În epoca emailurilor, SMS-urilor, Facebook-ului și Twitterului, suntem cu toții nevoiți să facem mai multe lucruri la un loc. Dar acest multitasking constant are prețul lui. Profesorul şi doctorul în neuroștiințe Daniel J. Levitin explică modul în care dependenţa noastră de tehnologie ne face mai puţin eficienţi.
Creierele noastre sunt mai ocupate decât înainte. Suntem pur şi simplu asaltaţi de fapte, pseudo-fapte, pălăvrăgeli, zvonuri – toate apărând sub numele de “informaţie”. A încerca să afli ceea ce trebuie să ştii şi ceea ce trebuie să ignore este epuizant. În acelaşi interval de timp, noi facem din ce în ce mai multe lucruri. Acum 30 de ani, agenţiile de turism ne făceau rezervările la avion şi la tren, oamenii din vânzări ne ajutau să găsim ceea ce căutam în magazine, iar secretarele ajutau oamenii ocupaţi cu corespondenţa. Acum facem singuri cele mai multe dintre aceste lucruri. Facem slujbele a 10 oameni diferiţi, încercând în acelaşi timp să ţinem pasul cu vieţile noastre, cu carierele, cu hobby-urile şi cu emisiunile noastre favorite de la TV.
Smartphone-urile noastre seamănă cu cuţitele militare elveţiene – dispozitive care încorporează un dicţionar, un calculator, un browser web, email, Gameboy, agenda, reportofon, acordor de chitară, aplicaţie meteo, GPS, texter, aplicație Twitter, aplicaţie Facebook şi lanternă. Sunt mai puternice şi fac mai multe lucruri decât cel mai avansat computer de la sediul IBM de acum 30 de ani. Şi le folosim în permanenţă, parte a maniei secolului XXI de a burduşi orice facem în fiecare clipă din timpul nostru liber. Scriem mesaje în timp ce traversăm strada, ne actualizăm mailul în vreme ce stăm la coadă – şi, în timp ce luăm masa cu prietenii, ne uităm discret pe ecran să vedem ce fac ceilalți prieteni ai noștri. În bucătărie, în mediul nostru casnic primitor și sigur, ne scriem listele de cumpărături pe smartphone-uri în vreme ce ascultăm podcast-ul acela minunat despre albinăritul urban.
Dar există ceva care ne strică toată distracția. Chiar dacă ni se pare că facem mai multe lucruri la un loc – multitasking – aceasta este o iluzie diabolică și puternică. Earl Miller, cercetător în neuroștiințe la MIT și unul dintre cei mai mari experți ai lumii în domeniul atenției distributive, afirmă: “creierele noastre nu sunt construite pentru a face multitasking… Când oamenii cred că fac multitasking, nu fac decât să treacă de la o treabă la alta foarte repede. Și, de fiecare dată când fac asta, există un cost cognitiv”. Deci, de fapt nu suntem precum un jongleur care învârte în aer multe mingi, ci mai degrabă ca un învârtitor de farfurii deplorabil, trecând frenetic de la un task la altul, ignorând farfuria care nu este în fața noastră, dar fiind îngrijorat că se poate sparge în orice clipă. Chiar dacă credem că facem o grămadă de lucruri dintr-o dată, în mod ironic, multitaskingul ne face mai puțin eficienți.
S-a descoperit că multitaskingul stimulează eliberarea hormonului de stres numit cortizol și a adrenalinei, hormonul “dăsau fugi” (în engleză, “fight or flight”), care poate suprastimula creierul și poate cauza o ceață mentală sau o gândire incoerentă. Multitaskingul creează o buclă de feedback a dependenței de dopamină, efectiv răsplătind creierul pentru pierderea concentrării și pentru permanenta căutare a stimulării externe. Pentru ca lucrurile să fie și mai grave, cortextul prefrontal favorizează noutatea, ceea ce înseamnă că atenția poate fi ușor direcționată către ceva nou – celebrele chestii sclipicioase pe care le folosim pentru a atrage copiii mici și puii de câine sau pisică. Ironia este că, pentru aceia dintre noi care încearcă să se concentreze pe mai multe activități deodată, chiar regiunea creierului pe care ne bazăm pentru a ne concentra pe o treabă este cea mai ușor de distras. Răspundem la telefon, căutăm ceva pe net, ne verificăm mailul, trimitem un SMS – și fiecare dintre aceste lucruri ne gâdilă acei centri nervoși care caută noutatea și recompensa, provocând o avalanșă de opioide endogene (nici nu e de mirare că senzația e atât de plăcută!), toate în detrimentul concentrării. Este cea mai tare bombonică fără calorii pe care i-o poți da creierului ca răsplată. În loc să obținem răsplata mare care vine în urma efortului susținut și concentrate, obținem o sumedenie răsplăți goale din îndeplinirea a mii de taskuri micuțe și date prin zahăr.
Pe vremuri, dacă telefonul suna și eram ocupați, ori nu răspundeam, ori îi dădeam soneria pe mut. Atunci când telefoanele stăteau înfipte în perete, nu se aştepta nimeni să fim disponibili la orice oră din zi – puteam fi afară la o plimbare sau pe drum – şi, dacă cineva nu te găsea la telefon (sau nu aveai chef să fii găsit la telefon), acesta era considerat un lucru firesc. Acum, oamenii au mai multe telefoane mobile decât toalete. Acest lucru a creat aşteptarea implicită că poţi contacta pe cineva oricând îţi convine, indiferent dacă acelui cineva nu-i convine neapărat. Această aşteptare este atât de prezentă încât oamenii care se află la o întâlnire răspund mai mereu la telefon pentru a spune: “Scuze, nu pot vorbi acum, sunt la o întâlnire”. Nu mai departe de acum 10 sau 20 de ani, aceiaşi oameni ar fi lăsat telefonul să sune pe birou – atât de diferite erau aşteptările de a fi găsit la telefon.
Chiar și numai ocazia de a face multitasking este dăunătoare performanței cognitive. Glenn Wilson, fost profesor de psihologie invitat la Gresham College, Londra, numește acest lucru infomanie. Cercetarea sa a concluzionat că situația în care tu te concentrezi pe un anumit lucru, iar un email stă necitit în Inbox, îți poate reduce IQ-ul efectiv cu 10 puncte. Și, deși oamenii asociază nenumărate beneficii cu marijuana, inclusiv creativitatea sporită şi reducerea stresului şi durerii, este bine documentat faptul că ingredientul său principal, cannabinolul, activează receptorii de cannabinol din creier şi ne afectează profund memoria şi abilitatea de a ne concentra la mai multe lucruri dintr-o dată. Wilson a arătat că pierderile cognitive cauzate de multitasking sunt chiar mai mari decât pierderile cognitive cauzate de fumatul marijuanei.
Russ Poldrack, cercetător în neuroştiinţe la Stanford, a descoperit că asimilarea noilor informaţii prin multitasking face ca acestea să se îndrepte într-o direcţie greşită în creier. De exemplu, dacă studenţii citesc şi se uită la TV în acelaşi timp, informaţia dedicată şcolii merge în striatum, o regiune a creierului specializată în stocarea noilor proceduri şi deprinderi, nu fapte şi idei. Fără distragerea TV-ului, informaţia merge în hippocampus, unde este organizată şi categorisită în diverse moduri, făcând să fie mai uşor de accesat. Earl Miller de la MIT adaugă: “Oamenii nu prea pot face (multitasking) prea bine, iar când spun că o fac, se mint pe ei înşişi”. Şi se dovedeşte că creierul este foarte bun la treaba asta cu autoamăgirea.
Apoi ar fi costurile metabolice despre care am vorbit mai devreme. Să-i cerem creierului să alterneze atenţia de la o activitate la alta face ca striatumul şi cortextul prefrontal să ardă un plus de glucoză oxigenată – acelaşi combustibil de care au nevoie pentru a se putea concentra pe o anumită sarcină. Şi alternarea rapidă, continuă pe care o facem în multitasking face ca creierul să ardă atât de repede acest combustibil, încât ne simţim epuizaţi şi dezorientaţi după un timp foarte scurt. Pur şi simplu ne epuizăm creierul de substanţe nutritive. Acest lucru duce la compromisuri, atât în performanţa cognitivă, cât şi în cea fizică. Printre altele, alternarea taskurilor duce la anxietate, care creşte nivelurile de cortizol (hormon de stres), ceea ce poate duce la un comportament agresiv şi impulsiv. Prin contrast, concentrarea pe un singur lucru este controlată decortexul cingular anterior şi striatum şi, de îndată ce activăm acest mod central executiv, rămânerea în această stare foloseşte mai puţină energie decât multitaskingul şi reduce nevoia de glucoză a creierului.
Pentru a înrăutăţi lucrurile, multitaskingul implică luarea anumitor decizii: răspuns la SMS-ul ăsta sau îl ignor? Cum să răspund? Cum să arhivez mailul ăsta? Să continui ce am de făcut sau să iau o pauză? Ajungem la concluzia că luarea deciziilor este o sarcină grea pentru resursele nervoase şi că deciziile minore par să consume tot atât de multă energie ca cele majore. Unul dintre primele lucruri pe care le pierdem este controlul impulsului. Acesta va rezulta repede o stare de epuizare în care, după ce am luat o grămadă de decizii insignifiante, putem sfârşi prin a lua decizii cu adevărat proaste în privinţa a ceva important. De ce ar vrea cineva să-şi îngreuneze sarcina prelucrării zilnice a informaţiei prin multitasking?
Discutând despre supraabundența informației cu liderii, oamenii de știință, scriitorii, studenții și micii întreprinzători listați în revista Fortune 500, emailul revine ca o problemă permanentă. Nu este o obiecție filosofică la e-mailul în sine, ci este vorba de numărul amețitor de mailuri. Când băiatul de 10 ani al colegului meu Jeff Mogil (șeful laboratorului Pain Genetics la Universitatea McGill) a fost întrebat ce lucrează tatăl său, el a răspuns: “Răspunde la mailuri”. După un moment de gândire, Jeff a admis că afirmaţia nu este departe de adevăr. Lucrătorii din guverne, arte şi industrii declară că volumul de mailuri pe care le primesc este uriaş, rupându-le o imensă parte din timp. Ne simțim obligați să răspundem la mailuri, dar pare imposibil să putem face asta și să mai avem timp și de altceva.
Înainte de apariția e-mailului, dacă voiai să-i scrii cuiva, trebuie să investești ceva eforturi. Te așezai cu un stilou și o foaie de hârtie, sau la mașina de scris, și începeai să compui cu grijă mesajul. În acest mediu, nu exista nimic care să se preteze la scrierea la repezeală a unor note rapide, negândite prea mult – parte datorită ritualului implicat, parte datorită timpului necesar pentru a scrie o notă, de a găsi și scrie pe un plic, de a adăuga un timbru și de a duce plicul la poștă. Pentru că însuși actul de a scrie o notă sau o scrisoare cuiva implica atât de mulți pași și dura atât de mult timp, nu aveam probleme, dacă nu aveam lucruri foarte importante de spus. Din cauza instantaneității e-mailului, cei mai mulți dintre noi scriem, fără să ne mai gândim, orice lucru care ne vine în cap înainte de a apăsa pe butonul de “send”. Iar e-mailul nu costă nimic.
Desigur, sunt banii pe care i-ai dat pe computer și pe conexiunea internet, dar nu există cost adăugat trimiterii fiecărui mail. Comparați asta cu scrisorile pe hârtie. Fiecare dintre ele implica prețul plicului și serviciului poștal și, chiar dacă asta nu însemna prea mulți bani, ele erau limitate – dacă rămâneai fără ele, trebuia să te duci special până la poștă să cumperi mai multe – așa că nu prea le putea folosi superficial. Ușurința fantastică a trimiterii mailurilor a dus la o schimbare a manierelor, la o tendință de a fi mai puțin politicos în privința a ceea ce solicităm de la ceilalți. Mulți dintre profesioniști au povești similare. Unul dintre ei spune: “O mare parte din mailurile pe care le primesc sunt de la oameni pe care de-abia îi cunosc, care mă roagă sa fac ceva pentru ei – ceva care este în afara obiectului muncii mele sau relației mele cu ei. Cumva, e-mailul face să fie în regulă să ceri lucruri pe care altfel nu le-ai cere la telefon, în persoană sau printr-o scrisoare”.
De asemenea, există diferențe importante între scrisori și e-mailuri în privința recepționării. Înainte, corespondența o primeam doar într-un anumit moment al zilei, ceea ce făcea ca, în timpul zilei să existe o perioadă specială dedicate citirii corespondenței și sortării ei. Și mai important, deoarece era nevoie de câteva zile pentru a ajunge, nu exista nici o presiune de a răspunde imediat. Dacă aveai altă treabă, pur și simplu lăsai plicurile într-o cutie sau pe birou până când aveai timp de ele. Acum e-mailurile aterizează în continuu și cele mai multe e-mailurile solicită o anumită acțiune: dă click pe acest link ca să vezi un video cu un pui de panda, răspunde la întrebarea unui coleg, stabilește un prânz cu un prieten sau șterge acest spam. Toate aceste activităţi ne dau senzaţia că ne facem treaba – şi, în unele cazuri, chiar aşa e. Dar, atunci când ne întrerupem activităţile principale pentru a intra în mail, ne sacrificăm eficienţa şi concentrarea profundă.
Până de curând, fiecare dintre diversele moduri de comunicare pe care le foloseam îşi semnala relevanţa, importanţa şi intenţia. Dacă iubitul sau iubita comunica cu tine printr-o poezie sau un cântec, chiar înainte ca mesajul să fie evident, tu puteai deja să presupui câte ceva despre natura conţinutului şi valoarea sa emoţională. Dacă aceeaşi persoană alegea să comunice cu tine printr-o citaţie, adusă de un agent al tribunalului, te-ai fi aşteptat la un mesaj diferit chiar înainte de citi documentul. În mod similar, telefoanele erau folosite de obicei pentru a rezolva alte treburi decât cele care se rezolvau prin telegrame şi scrisori de afaceri. Mediul era un indiciu al mesajului. Toate acestea s-au schimbat odată cu e-mailul – iar acesta este unul dintre dezavantajele pe care nu le observăm: acesta este folosit pentru orice. Pe vremuri, îţi puteai sorta toată corespondenţa în scrisori personale şi facturi. Dacă erai un director de corporaţie cu un program încărcat, puteai face acelaşi lucru cu mesajele telefonice. Ne verificăm obsesiv e-mailul, în parte pentru că nu ştim dacă următorul mesaj va fi pentru divertisment, o factură scadentă, un “to do”, o întrebare… ceva pe care să-l faci acum, sau mai târziu, sau ceva care-ţi va schimba viaţa sau ceva irelevant.
Această incertitudine face prăpăd în sistemul nostru de categorizare perceptuală rapidă, creează stres şi duce la supraîncărcare decizională. Fiecare e-mail necesită o decizie! Răspund la e-mail? Dacă da, acum sau mai târziu? Cât de important e? Care vor fi consecinţele sociale, economice sau legate de locul de muncă dacă nu răspund, sau dacă nu răspund chiar acum?
Desigur, acum e-mailul devine din ce în ce mai învechit ca mediu de comunicare. Cei mai mulţi oameni sub 30 de ani văd mailul ca pe un mod de comunicare depăşit, folosit doar de “cei în vârstă”. În locul mailului, ei trimit SMS-uri, iar o parte încă postează pe Facebook. Ei ataşează documente, fotografii, video-uri şi linkuri la mesajele şi postările de pe Facebook exact în modul în care cei de peste 30 de ani procedează cu e-mailul. Numeroşi tineri sub 20 de ani văd azi Facebookul ca pe mediu pentru generaţiile mai în vârstă.
Pentru ei, butonatul de SMS-uri a devenit modul principal de comunicare. El oferă intimitate pe care nu o au apelurile telefonice şi rapiditatea pe care nu o are e-mailul. Liniile de urgenţă au început să accepte “apeluri” de urgenţă prin SMS de la adolescenţi aflaţi în pericol şi asta are două avantaje: se pot ocupa de mai multe persoane în acelaşi timp şi, dacă e nevoie, pot trimite conversaţia unui expert fără a fi nevoie să o întrerupă.
Dar scrierea de SMS-uri are cam aceleaşi probleme pe care le are şi e-mailul, şi câteva în plus. Din cauză că este limitat în caractere, descurajează discuţia profundă şi orice nivel de detaliere. Iar problemele de dependenţă sunt create de hiper-rapiditatea SMS-urilor. E-mailurilor le ia ceva timp să zboare prin reţea şi ele necesită ca tu să iei decizia explicită de a le deschide. SMS-urile apar ca prin magie pe ecranul telefonului tău şi îţi solicită atenţia imediată. Adăugaţi la asta pretenţia socială cum că un SMS la care nu răspunzi este insultător pentru cel care l-a trimis şi aţi obţinut reţeta pentru dependenţă: primeşti un SMS, iar acesta activează centrii nervoşi dedicaţi noutăţilor. Răspunzi şi te simţi bine pentru că ai îndeplinit un task (deşi acest task ţi-era cu totul necunoscut cu 15 secunde în urmă). De fiecare dată când facem asta, unshot de dopamină se eliberează, făcând ca sistemul nostru limbic să spună: “Mai mult! Mai mult! Vreau mai mult!”
Într-un experiment faimos, colegii mei de la McGill, Peter Milner și James Olds, amândoi cercetători în neuroștiințe, au plasat un mic electrod în creierul unor șobolani, într-o mică structură a sistemului lor limbic, numită nucleus accumbens. Această structură reglează producția de dopamine și este regiunea care “se luminează” atunci când pariorii câștigă un pariu, când dependenții de droguri iau cocaină sau când oamenii au orgasm – Olds și Milner îl numesc “centrul plăcerii”. O mică pârghie din cușcă le permitea șobolanilor să trimită un mic semnal electric direct către nucleus accumbens. Credeți că le-a plăcut? Ehe, și încă cum! Le plăcea atât de tare încât nu făceau nimic altceva! Au uitat de mâncat și de dormit. La mult timp după ce li s-a făcut foame, ignorau hrana delicioasă dacă aveau posibilitatea să apese pe acea mică pârghie cromată – au ignorat chiar și ocazia de a face sex. Șobolanii au apăsat pe pârghie iar și iar, fără întrerupere, până au murit de foame și de epuizare. Vă amintește chestia asta de ceva anume? Un tânăr de 18 de ani din Taiwan a murit după ce s-a jucat jocuri video în continuu vreme de 3 zile. Un alt bărbat a murit în Daegu (Coreea de Sud) după ce a jucat jocuri video 50 de ore, aproape în continuu, fiind oprit doar de un infarct.
De fiecare dată când expediem un e-mail, într-un fel sau altul, dobândim o senzație de satisfacție, iar creierul nostru primește o încărcătură de hormoni de recompensă, spunându-ne că am dus ceva la bun sfârșit. De fiecare dată când intrăm pe feed-ul Twitter sau pe update-urile din Facebook, întâlnim ceva nou și ne simțim mai conectați social (într-un mod bizar, virtual și impersonal) și primim o nouă încărcătură de hormoni de recompensă. Dar țineți minte că este vorba doar de acea porțiune grosolană a creierului care caută noutățile și care face ca sistemul limbic să inducă senzația de plăcere – ea, și nu centrii din cortexul prefrontal care se ocupă de planificare, ordonare și gândire superioară. Nu încape discuție: verificarea obsesivă a e-mailurilor, Facebook-ului și Twitter-ului constituie o dependență neurală.
Traducerea: Gabriel Valsan
Autor: Daniel J. Levitin este doctor în psihologie cognitivă, cercetător în neuroștiințe, profesor la Universitatea McGill (Canada), muzician și producător muzical. A lucrat în calitate de consultant muzical cu Joe Satriani, Carlos Santana, Stevie Wonder, Chris Isaac. Autor a 6 cărţi, traduse în 18 limbi. Best-seller-ul său, Creierul nostru muzical, a apărut în româneşte la Humanitas, în 2010, în traducerea Danei Ligia Ilin. Ultima sa carte, The Organized Mind: Thinking Straight in the Age of Information Overload (2014) a fost și ea un best-seller pe Amazon.com, The New York Times și London Times. Articolul de mai jos a fost publicat în The Guardian]
Sursa: Porc-usor
Adauga comentariu