Ma intrebam adesea – provocata de o situatie sau alta – ce legatura empatica mai poate avea cu mine, astazi, civic vorbind, si cultural, tânarul sau tânara cu care se intâmpla sa stau fata in fata? Tineri cu care ma intâlnesc zilnic : pe strada, in mijloacele de transport in comun, pe scara blocului, la teatru, in mall, la spital, la farmacie, la un ghiseu ori prin birourile vreunei institutii a statului, indeobste ostila? Ma vad, macar? Exist pentru ei? Le sunt indiferenta? Sau poate ca prezenta mea ii deranjeaza? Caci de prea multe ori am auzit spunându-se, la noi, despre oameni inca in putere, ca sunt depasiti, ca sunt expirati, ca statul nu-i mai poate intretine, fiind dator vândut din cauza pensiilor si salariilor lor, cu alte cuvinte, ca sunt o povara pentru societate, asa cum sunt si cei din cultura, asa cum sunt artistii- alti paraziti, cum s-ar spune –, asa cum sunt bolnavii ori persoanele cu dizabilitati –, si ca trebuie sa incetam o data cu aceasta mentalitate de asistati. Ca statul (adica Puterea, cum ar veni) nu e obligat sa se ingrijeasca de toti cetatenii.
Pe de alta parte, vârstnicii nu-i iarta nici ei pe tineri: le reproseaza ca sunt imaturi, necivilizati si inculti, ca sunt agresivi, ca nu mai au nici un Dumnezeu si nici un ideal, ca, daca nu intra in procentul de supradotati sau nu sunt copii de bani gata, daca nu sunt bisnitari, carieristi ori amarâti plecati unde vad cu ochii sa câstige o pâine mai buna, sunt, majoritatea, blazati si nepregatiti sa-si asume in tara lor vreo responsabilitate.
Iata, insa, ca in timpul protestelor care au avut loc in ianuarie, in Capitala si in zeci de orase din provincie, toate aceste acuze au amutit, asemenea unor sabii vârâte cu tot cu zanganit in teaca la semnalul unui armistitiu. Tineri si batrâni – doua categorii, sociale, nu doar biologice, sortite parca sa se irite una pe alta, doua categorii deopotriva nedreptatite si umilite de Putere – si-au dat mâna descoperind ca au un tel comun: sa-si redobândeasca demnitatea de cetateni. E greu de spus in ce masura va reusi mesajul unanim ale acestor protestatari sa anihileze efectele practicilor nedemocratice ale guvernului prezidential. Dar ce s-a câstigat, intr-un moment de luciditate a constiintei colective, dupa atâtia ani de incoerenta, de confuzie si letargie, este bun câstigat. Cetatenii României, de toate vârstele si de toate profesiile, au dovedit ca nu sunt dispusi sa renunte la drepturile cucerite in urma cu doua decenii la Revolutie si ca vor cu orice pret sa se respecte democratia : in societate si in rândul clasei politice. Drept urmare, aceste manifestatii civile, printre putinele, in ultimii ani, de o asemenea coerenta, amploare si determinare, trebuie interpretate in toata profunda lor semnificatie: nu doar ca o revolta impotriva actualei Puteri – moralmente destituite –, ci, pentru mult timp de aici inainte, probabil, si ca un avertisment pentru guvernele ce vor veni.
Este, insa, o astfel de alianta garantia unei solidaritati profunde si durabile? Nu neaparat. Cu toata aparenta ei relaxare, conjuncturala, tensiunea intre tineri si adulti, oricum va fi sa fie, exprimata fatis sau disimulata, va avea toate sansele sa se acumuleze in lipsa unei politici sociale adecvate. Oricâte lozinci s-ar scanda in perimetrul libertatii simbolice la Universitate. Oricâte paliative educationale s-ar imprumuta sau inventa pentru armonizarea relatiei dintre cele doua categorii. Pentru ca, desi comporta, inevitabil, si o incarcatura locala, aceasta problema nu este nici noua, nici tipic româneasca. Ea se revendica dintr-un fenomen supranational, generat de criza adultocentrismului si intensificat de criza economica. Cert este ca, in vria reformei globale, omenirea isi cheltuieste nesabuit resursele naturale si risca sa ramâna si fara cea mai vitala dintre ele: energia tineretii. Daca lucrurile vor merge tot asa, dar vom dori, cu toate acestea, sa ne conservam specia, in curând vom fi nevoiti sa protejam tineretul in rezervatii naturale. Pâna atunci, insa, cu siguranta ca vor fi adoptate numeroase alte strategii intermediare.
Dar mai considera tinerii adecvata, astazi, in ceea ce-i priveste, vreo politica imaginata de adulti? De ce ar fi ei, bunaoara, „mai saraci, in medie, decât ceilalti cetateni“ – cum aprecia, in 2009, Institutul national de statistica, in Franta si cum sunt acum, cu atât mai mult? Au sau nu au un cuvânt de spus, ori democratia incepe abia de la ei incolo? De ce le-am decide noi, adultii, soarta? Nu au si ei dreptul, la fel ca alti oameni, sa fie fericiti? Raspunsul, singurul admisibil, este atât de logic incât, pusa astfel, intrebarea pare ca descinde dintr-o retorica a incurajarii. Un sondaj realizat de Fondation pour l’innovation politique (Fondapol) si publicat in ianuarie anul trecut de „L’Express“ ne arata cum stateau nu demult tinerii intre 16-29 de ani cu optimismul. Dintr-un numar de 32.700 de respondenti din 25 de state, cel mai putin credeau in viitorul promitator al tarii lor, intr-un procent egal, de numai 17%, cei din Franta si din Grecia. Surprinzator sau nu, cele doua tari europene erau devansate, cum rareori ii este dat sa i se intâmple in sens pozitiv, de România, care se bucura de increderea cetatenilor tineri in proportie de 25% – mult mai putin, e drept decât Rusia (59%), Israel, (49%) sau SUA (37%). In general, mai increzatori erau tinerii in propriul viitor : in Rusia, in Israel, SUA, Mexic – 81%., in România, 70%. Cei mai pesimisti, intr-un procent de 43%, erau in Japonia si in Grecia, dar nici in Ungaria cifra de 49% nu era prea satisfacatoare. Si totusi, ar fi o greseala sa credem ca nefericirea tinerilor ar putea sa incapa si sa se sfârseasca in cifre, când degradarea se produce la adâncimi insondabile, in forul lor interior. Singurul bastion, de altfel, pe care il fortifica in izolare spre a-si ocroti sub asaltul deziluziilor, o precara stare de bine. Anxietatea lor, refuzul adaptarii, consumul de droguri, violenta, suicidul, mai ales in rândul adolescentilor, sunt semne ale unor tulburari psihoafective produse de boli sociale cronice. Daca vom avea taria sa ne trecem in cont si neincrederea in adulti – cauza a unei revolte de fond pe cale de a epuiza toata recuzita negativismului –, vom ajunge, in fine, la ceea ce demult trebuia sa ne reprosam : conditia tragica a tânarului zilelor noastre. Adica a protestatarului fara autorizatie, revendicator mereu inselat in asteptarile lui, sfâsiat intre supunerea la care il obliga protectoratul adultilor si dorinta fireasca de a-si folosi libertatea, energia, capacitatile cognitive si creatoare in acord cu propria-i viziune sau simtire. Si asta cu atât mai mult cu cât modelul adultului nu mai este valabil, este compromis si perimat, din punctul lui de vedere. Cel putin asa se vad (simplificate, fireste) lucrurile, de-acolo, din marginalitatea la care ii condamna pe prea multi tineri actualul tratament educational si social. Dar ar fi mai corect sa nu abandonam in zona psihicului, manifestari sociale care isi gasesc vindecarea in zona politicului si a economicului. Iar aici le revine adultilor – parinti, pedagogi, sociologi, politicieni etc. – sa recunoasca limitele unui sistem pe care l-au creat cu mult prea slaba, cu infima participare la decizie a tinerilor. Dar, ca in orice raport bazat pe forta, binele si raul generat se rasfrâng si in cazul acesta, chiar daca nu in mod egal, asupra ambelor parti. Ce ne facem insa cu atâtea contradictii si inegalitati, când in democratia pe care ne-o doream, contam, bineinteles, si pe egalitatea sanselor? Sa fie economicul, singur, raspunzator pentru astfel de anomalii?
Un raport realizat la sfirsitul anului trecut de Organizatia Internationala a Muncii (OIM), care functioneaza sub egida ONU, venea sa confirme ca tinerii sunt cei care suporta cel mai mult, in tarile europene si in SUA, presiunea somajului. E drept ca, in alte tari UE, in 2011, rata somajului a fost crescatoare, Spania atingând procentul record de 48,9%, pe câta vreme in România, ea a scazut de la 23,3, cât fusese in octombrie 2010, la 22,8 in august 2011. Si, totusi, este aceasta o cifra linistitoare, când bine stim ca din cinci, unul dintre tinerii nostri este somer? Ca agentiile pentru ocuparea fortei de munca anunta abia câteva sute de locuri de munca libere, in timp ce candidatii sunt de ordinul zecilor de mii? Ar putea vorbi acestia despre sanse de reusita? De reusita de supravietuire, poate.
Sigur, aceasta este doar o perspectiva dintre multele posibile in care poate fi perceputa conditia tinerilor de azi, ei insisi apartinând unor categorii foarte diverse de nemultumiti sau, dimpotriva, de fericiti, chiar, cu destinul lor personal, familial, profesional, cu carierele lor stralucite. Numarul celor saraci si vulnerabili se ingroasa insa pe zi ce trece, astfel incât ne putem intreba, pe buna dreptate, cum va arata societatea intr-un viitor nu prea indepartat. Sau, in logica neghioaba a politicienilor nostri, cum va izbuti, bunaoara, statul român sa care in cârca lui slaba inca o povara (mai proaspata de asta-data), de „paraziti“.
Organizatia Internationala a Muncii, in care imi inchipui ca lucreaza cei mai buni experti din domeniu, i-a definit pe tinerii din zilele noastre emotional, drept „generatia ranita“, „generatia pierduta“. Suna grav aceasta definitie, suna a ireversibil, a zgomot odios de lespede. Eu imi amintesc insa mereu de tinerii protestatari români, care au dovedit ca au inteles un lucru : ca nici o Putere nu este nici infailibila, nici inamovibila. Si nu-mi pot reprima dorinta de a-i asocia cu o „generatie regasita“, o „generatie renascuta“. Nu stiu când si in ce fel aspira ei – daca aspira cu adevarat – sa instaureze o noua ordine care sa fie mai buna decât a noastra, a adultilor, in traditia careia i-am crescut si educat. Cum vor putea inlocui ierarhii, relatii, mecanisme, procese percepute pâna acum a fi „in firea lucrurilor“ pentru a pune in functie o alta constructie sociala pe care mentalul nostru nu este apt sa o anticipeze? Cum isi vor gestiona, intre timp, facându-le sa conlucreze benefic, rationalitatea asezata si elanul contestatar?
Un lucru este sigur: ca o asemenea lucrare este una a spiritului. Si ca prima batalie, decisiva, pe care o pot câstiga prin forte proprii este aceea impotriva degradarii intelectuale spre care ii conduce consumerismul. Caracterul integru si vigilenta critica vor constitui cea mai eficienta opozitie fata de un sistem in care politicul abuziv are, acum cel putin, asupra noastra a tuturor, tineri sau batrâni, un efect pustiitor.
ANGELA MARTIN
sursa: revistacultura.ro
Aş putea să-i răspund eu doamnei, despre diferenţa dintre generaţia tânără de acum 25 de ani şi cea de acum. Şi în special ce nu cunoaşte autoarea, nu cunoaşte realitatea obiectivă. Acum 25 de ani, aveai copil de 18 ani la liceu, şi dacă făcea vreo boacănă, ca părinte nu-ţi indica nimeni metodele de educaţie. Acum există tel verde gratis, unde orice drac de copil, apărut în familie din cauza lipsei unui prezervativ, de la 10 ani te terorizează că sună la Protecţia copilului, dacă numai îl ameninţi că-i vei da o nuia la fund. Sisitemul comunist cultiva disciplina şi responsabilitatea la tineri şi îi bătea la cap cu cartea, iar în faţa lor erau aduse numai exemple de tineri care au învăţat şi au reuşit în viaţă. Erau arătaţi la televizor. Acum în epoca modernă, se cultivă cu sârg, lipsa uniformei în şcoli. Japonezii poartă, noi nu. Adică s-a dat drumul la liber la pantaloni pe buci şi pe buze la fete, sau rochiţă făcută din batistă. În clasele de liceu, băieţii clocotind hormonii adolescenţei în eu, se uită cu jind la bulanele sau între ţâţele colegelor, şi se simte ilumninat de învăţătură. Luând apoi doar note de 9 şi 10. Televiziunile au grijă să arate că în viaţă trebuie să fii golan sau curvă ca să ai succesuri(sic). Iar în acest moment când colapsul sistemului se apropie de momentul 0,guvernanţi trebuie să aibă trupe de opresiune care să le opună maselor populare ce se vor revolta. Păi cum faci angajări în forţele de opresiune?! Îi iei din rândul celor între 50-60 de ani fără servici?! Logic că nu. Îi iei din lupii tineri, între 25-30, morţi de foame, fără pizdă că nu au bani, dorm cu babacii, disperaţi, şi apare guvernantul care îi oferă 2-3 mii de euro ca să rupă oase. Păi rupea el oase în cârciumă de se făcea de râs înainte, dar acum cu cagulă şi pe bani, rade tot. Asta ca să ştii şi mata tanti autoare de ce e şomajul mare în rândul tinerilor. Pentru că dacă sunt locuri de muncă, tinerii nu merg în forţele de opresiune, că râd amicii de ei, şi nu au ăştia câini de pază la democraţiei.