Politică

FACEBOOK: FABRICA DE NARCISISM

facebook-bed-550x434“Nu există nimic mai precar astăzi, nimic care să-l facă imediat imposibil pe om decâtsuspiciunea că ar fi un critic al mașinilor. […] Critica tehnicii a devenit deja o chestiune de curaj civic” 
(Günther Anders, 1956)

NE IERTAȚI, PUTEM SĂ VĂ ZGÂNDĂRIM UMPIC (sic!) TABU-URILE? DOAR UMPIC…

Folosesc toate noile mijloace de comunicare fără nici o prejudecată antimodernă, ba chiar cu entuziasm. Nu-mi doresc o lume fără antibiotice și nu-mi propun să reduc poluarea prin cursuri de echitație. Admit avantajele progresului tehnic, fără să plec de la premisa că “înainte era mai bine”. Sunt încântat să-mi plătesc facturile online…– și așa mai departe, preț o pagină întreagă. Am citat din introducerea noii cărți a lui Teodor Baconschi. Cartea sa este despre fenomenul Facebook, văzut, printre altele, ca “infern al propriei apatii mereu stimulate”.
Web-ul a fost un dar divin pentru mine ca scriitor. […] N-aș putea să-ncep a socoti câte ore sau galoane de benzină mi-a economisit netul. Fac cea mai mare parte din operațiile bancare și o mulțime de cumpărături online…” – și așa mai departe, preț o pagină întreagă. Am citat din primele pagini ale bestseller-ului eseistului american Nicholas Carr, Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman (Publica, 2012). Cartea sa vizează efectele devastatoare ale tehnologiei la nivel cerebral.

Primirea acelui SMS (de la fiica mea) a fost ca primirea unei îmbrățișări. […] Sunt o femeie care iubește să primească mesaje” – așa își începe o conferință din 2012 la TED psihologul Sherry Turkle, faimoasă autoare a vreo 8 cărți, profesoară la catedra de Știință, Tehnologie și Societate de la MIT.  Conferința sa este despre singurătatea abisală a omului tehnologic.

Avem așadar, trei autori care, cum s-ar spune la festivalul Cerbul de Aur, “nu mai au nevoie de nici o prezentare” în țările lor, autori care scriu sau vorbesc în tonuri sumbre despre diverse aspecte ale tehnologiei, daaaar care se simt cumva obligați să-și înceapă expunerile prin a lăuda mai întâi beneficiile pe care le aduce aceasta, justificându-se de la bun început față de public și arătându-ne că ei nu sunt în nici un caz tehnofobi. Și e evident pentru orice cititor că nu sunt tehnofobi. Tocmai de aceea excursurile lor nu sunt necesare și tocmai de aceea strania dilemă rămâne: totuși, de ce pare să fie imperios necesară această introducere defensivă  din partea unor autori de asemenea calibru?

Întrebarea pune pe gânduri, cu atât mai mult cu cât, în zilele noastre, vechile tabu-uri cad unul după altul. Vrem-nu vrem, sub presiunea globalizării, reacțiile extreme s-au tocit. Putem vorbi (mă rog, nu neapărat și dialoga) despre aproape orice, fără riscul iminent al vreunui traumatism cranio-cerebral. În afara unor extreme care de fapt, nu sunt chiar atât de extreme, de vreme ce mărșăluiesc civilizat scandând lozinci numai într-o anumită zi și doar pe un anumit traseu, putem sta liniștiți, cam totul a fost pus sub semnul întrebării, scandat în stradă și, implicit, depresurizat social: LGBT vs. tradițional, pro-avort vs. pro-viață, măriri de taxe/pensii/salarii vs. micșorări de taxe/pensii/salarii, câini+ONG-uri vs. Oprescu etc. S-ar zice că mergem către civilizație, că doar asta înseamnă civilizație: să nu fii pus la zid doar pentru că ai contesta anumite valori, nu?

Well, da și nu prea. Căci, până la urmă, este cu mult mai interesant să vezi imaginea de ansamblu: anume, nu ce desparte pestrițele tabere sociale și politice, ci ceea ce le unește. Adică lucrurile pe care nici uneia dintre tabere nu-i trece prin cap să le conteste. Iar aici, în lista lucrurilor-fundamentale-fără-de-care-viața-e-pustiu, s-a strecurat discret, treptat și fără a întâmpina vreo rezistență, sub influența subtilă a industrialismului comunist și cea explicită a corporatismului post-89, o nouă prezență: Tehnologia cu T mare (îi spun așa pentru a o deosebi, chiar și folosind un termen foarte imprecis, de tehnologia “cu t mic” a uneltei manuale, care a însoțit omenirea de la începutul ei și până când a fost eliminată de Tehnologia cu T mare).

Old and new technology

A spune oricărui omuleț hypermodern în hypercuget și în hypersimțiri că: Tehnologia-cu–mare – adică aceea care depășește mult (și, prin urmare, afectează) capacitățile fizice, psihice și spirituale ale unui om – nu e neapărat și nu e întotdeauna bună înseamnă a-l năuci de-a dreptul. Pentru asemenea „contestatari”, în Occident există eficienta și rușinoasa etichetă de “luddit”. Cum în România există mult mai multe mașini de peste 100.000 euro decât cărți de istoria tehnologiei, n-avem de unde să știm cine au fost luddiții și, implicit, nu-i putem folosi pe post de insultă. Dar, dacă totuși ai îndrăzneala să pui sub semnul întrebării Tehnologia în țara noastră, azi, asta nu înseamnă că nu vei fi privit, simultan sau alternativ, ca:

  1. un nebun (ceea ce dovedește cât de profund este de fapt acest nou tabu. Ești nebun, deci pur și simplu nu se poate discuta cu tine. End of story.)
  1. 2. un idiot reacționar care nu a înțeles nimic din Progres. Cel mai probabil, bisericos (“probabil ești d-ăla cu biserica, că numai ăștia ies în stradă că nu vor pașapoarte cu cip”)
  1. un ipocrit care se folosește în mod perfid de tehnologie, deși o contestă. (“nu-ți convine, du-te, bă, și trăiește în pădure” – ceea ce chiar s-ar fi putut, numai că în pădurile românești din secolul 21, riscurile de a fi deranjat de tehnologia avansată a drujbelor și camioanelor cu care se fură, legal sau nu, lemnul, sunt mult prea mari pentru a merita acest efort de Robinson Crusoe neaoș).

Faceți un test simplu. Căutați “tehnofil” pe net – Google, cât e el de deștept, se va scărpina în cap și va pune pe prima pagină sugestiile din DEX ale cuvântului “tehnofilm” și o firmă obscură din București,  “Tehnofil Prod”, care între timp, vă zic eu, a fost și radiată. Abia prin paginile următoare poți găsi, rarissim, acest termen – și cam doar pe site-uri culturale cu pretenții.

Apoi repetați operațiunea cu termenul de tehnofob” – din nou, rezultatele nu sunt spectaculoase, dar parcă stăm ceva mai bine: apariții în diverse ziare, bloguri, forumuri sau pe site-urile unor televiziuni (totuși, se pare că nimeni nu s-a gândit să înființeze o firmă cu numele de “Tehnofob Prod”, oare de ce?). Recolta e oricum simțitor mai bună decât în cazul precedent: vreo 130 de apariții pe site-urile în limba română, ceea ce ne permite să „sperăm” într-o mai mare rată de utilizare a lui și în limba vorbită.

Concluzia 1: deși suntem conectați la Tehnologie probabil cel puțin 7-8 ore pe zi (5 ore și jumătate, doar pe internet) – adică 4 luni neîntrerupte pe an!, nu avem în vocabularul curent nici măcar un termen prin care să desemnăm raportul nostru cu ea. Concluzia 2: Dacă e să acceptăm că există doar ceea ce are un nume, atunci lucrurile se simplifică și mai tare: în ciuda statisticilor care dovedesc cât de repede și de puternic am fost asimilați în ritmul Tehnologic, în România de azi n-ar exista decât tehnofobi (și deci, nici urmă de tehnofili și, Doamne-ferește, tehnolatri). Ceea ce înseamnă ori că în România tehnofilia nu există deloc (ceea ce e imposibil), ori că ea există peste tot. Și dacă există peste tot, atunci de ce nu o vedem? Răspunsul la această întrebare e tulburător și i-l datorăm lui Marshall McLuhan: din același motiv pentru care peștii nu văd apa – pentru că sunt complet scufundați în ea.

Și astfel ne-am putea explica și de ce singurele* trei cărți made in Romania care abordează critic, deși nu toate la fel de focalizat și sistematic, paradigma Tehnologică (mă refer la, cronologic, Omul recent, Sclavii fericiți și Facebook. Fabrica de narcisism) sunt scrise de autori cu declarată orientare creștină: respectiv, Horia-Roman Patapievici, Ovidiu Hurduzeu și Teodor Baconschi. De ce? Poate și deoarece creștinului i se cere în mod expres „să nu iubească lumea” și „să nu se potrivească chipului veacului acestuia” – el este astfel obligat la o detașare lucidă, coerentă și consecventă de mediul în care trăim: “cei ce se folosesc de lumea aceasta, [să facă aceasta] ca și cum nu s-ar folosi pe deplin de ea”(1 Cor, 7:31). Iar dacă mediul în care trăim este Tehnologic, iar tehnofilia este legea nescrisă a supraviețuirii în zilele noastre, atunci cum să nu-ți începi instinctiv cartea cu câteva fraze defensive, tot așa cum domolești un Dobermann încă nehotărât dacă să-și înfigă sau nu colții: șșș… stai liniștit, eu nu sunt tehnofob, nu-ți zgudui identitatea, poți să stai în continuare câte 10 ore pe zi cu capul în ecrane și să pretinzi că ești normal și liber și chiar creativ…

einstein

BACONSCHI 1.0, BACONSCHI 2.0

Citind “Facebook. Fabrica de narcisism”, am avut strania senzație că este de fapt scrisă de doi autori – foarte asemănători ca stilistică, însă tare diferiți ca viziune. Ca să mă orientez, i-am denumit, în joacă și pentru uzul propriu, Baconschi 1.0 și Baconschi 2.0.

Baconschi 2.0 este are un discurs necircumscris realităților provinciei România, un discurs care, tradus în orice limbă de circulație internațională și aplicat la realitățile tehnologice ale oricărei țări, și-ar păstra perfect valabilitatea. Baconschi 2.0 “simțește enorm și vede monstruos” atunci când vorbește despre “evoluția prea accelerată a prezentului [care] poate distruge trecutul”, despre “delirul vertiginos de spirit luciferic, viteză și complexitate agresivă”, despre “hiper-contemporaneitatea alienantă, magică” a digitalului.

Pentru Baconschi 2.0, verdictul este necruțător: “era ecranelor tactile schimbă radical însăși sintaxa noastră mentală” – mutațiile sunt astfel uriașe, pentru că “realitatea este radical ecranată”, iar omul erei digitale nu “mai poate face realmente diferența dintre acces și adevăr, dintre vedere și vedenie”. Am suferit o adevărată “detonare existențială” în care “unitatea teoretică dintre virtual și real se plătește printr-un soi de schizofrenie benignă”. În haosul electronic, singura afirmare a sinelui rămâne aceea de produs publicitar – selfie-ul devenind semnul “care denunță singurătatea lui Narcis”. Baconschi 2.0 nu se lasă sedus de farmecul pixelilor: “derealizarea realului și obiectivarea virtualului sunt deja imperative aproape senzoriale”, “în acest Hades colorat, cu cât insiști, cu atât îți confirmi irelevanța personală, vecină cu inexistența”, farmec care nu e decât semn al unei stranii morți perpetue: “moartea, ca fenomen natural ficționalizat, a devenit un fetiș cultural adorat pe scară largă. Ea e, întotdeauna, moartea altora, livrată ca dovadă binevenită a propriei supraviețuiri

Baconschi 2.0 dovedește un incontestabil calibru de critic cultural, și asta poate mai ales pentru că percepția sa autentică vine, atât cât e posibil, din afara culturii; pentru că Baconschi 2.0 este de fapt teologul și antropologul Baconschi.

De cealaltă parte, Baconschi 1.0 ar putea fi numit “omul vechii cetăți” – intelectualul de modă veche, omul lecturilor trainice,for a life-time, ranforsat în spiritul culturii clasice, mai familiar cu Homer sau Toma d’Aquino decât cu Steve Jobs. Este foarte interesant cum Baconschi 2.0 scrie în duet cu Baconschi 1.0 fără să se încaiere. Spre deosebire de Baconschi 2.0, Baconschi 1.0 vede copacii, nu pădurea. Pentru Baconschi 1.0, fauna umană, iar nu fenomenul impersonal al FB, este obiectul de studiu: adică ceea ce fac oamenii pe Facebook, nu despre ce face Facebook din oameni. El nu scrie despre “oglinda” Facebook-ului – care, de fapt, este o “realitate” în sine, ci despre cum se oglindesc în ea românii de la începutul secolului XXI. Baconschi 1.0 dă zoom amuzat pe mica insulă „personală” din marele ocean depersonalizat care ne inundă ecranele. Și aici avem un mare și savuros portret colectiv al lumii noastre, în care se adună de-a valma, într-un torent de like-uri și share-uri, istoria, (geo)politica, geografia și sociologia, antropologia și un sentiment de “opriți lumea, vreau să cobor!”. Cu siguranță nici unul dintre cititori nu se va fi așteptat ca într-o carte “despre Facebook” să găseascăînșirat un fel de “Moșii. Tabla de materii” adusă la zi: Ice Bucket Challenge, o poză cu pisică, Led Zeppelin, bere Paulaner, turbo-liberalism, Siluan Athonitul, hipstereli, criza din Ucraina, Skype, Nike, Kim Kardashian și Frida Kahlo, mârlanul român care conduce Bentley în șlapi, bicicleta Pegas, CEDO, Swarovski, Păltiniș, tăblițele de la Tărtăria, Andy Warhol și Gigel Militaru,… în fine, ca la Caragiale:“bătături strivite – copii pierduţi – părinţi beţi – mame prăpădite – guri căscate – praf – noroi – murdărie – infecţie – lume, lume, lume – vreme frumoasă – dever slab… – Criză teribilă, monşer!

Acolo unde Baconschi 2.0 tună “this world is fucked”, Baconschi 1.0 îi dă replica “faith in humanity: restored”.

TEHNOLOGIE + ROMÂNIA = EPIC FAIL

Unde nu cad de acord cu viziunea lui Baconschi 1.0 – exact în diferența sa față de Baconschi 2.0: în faptul de a fi “prea pământean”; în faptul că judecă în vechile categorii – politică, diplomație, istorie, economie – fără a părea să fie interesat de analiza imensului val tehnologic care a făcut ca toate aceste zone să devină secundare, supuse unui imperativ impersonal neîntâlnit niciodată în istoria lumii. Baconschi 1.0 e o minte care gândește Tehnologia pe baza acelor valori pe care tocmai Tehnologia le-a uzat „moral”. Chiar dacă întoarcerea la vechile valori clasice ar fi o posibilă cale de salvare culturală, ea este valabilă exclusiv la nivel personal. La nivel de mase, lucrurile se schimbă radical, iar a încerca să înțelegi transformarea care a avut loc în ultimii 200 de ani exclusiv prin prisma unor instrumente mentale de acum 2000 de ani constituie, cred, o naivitate care ne îngreunează grav înțelegerea lucrurilor.

De exemplu, e semn de naivitate să spui: “etic vorbind, orice identitate falsă constituie o fraudă, o formă de a trișa în marele joc digital” – nimic mai eronat. Această etică este valabilă doar într-un mediu non-virtual, fundamentat pe corporalitate. Corporalitatea, fiind limitată, obligă la o asumarea anumitor riscuri. În schimb, “marele joc digital” (o altă metaforă reușită, printre multe altele) exact asta permite (permite, iar “orice posibilitate este o ispită”, după cum excelent a afirmat în alt capitol celălalt Baconschi): reflexia nesfârșită a unor identități dizolvate. De altminteri, câteva pagini mai târziu acestei afirmații, Baconschi 2.0 recidivează și pune punctul din nou punctul pe i: cum am putea să avem altceva decât identități dizolvate când “panoplia FB este o infinită colecție de capete, adică de corpuri decapitate”? Astfel, identitatea falsă nu este excepția, ci însăși regula  intrinsecă a jocului: “You can be anything you want to be”, insinua trupa Queen. “Ești ce vrei tu să fii”, ar șopti senzual vocea dintr-o reclamă siropoasă la Frutti-Fresh, un suc-fraudă made in Romania.

O altă naivitate culturală a lui Baconschi 1.0: “nimeni nu va schimba gramatica gândirii umane din motive de evoluție tehnologică”. Sună foarte frumos și umanist, și da! așa ar fi de fapt bine să fie, numai că o asemenea frază ar face toată firma Google să râdă în hohote și să-și verse cafelele pe tastatură. Într-o epocă în care inteligența artificială și realitatea augumentată, fundamentate pe sinistrele baze teoretice ale transumanismului, devin sinonime cu progresul, a vorbi de stabilitatea perenă a gândirii umane e la fel de realist cu a căuta măicuțe la casa de toleranță. Este limpede acum (iar eseul lui Nicholas Carr pe care l-am tradus mai deunăzi – e doar una dintre dovezile recent): creierul uman este modelat inclusiv la nivel fiziologic de mediul în care este expus! Asta o știu foarte bine transumaniștii, declarați sau nu, în frunte cu Ray Kurzweil, delirantul director al departamentului de inginerie de la Google:

Quote-Ray-Kurzweil

ss_ted_talk_2014-ray_kurzweil

Și dacă “accelerarea nelimitată a vitezei de deplasare a unui obiect duce la dispariția obiectului (care devine invizibil)”, nu putem spune oare asta și despre indivizii propulsați în marele accelerator de particule numit internet? Este corect să vorbim de “o nouă utopie, servită printr-o evoluție tehnologică fenomenală” – sau nu cumva este exact invers: o evoluție tehnologică fenomenală generând noua utopie? Cultura modelează Tehnologia sau mai degrabă Tehnologia generează cultura?

Iată de ce speranța că noile media vor putea fi vreodată reconciliate “cu marea tradiție occidentală a cunoașterii, cu universitățile prestigioase” nu este, dureros, decât o nostalgie fără noimă după o lume cu noimă. “Noile media difuzează mai multă cultură pop ca oricând” – pentru că noile media sunt pop, pentru că sunt prin “natura” lor ubicue și masificante. E fundamental să înțelegem că una e renunțarea la valori (factor decisiv în prăbușirea oricărui imperiu pre-digital) și cu totul altceva este ecranarea lor în conștiința colectivă prin hyperaccelerare și disoluție electronică.

În același registru, Baconschi 1.0 afirmă că după ’89, Tehnologia a venit “fără manual de utilizare”, afirmând că spre deosebire de noi, în Occident, progresul tehnologic a avut un „ritm organic”. Dincolo de faptul că o creștere exponențialănumai organică nu poate fi, și dincolo de faptul că da, într-adevăr, impactul tehnologic a fost și mai mare pentru populațiile din Est, puse în fața necesității de a recupera rapid năucitorul decalaj care le separa de țările de Vest, mai există un aspect, cred eu cel mai subtil, mai important și mai uluitor. Tehnologia a venit fără manual de utilizare pentru tehnologia nu este un ansamblu de obiecte statice – eventual, peste care tronăm noi ca niște boși autonomi, așa cum ne place să credem. Tehnologia nu e doar Mercedes, Boeing, GPS și Coca-Cola, ci mai ales metaforă, promisiune, ideologie, miraj imperativ și religie (apropo de religia tehnologiei, vezi de exemplu recentele declarații ale istoricului Yuval Noah Harari dinThe Telegraph). Tehnologia este putere, “iar în vintrele oricărei puteri stă demonul care pretinde tot mai multă putere”. Paradoxal sau nu, acest fapt este înțeles instinctiv de cel mai idiot personaj din carte și din viața  – cocalarul care „conduce Bentley”, e “trecut de la gumari la Patek Phillipe” și “se pavoazează cu gadget-uri hi-tech”. El e cel care știe că tehnologia înseamnă Putere și Statut și încearcă să se impună înconjurându-se de ea. Esențiale nu mai mai sunt funcția sau orientarea politică, ci semnele palpabile ale branșării sale cât mai temeinice la sistem, în cea mai obscenă aparență a lui: a sclipiciului.

maxresdefault

Tehnologia-cu-T-mare nu este unealtă, este mediu. Uneltele au manual de utilizare, mediile nu. Uneltele pot fi percepute ca finite, mediile nu – cel mai adesea, nu se percepute deloc ca medii, ci ca realitate unică. Pentru a percepe unealta, trebuie să te apropii de ea. Pentru a percepe mediul, trebuie să te depărtezi de el. Uneltele se pot stăpâni; mediile, în schimb, se impun. Tehnologia creează posibilități noi, dar aceste posibilități, manifestându-se peste tot, se traduc în imperative. Antropologul și omul politic francez Jacques Soustelle, cu referire la bomba atomică, nu a avut de spus decât atât: “De vreme ce a fost posibilă, a fost necesară. (“O adevărată frază-cheie pentru întreaga evoluție tehnologică”, îl completează Jacques Ellul). De altfel, o spune și Baconschi (evident, cel 2.0): “o realitate la care s-a ajuns inevitabil, de vreme ce mijloacele tehnice o îngăduie”. Tehnologia nu “a venit”, ci vine în permanență, mereu mai sofisticată, mai ezoterică și totodată mai strălucitoare, nelăsându-ne timp de gândire.

E interesant cum același Teodor Baconschi îmbrățișează poate cea mai pernicioasă afirmație din întreaga filosofie contemporană a tehnologiei – aceea că “orice tehnologie este neutră”, pentru ca mai apoi să vorbească pe bună dreptate îngrijorat despre “tehnosferă” și manifestările ei: “imixtiune, dezinformare, condiționare subliminală, control mental”, culminând cu verdicte de genul “viața noastră reală s-a plastifiat, a devenit un produs de sinteză, un derivat al tehnosferei producătoare de imagini”. Da, se prea poate ca “tehnologia să fie amorală” dar ea, devenind ubicuă, devenind mediu cotidian și metaforă, nu mai poate fi neutră. În chip straniu, prin colosala schimbare de paradigmă, amoralitatea și neutralitatea tehnologiei se exclud reciproc. Cuvintele trădează acest fapt: dacă “personalizarea binelui e singura realitate care neutralizează progresul tehnic”, cum frumos spune autorul, atunci e limpede că progresul tehnic nu are cum să fie neutru.

Ca urmare, referințele la ÎPS Bartolomeu Anania care folosea un laptop la 80 de ani sau mătușa ultra-octogenară“campioană a noilor tehnologii” sunt irelevante dintr-un singur mare motiv: acela că raporturile persoanei cu mediul digital nu pot fi aceleași cu raporturile maselor cu mediul digital. Așa cum internetul este mai mult mai mult decât o imensă branșare de servere și terminale, tot astfel masa digitalizată de oameni este cu mult mai mult decât suma tuturor indivizilor care “o ard” pe Facebook.

În Mediul Tehnologic, suntem puși în postura tragic-ridicolă a celebrului personaj de desene animate Wile E. Coyote: ne impunem idealuri mult mai mari decât nevoile noastre reale. Ca și el, suntem obsedați de prinderea unui păsăroi impalpabil, care aleargă superluminic și, din când în când, ne persiflează scoțându-ne limba. În efortul nostru țicnit, cumpărăm (evident, numai de la compania ACME) tot soiul de gadgeturi care se dovedesc falimentare – de la catapulte la tunuri, de la dinamite la arcuri. Și, ca dovadă totală a incoerenței noastre mentale, încercăm să ne folosim de simulacre pentru a obține realitatea – e fix ceea ce face coiotul când pictează, magistral, imaginea unui tunel pe o stâncă, așteptându-se ca păsăroiul să se izbească de piatră și să se facă pilaf. Ce este fabulos este că păsăroiul, în câteva episoade, chiartrece prin tunelul fals! De ce? E șocant de simplu – pentru că și el, și tunelul sunt virtuali!

Coiotul Wile E., ca și noi, nu este virtual – e concret și, deci, vulnerabil. Sisific, se prăbușește în prăpastie, cad stâncile peste el, se izbește de ziduri, se încurcă definitiv în propriile-i soluții ratate. Ca și el, noi parcă suntem condamnați să nu putem gândi decât rezolvări tehnice sofisticate pentru satisfacerea nevoilor noastre fundamentale – hrană, educație, ecologie, cultură etc. – salvarea agriculturii va veni de la combinele imense John Deere și plante hibridate, salvarea educației va veni din dotarea școlilor cu tablete, iar cărțile electronice musai trebuie să înlocuiască pe cele tipărite, sub filosofia falsă că mai bine minăm după metale rare la zeci de mii de kilometri distanță decât să tăiem pădurile.** Evident, în afara câtorva excepții, soluțiile tehnice generează la rândul lor noi probleme. Care, surpriză, trebuie rezolvate tot cu ajutorul unor soluții tehnice. Și ciclul se reia iar și iar și iar, Uroborus electronic, ca în îndemnul sarcastic al lui Eugen Ionescu: “Luați un cerc. Mângâiați-l. Va deveni vicios

Într-o asemenea lume, fie că ne place sau nu, biblioteca de lemn masiv, cu cărți legate în piele la care visează Teodor Baconschi, nu a rămas decât o rezervație, precum cele ale indienilor din America – sau cum ar pune problema monsieurJean Baudrillard, o imagine „ca absență, ruptă de o realitate profundă” – un spațiu vintage, retro, cel mult interesant, în care e chiar cool să-ți faci un selfie. E un semn de maturizare culturală să admitem că în secolul XXI, mai nimeni nu se mai suie în turnul de fildeș al culturii înalte. Decât eventual, ca să prindă un semnal wi-fi mai bun.

59209019

“Facebook. Fabrica de narcisism” e o carte de care cu toții aveam mare nevoie și o lucrare care ar putea fi o foarte bună încurajare pentru alte studii în zona atât de necesară, de palpitantă și de deplin ignorată la noi, a filosofiei tehnologiei. Aștept cu interes următorul volum similar al autorului. Autorului Teodor Baconschi 2.0, evident :)

Teodor Baconschi, Facebook. Fabrica de narcisism, Humanitas, 2015

Recenzie de Gabriel Vâlsan

Sursa: Porc-usor

Abonează-te la newsletter