Politică

Cum îşi mai justifică existenţa Uniunea Europeană şi zona euro?

adams231011_2__2034469cProiectul unificării europene a avut mereu la bază crearea unui cadru politic stabil, care să nu mai permită izbucnirea unor conflicte armate pe continent.

Idealurile fondatorilor au fost “vândute” cetăţenilor prin “ambalarea” lor în promisiunile unei prosperităţi fără precedent. Treptat au fost eliminate barierele comerciale, iar Europa a început noul mileniu cu o monedă unică.

După mai puţin de un deceniu de la introducerea monedei euro, promisiunile au început să fie încălcate, iar tratatele europene rezistă tot mai greu în faţa asalturilor care vin tocmai de la cei care ar fi trebuit să le garanteze integritatea.

Sub povara unor datorii fără precedent la nivel continental, autorităţile europene doresc “diluarea” acestora prin tipărire şi reluarea iluziei prosperităţii.

Banca Centrală Europeană tocmai a anunţat o nouă reducere a dobânzii de politică monetară, până la 0,05%, de la 0,15%, chiar dacă Mario Draghi, preşedintele BCE, a declarat, nu demult, că limita inferioară a dobânzilor de intervenţie a fost atinsă. Mai mult, “dobânda” pentru facilitatea de depozit acordată băncilor comerciale a fost redusă cu 10 puncte de bază, până la -0,2%.

În cadrul conferinţei de presă care a urmat deciziei de politică monetară, Mario Draghi a precizat că, de data aceasta, limita inferioară a dobânzii de politică monetară chiar a fost atinsă, dar nu a clarificat ce poate face o dobândă de 0,05% pentru relansarea economică a Europei, iar o dobândă de 0,15% nu poate.

Dezbaterile din jurul acţiunilor BCE, menite să readucă “visul european” pe traiectoria planificată de comisari, au devenit, astfel, lipsite de substanţă. Dincolo de titlurile din presă, referitoare la efectele banilor ieftini asupra “creşterii” economice, datele statistice continuă să ilustreze transformarea visului în coşmar.

Giulio Mazzolini, analist în cadrul Institutului Bruegel, a descoperit recent o scădere majoră a comerţului intracomunitar în ultimii patru ani, pe baza datelor de la FMI, fenomen care nu se manifestă doar la nivelul UE ci şi la nivelul zonei euro. Concluzia?

“Moneda unică s-ar putea să nu fi avut efectul scontat asupra schimburilor comerciale între membrii zonei euro”, după cum scrie Mazzolini, iar “partenerii comerciali globali au devenit tot mai importanţi”, în condiţiile în care schimburile intracomunitare au revenit la nivelul de la mijlocul anilor “90.

Datele de la Eurostat îi confirmă concluziile. Astfel, ponderea importurilor intracomunitare în total importuri ale zonei EU27 (n.a. Uniunea Europeană înainte de aderarea Croaţiei în 2013) a scăzut de la 65,8% în 2002 până la 62% în 2013, iar declinul ponderii exporturilor a fost şi mai mare: de la 68%, până la 61,8% în 2013 (vezi graficul 1).

Chiar şi “motorul” economiei europene, Germania, pare să-şi caute alte “autostrăzi” pentru manifestarea întregului său potenţial. În 1999, importurile din zone euro reprezentau 44,8% din totalul importurilor, conform datelor de la Destatis (n.a. Institutul oficial de statistică al Germaniei), în timp ce 46,2% din exporturi aveau ca destinaţie partea Europei care “beneficia” de moneda unică. De atunci, ponderea relaţiilor comerciale cu partenerii europeni s-a angajat pe o tendinţă negativă accentuată (vezi graficul 2), doar 36,8% din exporturile Germaniei având ca destinaţie zona euro în 2013.

Unde se află România din punct de vedere al relaţiilor comerciale cu UE? Într-o poziţie foarte precară. Datele de la Eurostat arată că în 2002 exporturile noastre către UE reprezentau 73,8% din total exporturi, în timp ce importurile din UE aveau o pondere de 68,2% (vezi graficul 3).
De atunci, ponderea importurilor din UE a crescut până la 75,6% din total importuri, iar ponderea exporturilor a scăzut până la 69,4%. Adică asistăm la o deteriorare semnificativă a condiţiilor comerţului cu statele UE, tendinţă care se observă mai ales din 2009, situaţia fiind caracteristică mai degrabă unei colonii economice, cu rol preponderent de piaţă de desfacere.

Atunci, cum îşi mai justifică existenţa Uniunea Europeană şi zona euro? Doar prin idealurile unui imperiu neo-feudal, care neagă, prin faptul că nu vede altă cale de evitare a conflictului armat, orice evoluţie a civilizaţiei europene?

Şi cât mai poate rezista cadrul rigid al unor reglementări care sufocă orice iniţiativă privată, ridicând, în acelaşi timp, bariere insurmontabile în faţa tendinţelor de extindere a relaţiilor comerciale cu ţări din afara “lagărului” european?

Conducătorii instituţiilor Europei Unite, majoritatea nealeşi, dar dornici să construiască un “imperiu neimperial”, conform unor declaraţii ale lui José Manuel Barroso, nu mai pot să acopere crevasele din edificiul construit în ultimele decade. Motivul este simplu: nimeni nu mai crede că centralizarea puterii şi a suveranităţii naţionale poate conduce la creşterea bunăstării.

Oare care dintre naţiunile europene îşi va rupe prima zgarda, acceptată în schimbul promisiunilor unei bucăţi mai albe de pâine? ?

Autor: Calin Rechea

Sursa: Bursa

Abonează-te la newsletter