn în gură. Mai ales că declaraţiile socrului au venit în paralel cu prestaţiile unui alt exemplar al tendinţelor megalomanice ale puterii, grevista-cameleon devenită mahalagoaica politică de serviciu, care, pe un alt post TV, clama aceeaşi direcţie de forţă „a lor”, a celor de la putere, ameninţându-şi un coleg de platou, parlamentar, cu reclamaţii la conducerea camerei pentru opiniile contrare dânsei (!). Şi cum altfel când delaţiunile fac parte din „carnea” acestei puterii?!
O putere care a trasat deja graniţa dintre binele ei şi indiferenţa împletită cu acţiunea punitivă pentru toţi ceilalţi. Şi este alarmant că, deja, şi dinspre Occident lucrurile nu se văd altfel decât le simţim noi acum dar nu protestăm îndeajuns. Ca un drum spre o fundătură istorică, părând că România este din nou condamnată, pentru a doua oară în mai puţin de un secol, la a trăi într-o cauză pierdută. Or, poate tocmai de aceea, la recentele alegeri din Germania, nici unul dintre candidaţii la postul de cancelar nu a alocat României mai mult de câteva rânduri în programele lor! Pentru că, acolo, România pare într-adevăr o cauză pierdută… Un timp irosit. Iar guvernanţii noştri profită, bazându-se pe faptul că Europa nu are vreme de noi.
De aceea, după aceste „accidente” verbale ale exponenţilor puterii, votul dat de curtea constituţională vine ca o recunoaştere oficială (într-o constituţionalitate forţată atribuită unei neconstituţionalităţilor impuse) a acţiunilor guvernanţilor. Demonstrează că votul acestor jude-călăi, subjugaţi politic nu a fost menit atât omorârii unor fiinţe nevinovate (legea eutanasirii nefiind „scop”, ci mijloc!), totul pentru a se ţese peste noi alte iţe ale pânzei „socialiste” a timorării. Iar dramatic este faptul că societatea românească este suficient de fisurată pentru a cădea în plasa acestor manipulări. Nu mai este vorba de un butoi de pulbere, ci de o firavă structurată dezagregată de-a lungul şi de-a latul. O structură cu zeci şi zeci de fisuri între oameni, pe subiecte induse şi exploatate de guvernanţi şi politicieni pentru a genera o anumită tensiune de rupere. O structură în care degenerarea până la discreditare a dialogului public va sfârşi prin a justifica intervenţia în forţă a puterii.
Fisuri ce se observă de oriunde am privi. Social, dar şi economic, în ultimul caz prin măsurile care par menite a destabiliza şi desfiinţa toate acele izvoare de (pre)capitalism. Iar discursul şi acţiunile „socialistului” cabinet Ponta nu vor duce doar la reiterarea ironiei iliesciene despre „capitalismul de cumetrie”, ci va înfiera de-a dreptul capitalismul (inclusiv prin faptul că toţi ce au generat acel capitalism de început sunt, azi, în mare măsură, ori faliţi ori după gratii; dovadă a însăşi falimentului capitalismului, nu?!).
De altfel, pe aceeaşi linie, deja oficială, a impunerii direcţiei, doar încă „necincinale”, au venit şi vorbele vicepremierului Dragnea, care aproape a sfâşiat USL doar pentru neruşinarea liberalilor de a fi îndrăznit să aibă o opinie. De a fi pus pe masă o iniţiativă legislativă, întâmplător despre aleşii locali (şi tot „întâmplător” pericilitând multe dintre mandatele aleşilor „roşii”), fără a fi cerut voie PSD-ului. Practic, o condamnare fără perdea a dreptului parlamentar la iniţiativă legislativă!
Şi sunt semnale extrem de grave. Pentru că PSD-ul nu restrânge doar sfera de „mişcare” a simplilor cetăţeni, ci, iată, impune restricţii chiar şi „partenerilor” de guvernare. Şi poate că atunci este explicabilă graba de a-l împinge, nu atât între gratii, cât mai ales în afara jocului politic, pe Felix-motanul, adevărata eminenţă cenuşie a celuilalt minipartener de guvernare, Partidul Conservator, acolo unde, fără Dan Voiculescu la butoane, „ăla mic” care face aport la funcţia de preşedinte de partid va răspunde în faţa lui Ponta în calitatea sa de co(co)preşedinte (!) al USL-ului exact cum o face acum ca ministru.
Aşadar, în fiecare paragraf al legii se găsesc aberaţii pe care orice student de anul I le-ar remarca; darămite juratii-călăi de la c.c.r.?! În primul rând, prin impunerea obţinerii acordului din partea vecinilor, se încalcă dreptul la viaţă intimă şi la proprietate privată. Apoi, aplicarea obligaţiei de a prezenta la adopţie o adeverinţă de venit (!) inclusiv solicitanţilor din străinătate, ne aruncă în ridicol, un serviciu de ecarisaj devenind registru al adeverinţelor „din care să rezulte posibilitatea întreţinerii unui câine”. Mai mult, hinghierul devine un fel de sectorist, având dreptul de a monitoriza câinii după adopţie, fiind prevăzută chiar obligaţia deţinătorului de animal ca, în cazul părăsirii domiciliului „pentru mai mult de 15 zile”, să raporteze sectoristului-hinghier! Toate acestea pe lângă prima şi cea mai mare aberaţie juridică, asocierea procedurii de eutanasire, care este este specifică unei fiinţe umane cu discernământ (şi care îşi exprimă în mod expres această voinţă), animalelor!
Peste toate aceste „amănunte” adevăraţii „maidanezi”, neprieteni ai prietenilor omului au trecut cu lupa dioptriilor de cal!
Autor: Cezar Adonis Mihalache
Sursa: Natiunea
Adauga comentariu