Politică

Democraţie fără democraţi?

traseism_politic-e1409529302679Ordonanţa de urgenţă prin care aleşii locali pot schimba partidul după ce au fost votaţi de cetăţeni sfidează evident democraţia. Alesul nu mai răspunde faţă de electorat, iar demos-ul, departe de a mai fi cratos, este desconsiderat ca o masă înşelată şi lăsată în plata Domnului. Pe de altă parte, după infantilele asumări ale lui Boc, care au fost încălcări manifeste ale Constituţiei, se recurge iarăşi la reglementări fără legitimitate. În toate cazurile, numai de urgenţa situaţiei nu a fost vorba! Întrucât guverne succesive apelează la asemenea ordonanţe, se ridică o întrebare mai largă: nu cumva în România ultimei decade avem de a face cu grave lacune în înţelegerea democraţiei tocmai de către cei care pretind că o reprezintă?

Întrebarea devine acută dacă se ia în seamă faptul că România a fost adusă în cea mai cuprinzătoare criză a istoriei ei moderne. Industria a scăzut dramatic, iar ţara are, la această oră, cea mai mică pondere a lucrătorilor. Ea nu-şi poate hrăni populaţia din propriile recolte şi plăteşte salarii şi pensii din împrumuturi. Educaţia ei este debusolată, iar sistemul de sănătate clachează când nu te aştepţi. Instituţiile sunt deturnate de la sensul lor, în vreme ce demotivarea face ca dorinţa larg răspândită printre cetăţeni să fie emigrarea.

Se ştie că acolo unde democraţia este luată în serios şi practicată, chiar şi crizele redutabile cedează. Nu aceasta se observă în societatea noastră actuală, încât răspunsul la întrebare nu poate fi decât afirmativ.

Acest răspuns este susţinut de multe probe directe. De pildă, în decada ce se încheie s-a tras de Constituţie ca de un elastic, mai ales atunci când a fost vorba de atribuţiile instituţiilor, încât se poate crede că legea fundamentală nu ar fi un contract, ci doar justificarea deciziilor unor persoane. Se abuzează de ordonanţe, ignorându-se dezinvolt că reglementările de drept trebuie să fie adoptate ele însele legal şi să aibă legitimitate. Se fac numiri de demnitari fără control parlamentar, din capriciu, şi se aduc persoane fără pregătire în roluri cheie. „Omul nepotrivit la locul nepotrivit” a devenit, fără jenă, regula. Tot felul de „băieţi de treabă” au pus, cum se spune, economia pe butuci şi instituţiile pe făraş, dar nimeni nu răspunde. Parlamentarii aprobă conştiincios reglementări contraproductive, iar unii se chinuie să justifice decizii fără a lua în seamă consecinţele. Se organizează discreditarea celor care mai gândesc pe cont propriu, doar că în ultimii ani se găsesc bani pentru a o comanda, la nevoie, în exteriorul ţării.

În alte ţări se caută cooperativ soluţii, se asumă răspunderea personală pentru eşecuri şi se fac paşi vizibili înainte. La noi, pe humusul diversiunilor, se întreţine credinţa că democraţia a dat unora mandat să conducă oricum. Regula „şeful îşi face echipa” se atribuie, eronat, democraţiei însăşi. Maxima „să nu cumva să schimbăm, căci poate fi mai rău” trece ca înţelepciune. În politica externă se perseverează în clişee costisitoare, cum că am fi în „războiul social mondial” de acum opt decenii sau în „competiţia civilizaţiilor” de acum două decenii, când de fapt ne aflăm în faţa alternativei „confruntare sau cooperare şi coevoluţie”, cum spunea, perspicace, un diplomat american. În loc ca deliberarea democratică să fie cultivată, se cască prăpastia între ceea ce se decide şi ceea ce s-ar cuveni reglementat fără întârziere, încât majoritatea covârşitoare a cetăţenilor semnalează, pe drept, direcţia greşită pe care se înaintează.

Indicatorii necunoaşterii regulilor, scrise şi nescrise, ale democraţiei de către cei care ajung să decidă sunt la tot pasul. De pildă, în ultima decadă, nici unul dintre aceştia nu a făcut public vreun text în care să-şi expliciteze vederile politice la un nivel respectabil. La nici unul valorile propriului partid nu sunt desfăşurate într-o viziune convingătoare pentru cei din jur. Nici un partid nu mai are program propriu-zis, pe care cetăţeanul să-l poată confrunta cu faptele. Nici o problemă majoră nu este abordată până la capăt, sub semnătură. Reuniunile sunt mai mult ocazii de a exprima adeziuni la persoane decât dezbateri de probleme de viaţă. Deliberarea cooperativă se consideră irosire de timp. De aducerea sub concepte lămuritoare a opţiunilor nici nu se vorbeşte. Se fac eforturi de a organiza femeile, tinerii, întregi branşe profesionale etc., dar iniţiativele sunt mai curând mobilizări electorale decât demersuri pentru elaborarea democratică a deciziilor. Coteriile organizatorilor de ocazie şi ale noilor activişti vor să facă uitată nevoia de oameni de stat.

Prin ordonanţe şi asumări, s-a dezvoltat la noi o legislaţie arbitrară, în locul legislaţiei trecute cu acurateţe prin dezbatere pentru a fi aplicată într-un stat care să fie efectiv de drept, cu care se mândresc alte ţări. Aşa stând lucrurile, survine inevitabil o altă întrebare: nu cumva, dincoace de orice, avem democraţie, în Constituţie, dar nu avem democraţi la decizie? Nu cumva, la noi, democraţia se mişcă între răscolirile de praf ale populismului şi ineficienţa endemică a noilor vătafi, fără să ajungă la deliberarea şi decizia matură a oamenilor pricepuţi şi responsabili? Nu cumva tocmai din această cauză se bate pasul pe loc, iar cetăţeanul înfrânt ajunge să constate că aproape nimic nu se rezolvă la timp?

În literatura relativ recentă a democraţiei sunt formulate avertismente notorii. O democraţie care se reduce la alegerea periodică a reprezentanţilor nu face diferenţa de autoritarism (John Dewey). O democraţie care nu se sprijină pe convingeri culturale se autodistruge (Wolfgang E. Böckenförde). O democraţie covârşită de monopoluri se asfixiază (Norberto Bobbio). O democraţie fără deliberare publică a cetăţenilor informaţi devine manipulare (Jürgen Habermas). O democraţie care ofensează bunul-simţ se transformă în altceva (Raymond Boudon). O democraţie care nu are capacitatea respectării regulilor devine simplă agitaţie (Daniel Innerarity). O democraţie care aşteaptă totul de la situaţia internaţională se blochează (Pierre Mannent).

Putem astăzi adăuga: o democraţie fără democraţi nu dă rezultate. Ea se cere înlocuită cu democraţia propriu-zisă, în care decid cei care şi-au format câtuşi de puţin o cultură democratică, adică ştiu să delibereze împreună cu ceilalţi (nu deasupra lor!) şi iau hotărâri în urma (nu înaintea!) argumentării publice, în condiţii de simetrie a rolurilor de întrebător şi respondent. Oameni care, atunci când se profilează o reprezentare mai bună a intereselor comunităţii, cu rezultate diferite, lasă locul altora.

Una dintre lecţiile ultimelor decenii – cu cortegiul lor de izbânzi spectaculoase, de stagnări şi de rateuri în societăţile lumii – este aceea că, simplu spus, „cultura contează (culture matters)”. De altfel, în societăţile actuale, se desfăşoară „cotitura culturală”, care reevaluează radical importanţa culturii în dezvoltări. Dar cum stăm cu cultura democratică a decidenţilor?

Se discută mult calibrul elitei europene actuale şi capacitatea ei de a reduce „deficitul democratic” de pe continent. Împrejurarea că sunt probleme şi în alte locuri nu ar trebui să ne consoleze, potrivit raţionării, frecvente din păcate la noi, „toţi au neajunsuri, noi avem neajunsuri, deci suntem în ordine”. Această raţionare este nu numai vizibil sofistică, ci şi falsă în premisă, căci, la noi, neajunsurile sunt deocamdată adâncite.

Spre ilustrare, este tot mai greu să se tragă o linie dreaptă. Este destul să priveşti starea asfaltărilor, apoi cea a penalizărilor diferite la fapte similare, desigur pe cea a consecvenţei şi onoarei – ca să ne limităm la aceste exemple. Câţiva kilometri de autostradă se construiesc în ani, pentru ca ulterior să se constate că porţiunea nu poate fi folosită. Agendele aleşilor transferă mereu în viitor prevederi ce ar putea fi rezolvate prin simplă acţiune, cu resursele aflate la dispoziţie. În loc să fie contracarată, sărăcia – cea fizică, dar şi sărăcia de iniţiative, de idei şi, până la urmă, de performanţe – s-a extins. Corupţia s-a extins şi ea, tocmai în contextul celei mai vocale combateri a corupţiei.

După multe indicii, însăşi cultura celor care decid are neajunsuri. Nu este clar, bunăoară, pentru mulţi, ce înseamnă interesul public, acesta fiind confundat copios cu interesul unui anumit public, luat după preferinţe. Se crede că legea este doar un raport impus de sus, nu o reglementare adresată cetăţenilor înzestraţi cu drepturi, pe care nici un guvern sau majoritate nu are voie să le relativizeze. Se înţelege anevoie că legea contează, fireşte, dar împreună cu calea pe care a fost adoptată, iar legalitatea fără legitimitate este precum şofatul fără carnet. Democraţia reprezentativă fiind etajată, se crede că este destul ca o şedinţă de partid să lanseze o persoană, pentru ca aceasta să devină plenipotentă, fără să se înţeleagă că mandatul public stă continuu sub controlul cetăţenesc.

Nu mai insist asupra ignoranţei profesionale vădite cu care s-au angajat teme de importanţă majoră, precum „reforma statului” sau „ieşirea de criză”. Nu mai amintesc schimburile de cuvinte lipsite de gust dintre protagonişti, ce trec fals drept dezbatere între optici rivale. Nu mai vorbesc nici de erorile de logică simplă sau chiar de gramatică, ce ar stârni hazul, dacă nu ar fi alarmante şi, în fond, triste prin consecinţele lor în viaţa oamenilor.

Autor: Andrei Marga

Sursa: Cotidianul

Despre autor

contribuitor

comentariu

Adauga un comentariu

  • E numai spune chiar asa. Chiar Andrei Marga a coborat de pe muntele Olimp sa ne ilumineze cu “adevarul politic corect” al inteligentei lui? Apoi un om care a facut fapte grele si imorale a facut un dus si acu e curat ca fundul unui bebelus si vine cu a lui DEMOCRATIE sa ne avertizeze?
    Fuck you inapoi de sub piatra de sub care ai iesit ma jigodie literata. Dupa ce ai compromis total generatia tanara CRETINIZAND-O la extrem acum vi smerit si spui adevarul de parca ar mai conta. Personal consider ca “Lazar” nu se mai intoarce de la groapa si lumea odata vrajita si imbecilizata nu mai poate schimba trendul ceea ce ma face circumspect asupra faptului. Ori se testeaza piata cu privire la ultimii rasculati( oameni care inca mai gandesc cu propriul lor cap) ori se incearca raspunsul “posedatiilor” expusi la adevar si lumina…

Abonează-te la newsletter