11-14 iunie 2015; Interalpen-Hotel; sătucul Telfs-Buchen din Tirolul austriac; 131 de participanţi, plus invitaţi de marcă; numele lor apar pe site-ul oficial al Grupului Bilderberg, care are birouri în oraşul olandez Leyde; teme de discuţie: situaţia economică şi geopolitică a lumii, cu accent pe terorism, cyberatacuri, economia Greciei, Iran, Rusia. Sunt singurele date oficiale comunicate despre a 63-a reuniune anuală a grupului Bilderberg, care s-a desfăşurat cu uşile închise, în condiţii extraordinare de securitate, cei prezenţi – nume „grele” din lumea economică, politică, financiară, universitară sau din mass- media – nefiind acompaniaţi de soţii sau soţi ori de secretare şi stând închişi trei zile în hotel, unde, într-o sală în care au fost aranjaţi în ordine alfabetică, au participat la diverse dezbateri.
Surse de interior susţin că nu se iau decizii după reuniune, procesul ei verbal fiind redactat de doi jurnalişti de la revista britanică „The Economist”, al cărei redactor şef este printre participanţii la acest sui-generis summit al respectivei elite mondiale. El nu este dat publicităţii. În fine, localitatea în care se organizează reuniunea anuală se anunţă în ultimul moment.
Sunt, mai sus, elementele care arată pentru ce există multe critici asupra discreţiei totale a acestor reuniuni, a opacităţii lor şi a legendelor, reale sau adevărate, care au apărut pe seama Grupului Bilderberg. Ele pornesc, cum spuneam, de la faptul că totul este strict secret, cu uşile închise, că cei doi ziarişti care fac procesul-verbal sunt obligaţi la o tăcere absolută, fapt ce i-a determinat pe alţi colegi de-ai lor să refuze o atare misiune; că, de-a lungul vremurilor, niciunul dintre participanţi nu a relatat vreodată în public ce s-a întâmplat la vreuna dintre întruniri.
Ne întoarcem în timp pentru a afla cum s-a creat acest grup care nu poate fi comparat, totuşi, cu Forumul economic de la Davos, reuniunile G7, G8 sau G20, ci, mai curând, cu masoneria. La începutul anilor ’50, doi diplomaţi au avansat ideea unui forum internaţional în care lideri europeni şi americani să se întâlnească în vederea unei cooperări militare, economice şi politice. Ideea a trezit interesul prinţului Bernhard al Olandei, al ex-premierului belgian Paul Van Zeeland şi al conducătorului de atunci al firmei Unilever, olandezul Paul Rijkens. Bernhard l-a contactat Walter Bedell Smith, şeful CIA, care i-a cerut consilierului preşedintelui Eisenhower, Charles Douglas Jakson, să adopte o poziţie faţă de iniţiativă. După o reuniune pregătitoare la Paris, cea inaugurală s-a ţinut între 29-31 mai 1954, la hotelul „De Bilderberg” din Oosterbeek, Olanda. Erau prezenţi 50 de delegaţi din 11 ţări europene şi 11 americani, în frunte cu David Rockefeller. Scopul lor: favorizarea „dialogului între Europa şi America de Nord” . Pe de o parte, la ora aceea se constata o creştere a antiamericanismului pe Vechiul Continent, iar, pe de altă parte, în plin Război Rece, nu mai putea fi ignorat expansionismul sovietic, chiar dacă Stalin murise. Aşa că scopul clar era lupta împotriva comunismului. Conferinţa s-a bucurat de succes, s-a înfiinţat un Comitet Director permanent şi s-a decis ca ea să aibă loc anual, primele trei desfăşurându-se în Franţa, RFG şi Danemarca. În 1957, ea a avut loc peste Atlantic, în insula Saint-Simon. Nu există calitatea de membru al Grupului Bilderberg, dat fiind că invitaţiile sunt punctuale, se fac de Comitetul Director permanent, ai cărui membri se schimbă şi ei după un timp. Până în anii ’80, engleza şi franceza era limbile oficiale ale reuniunii, acum a rămas doar prima.
Cuvântul la ordinea zilei este secretul absolut şi aşa se face că despre existenţa grupului nu s-a vorbit OFICIAL decât după 22 de ani, după un scandal uriaş de corupţie, în care au fost implicaţi prinţul Bernhard şi firma producătoare de armament Lockheed. Între timp, apăruseră însă nişte scurgeri de informaţii care au alimentat „teoriile complotului” în timpul Războiului Rece. Astfel, în 1967, ziaristul antimasonic Roger Mennevee scrisese un articol în care prezenta Grupul Bilderberg ca făcând parte dintr-o „conspiraţie mondială ce viza instaurarea unui guvern mondial (Synarchie) condus de SUA, ce presupunea abandonarea suveranităţii naţionale”. Articolul avea date concrete importante, îndeosebi faptul că toţi politicienii francezi asociaţi Grupului Bilderberg – Georges Pompidou, Antoine Puinay şi Guy Mollet – se opuneau politicii nucleare a lui Charles de Gaulle, pe care proiectul atlantist al grupului o respingea. În 1977, când Grupul Bilderberg se reunea la Torquay, ziarul parizian „Liberation” a publicat articolul lui Mennevee. Bernhard fusese deja înlăturat de la preşedinţia Grupului, fiind înlocuit cu Alec Douglas Home, fost premier britanic.
În 1979, Luis M. Gonzales-Mata, fost agent al serviciilor de informaţii spaniole, scrie eseul „Stăpânii lumii”, în care prezintă felul în care funţionează Grupul Bilderberg. Un an mai târziu, cercetătorul Peter Thompson, în „The Bilderberg and the West”, dezvăluie că reuniunea anuală a Grupului este o întâlnire a conducătorilor celor mai importante multinaţionale şi a figurilor politice cheie din Europa, spre a discuta marile probleme internaţionale. În 2009, Frederic Charpier susţine că scopul „summiturilor” Grupului este „coordonarea euro-americană în numele democraţiei şi al capitalismului”. La rândul său, Denis Healey, iniţiator al întâlnirii din 1954, membru al Comitetului Director timp de 30 de ani, preciza în 2001: „A spune că noi căutăm să implantăm un guvern mondial unic este foarte exagerat, dar nu total absurd. Noi cei din Bilderberg credem că nu se poate continua să se facă război mereu, în care să moară milioane de oameni pentru nimic. Noi spunem că o comunitate unică ar putea fi un lucru bun”. În 2012, senatorul italian Ferdinando Imposimato, procuror, a alimentat controversa istorică privind implicarea statelor Vestice în atentatele care au zguduit Italia în „anii de plumb”. Era perioada răpirilor (între care cea a fostului premier Aldo Moro, care a şi fost ucis) şi a atentatelor în serie comise de „Brigăzile Roşii”. În cartea „La Repubblica delle stragi impunite” (Republica tragediilor nepedepsite) el apără „strategia tensiunii” aplicată pentru a întări puterea statului şi denunţă implicarea directă sau indirectă a reţelelor secrete ale NATO din epocă, între care celulele „stay-behind” italiene („Gladio”) şi Grupul Bilderberg.
Şi în 2015, la reuniunea Grupului Bilderberg au participat personalităţi selecte din Europa (chiar din Turcia şi Rusia, nu din România sau alte state estice!) şi din SUA, mai precis din 22 de ţări. Remarcăm pe: premierul belgian Charles Michel, ministrul olandez de Finanţe, ministra germană a Apărării, politicianul francez Alain Juppe, şeful DGSI din Franţa, cel din Danemarca, fostul şef al CIA, gen. Davids Petraeus, Henry Kissinger, fost secretar de Stat al SUA etc. În 2013, tabloidul londonez „Daily Miror” a publicat pe site-ul său topul celor 5 teorii ale complotului referitoare la Grupul Bilderberg. „Societate secretă ce controlează Partidul Republican din SUA, responsabili ai războiului din Balcani (…), Grupul Bilderberg intrigă şi nelinişteşte dincolo de limitele rezonabile. Asta înseamnă că, fără a lua în seamă ipotezele fanteziste, suntem efectiv îndreptăţiţi să ne întrebăm: un grup ce reuneşte atâtea personalităţi atât de importante nu are el nicio influenţă în deciziile lumii? În 1975, Margaret Thatcher era invitată prima oară la reuniunea Grupului, iar după patru ani devenea premierul Marii Britanii. În 1991, Bill Clinton, guvernator al statului Arkansas, unul dintre cele mai mici ale SUA!, era invitat de grup. Un an mai târziu, el devenea preşedintele Americii”. Acum este invitat francezul Alain Juppe. Deja, bloggerii francezi scriu că el va deveni preşedinte al ţării. Întrebări de bun-simţ, aproape banale. Totuşi, simple coincidenţe?
Autor: Dumitru Constantin
Sursa: Cotidianul
Adauga comentariu