Dovada inechităţii veniturilor este din ce în ce mai clară. Conform celui mai recent studiu efectuat de Oxfam, “Working for the Few,”(Muncind pentru cei puţini), în “Statele Unite, cei mai bogaţi care fac parte din categoria celor 1% au acaparat 95 la sută din creşterea de după criza financiară încă din 2009, în timp ce restul de 90 la sută, cei săraci, au devenit şi mai săraci.”
Ticăloşii care fac parte din cei 1% deţin mai mult de 35 la sută din averea naţiunii. Între timp, ceilalţi 40 la sută din ţara noastră care sunt baza, sunt îndatoraţi. Chiar pe 15 aprilie, de Ziua Taxei, Federaţia Americană a Muncii şi Congresul Organizaţiilor Industriale AFL-CIO a raportat că anul trecut, directorii a 350 de corporaţii de top americane au fost plătiţi de 331 de ori mai mult decât a fost plătit un muncitor obişnuit. Acei directori câştigau în medie 11,7 milioane de dolari faţă de muncitorul obişnuit care câştiga 35.239 dolari.
În timp ce această analiză a circulat de Ziua Taxei, analistul economic Robert Reich ne-a amintit că, pe lângă faptul că primesc cel mai mare procent din venitul naţional total timp de aproape un secol, mulţi dintre cei care fac parte din categoria 1% plătesc un impozit mai mic decât mulţi care fac parte din clasa mijlocie. Am putea să ne amintim că un Congres “binevoitor” oferă marilor investitori financiari privilegiul de a se folosi de profitul investit având un impozit mai scăzut şi decât cel al propriilor secretare sau funcţionari.
La nivel local şi statal, în timp ce o cincime din cei mai săraci americani plătesc o taxă în medie de 11%, cei mai bogaţi 1% ai ţării plătesc- sunteţi pregătiţi să auziţi?- jumătate faţă de aceştia din urmă. La urma urmei, nu este responsabilă nici Natura şi nici Dumnezeul Naturii pentru felul în care sunt create taxele, aceasta este responsabilitatea celor care fac legile şi a politicienilor şi este unul dintre modurile în care pot ei să-şi manifeste “recunoştinţa” faţă de “sponsorii” lor, după cum ar putea să spună chiar preşedintele Curţii Supreme, John Roberts: “Domnule Adelson, apreciem atât de mult generozitatea dumneavoastră încât vă reducem impozitele astfel încât să puteţi să oferiţi 8 miliarde de dolari ca plată scutită de impozit către moştenitorii dumneavoastră, chiar dacă mai târziu plătitorii de taxe vor trebui să scoată 2,8 miliarde de dolari pentru a compensa pierderea de taxe din venituri. ”
Toate acestea fac să fie dezgustător argumentul pe care l-au tot folosit “curtenii” celor bogaţi, acela că inechitatea nu are importanţă. Bineînţeles că are importanţă. Inechitatea este ceea ce a transformat Washington-ul într-un paravan de protecţie pentru cei 1%. Oferă toate acele bunătăţi guvernamentale: scutiri de impozit, paradisuri fiscale (prin intermediul cărora corporaţiile şi cei bogaţi îşi pot pune la adăpost banii în zone libere de taxă). Oportunităţi de evaziune, favoruri şi aşa mai departe. După cum scrie şi Paul Krugman în recenzia cărţii lui Thomas Piketty, Capital in the Twenty-First Century, “Acum ştim cu siguranţă că Statele Unite au o distribuţie a inechităţii mai mare decât oricare altă ţară dezvoltată şi că mare parte din responsabilitatea acestui fapt se datorează acţiunilor guvernului.”
Recent, cercetători de la Trinity College din Connecticut au scormonit printre informaţii şi au ajuns la concluzia că Senatul Statelor Unite este responsabil pentru politicile care îi favorizează pe cei bogaţi, ignorându-i pe cei săraci. Mai mult, va urma o altă cercetare foarte mare toamna asta din partea intelectualilor de la universităţile Princeton şi Northwestern, bazată pe informaţii adunate între 1981 şi 2002. Rezultatul lor: “Pretenţiile Americii cum că ar fi o societate democratică sunt în mare pericol… Opiniile americanului de rând se pare că au o influenţă infimă, redusă până aproape de zero, din punct de vedere statistic asupra politicilor publice.” În schimb, politicile tind să se “incline în favoarea dorinţelor corporaţiilor şi ale afaceriştilor.”
Luna trecută, Matea Gold, de la Washington Post a scris despre nişte absolvenţi de ştiinţe politice care au elaborat un studiu care confirmă ideea că banii înseamnă cu adevărat accesul la Washington. Joshua Kalla şi David Broockman au schiţat două scrisori prin care cereau celor 191 de membri ai Congresului o întâlnire în care să se discute o anumită parte din legislaţie. Într-unul din e-mailurile trimise, se afirma că vor fi prezenţi “sponsori politici activi”, iar în al doilea e-mail se spunea doar că vor fi prezenţi “un grup local de alegători”.
Ghiciţi care dintre e-mailuri a primit mai multe răspunsuri? Da, de cinci ori mai mulţi legislatori sau şefi de personal s-au oferit să stabilească întâlniri cu sponsori activi decât cu votanţi locali. De ce nu se cheamă tot corupţie atunci când vânzarea accesului la funcţionari publici aduce atingere însăşi ideii de reprezentare guvernamentală? Atunci când banii vorbesc, iar tu nu îi deţii, cum mai poţi crede în democraţie?
Ce păcat că s-a ajuns aici. Deriva către oligarhie pe care Thomas Piketty o descrie în noua sa carte formidabilă despre capital a devenit o dezlănţuire nebunească. Ne va scăpa din mâini cu totul, dacă nu facem ceva să oprim acest lucru.
What the 1% Don’t Want You to Know from BillMoyers.com on Vimeo.
Autori: Bill Moyers (directorul editorial al Moyers & Company şi BillMoyers.com) si Michael Winship (scriitor senior al Moyers & Company şi BillMoyers.com, premiat cu Emmy şi de asemenea scriitor senior asociat al grupului de advocacy Demos)
Traducerea: Gandeste.org
Sursa: Huffington Post
Adauga comentariu