Obsesia victoriei este parte a eticii secolului nostru. Un secol care în locul altor valori a pus competiția și iluzia meritocratică. Totul pentru victorie este sloganul fiecărei zile. Strategiile trebuie neapărat să fie win-win, nu este acceptată pierderea sub nici o formă. Victoria este singurul țel, singurul scop, avem o pedagogie și o mitologie a eroilor învingători. Premianții din școli sunt fotografiați cu coroniță și se trece cu vederea că majoritatea se pierd când se lovesc de viața cea adevărată care nu știe că doar victoria este varianta de lucru. Viața, vorba prietenului meu Sorin Grecu, lucrează însă cu alte date. Manualul de istorie nu are nici o înfrângere, nici măcar una mică, de formă, i-am învins pe romani, pe unguri, pe leși, iar pe turci i-am făcut terci de câte ori au trecut Dunărea, apoi fiindcă eram miloși le-am plătit tribut ca să fie data viitoare mai pregătiti pentru rolul sparring-partner la care au participat vreo 500 de ani. Acum, peste pedagogia victoriei din perioada comunistă s-a așezat pedagogia victoriei cu orice preț, obsesia americană a secolului XX. Victoria este urcarea continuă în ierarhie, munca până mori în birou, amânarea copilului pentru a te realiza profesional. Victorie cu orice preț, istoria îi reține doar pe învingători, niciodată nu consemnează că ai câștigat prin furt sau șmecherie.
Dar cine ne învață cum să pierdem, unde este pedagogia pentru cei învinși? Societatea se face că nu știe că viața nu este făcută doar din victorii și doar 1% câștigă, 99% pierd în orice situație de competiție. Învingătorii sunt puțini și, pînă la urmă, nici o victorie nu este definitivă. Victoria apare în toate visele, în toate nopțile de nesomn. Pentru înfrângere nu ne-a pregătit nimeni. Nu am visat-o, nu am dorit-o, nu o vrem. Ea taie ca o lamă și ustură undeva în partea stîngă a pieptului. Ea nu apare ca o blondă sexy cu țâțe mari care ne face să aplecăm capul pentru a ne pune la gât medalia de aur. Este ca o fată tristă și singură care se uită la noi din mulțime și nici măcar nu vine să ne consoleze. Pentru victorie nu ai nevoie de inimă, căci nu doare nimic. Pentru victorie ai nevoie doar de un zâmbet lățit pe toată fața, măreția se poate simula, tristețea înfrângerii este veritabilă. Pentru victorie nu ai nevoie de prieteni, sunt destui reporteri în jur. Se adună în jurul tău oricum toată lumea. Doar pentru înfrângere trebuie să te ia cineva în brațe, să-ți șteargă lacrima, sau să te iubească, plângând, toată noaptea neagră de nesomn care te așteaptă în infinita, sfâșietoarea ta tristețe. Nici creier nu mai trebuie pentru victorie, pentru că din victorie nu se poate învăța mare lucru. Victoria este una singură, înfângerea are o mie de chipuri. Victoria își găseste o mie de părinți, toți se asociază, toți și-o revendică, doar înfrângerea îți aparține în totalitate. Este doar a ta, ți se dăruiește total, o meriți cu siguranță, ea nu îți este contestată de nimeni.
Atunci de ce nu-i dăm și înfrângerii un loc important în cultură? Cine să ne învețe cum se pierde, cum să facem să îndepărtăm cupa cu lichid amar de la buze pentru a nu ne obișnui pentru totdeauna cu această otravă. Cine să ne învețe cum să ieșim din starea de înfrângere prin solidaritate, sacrificiu și eforturi comune? Trebuie să învățăm să nu pierdem urât, să învățăm ceva din înfrângere, să nu pierdem ca tâmpii, iar înfrângerea să nu devină un mod de a fi. Când ai luptat până în ultima clipă, când ai făcut tot ce se putea pentru a câștiga, dar adversarii au fost mai buni, mai ești blamabil, mai trebuie să fii trecut prin furcile caudine la întoarcerea acasă? Cei care au fost alături tine cu gândul la victoria visată, trebuie învățați să fie alături și la înfrângere. Măreția unei înfrângeri se poate măsura cu inima, victoria are măsuri standard. Uneori întâmplarea stabilește granița între victorie si înfrângere, uneori învingătorii nu aduc nimic unei comunități. Poate doar exaltarea de o clipă iar apoi teama că victoria se va pierde în lupta viitoare. Învinsul, ajuns să dea lupta acea decisivă, poate fi la fel de important ca și învingătorul. Oricum este mai tare decât cei care au abandonat sau decât cei care nici măcar nu au dat această luptă. Majoritatea se consideră învinsă încă înainte de a începe lupta, nu are puterea de a visa măcar victoria. Le este frică de înfrângere și paralizați de această frică nici nu au puterea să viseze la victorie. Dincolo de istoria pe care o scriu învingătorii, noi ar trebui să ne iubim luptătorii. Putem să batem în palme când sunt pe cea înaltă treaptă a podiumului, dar mai ales să-i facem să simtă căldura noastră atunci când sunt răniți după o luptă pe care au pierdut-o. Au nevoie de asta pentru ca să poată merge mai departe și, alături de ei, visul nostru erotic de a poseda pentru o noapte, într-un delir cretin, femeia ușoară pe nume Victoria.
Sper că într-o zi vom înțelege că pedagogia victoriei cu orice preț trebuie înlocuită cu cea a luptei. Drama cea mai mare nu este înfrângerea, ci să nu lupți. Să aștepți minuni care să-ți schimbe viața, să visezi la cai verzi pe pereți este mai grav decât a pierde o luptă.
Am suferit ca un câine alături de fetele noastre care au pierdut semifinala campionatului european de handbal. Am auzit în seara respectivă atâtea vorbe nesăbuite spuse de oameni care nu au fost învățați să descopere măreția unei înfrângeri, sau să deosebească noncombatul și lașitatea de tragismul unei lupte în care ai fost înfrânt de soartă sau de unul mai bun. Toată lumea știa mai bine cum trebuie jucat, ce tactici, ce formulă de echipă era mai bună. O țară mică, aproape ieșită din civilizația europeană, clocește niște vise faraonice care o dezumanizează, o îndepărtează de puținii români care mai luptă, care nu au abandonat și mai cred că putem câștiga victoria. O victorie care nu dovedește nimic, doar încăpățânarea unor oameni care își sacrifică marele confort de spectator-filosof spărgător de semințe pentru ca noi să mai avem de a face cu spectacolul luptei. Mi-au fost dragi fetele noastre când plângeau prăbușite pe podeaua unei săli din nordul înghetat. Ai văzut ce priviri de gheață aveau nordicele, ai văzut că nici un mușchi nu le tresărea pe față și ce greu a găsit camera o daneză care plânge după victoria noastră de a doua zi, îmi spune un tânăr prieten. Da, am văzut, dar nu m-au impresionat hormonii lor masculini ascunși în trup de femei care se căsătoresc între ele. Eu m-am îndrăgostit de femeile noastre (mai tari ca bărbații mioritici ce se retrag deseori din fața dușmanului) care se ajutau una pe alta să se ridice de pe podea și care și-au jurat una alteia în acea noapte, în care o țară întreagă uitase de ele, ca mâine să umilească echipa celor 12.000 de spectatori care le-au fluierat continuu. Au reușit acest lucru doar prin forța care ți-o dă disperarea înfrângerii, umilința la care te supun părăsindu-te cei care te-au susținut. A fost o lecție despre măreția înfrângerii pe care, cu siguranță, noi, românii, nu am înțeles-o. Mulțumesc fetelor, sunteți campioanele sufletului meu!
Adauga comentariu