Analize și opinii Politică

Deficite, datorie şi devalorizare monetară

„Aceia dintre noi care gestionează banul public trebuie să fie responsabili, să cheltuiască prudent, să schimbe obiceiurile nesănătoase şi să îl utilizeze într-un mod transparent, deoarece numai astfel putem restabili încrederea vitală între un popor şi guvernul său” (Barack Obama, Inaugural Adress, 20 ian. 2009). În ultimii ani, decidenţii politici au împins economia, mai aproape ca niciodată, la un pas de o catastrofă fiscală. În timpul administraţiei Bush, cheltuielile federale au crescut în mod substanţial, pentru ca în ultimul an de mandat al acestuia deficitul să ajungă la 460 miliarde de dolari. În primii doi ani de mandat ai preşedintelui Barack Obama deficitul a crescut rapid la 1400 miliarde de dolari în 2009 şi la 1290 miliarde de dolari în 2010. Deficitul, conform previziunilor, este pe punctul de a se situa la un nivel fără precedent în 2011, iar promisiunea preşedintelui Obama de a reduce la jumătate deficitul până în 2012 s-a dovedit a fi acelaşi tip de propagandă electorală pe care l-a criticat în timpul campaniei sale. Chiar dacă și-ar fi respectat promisiunile, deficitul ar fi fost în continuare la un nivel de două ori mai ridicat decât a fost vreodată.

În circumstanţele date, Obama nu este singurul responsabil de această imagine bugetară sumbră. Vina sa o reprezintă doar actuala administraţie refractară în contracararea gravelor probleme fiscale. În timp ce planurile de salvare şi programele de stimulare au agravat problema, sursa acesteia o reprezintă cele trei mari programe de transfer – Social Security, Medicare şi Medicaid. În totalitate, programele reprezintă aproximativ 10% din PIB-ul SUA. Până în 2052, ponderea acestora va ajunge la 18,2% din PIB. Presupunând că nivelul încasărilor va rămâne la valoarea previzionată pe termen lung, programele vor absorbi toate veniturile federale colectate de către guvern. Cu alte cuvinte, nu se vor putea face nici cheltuieli discreţionare şi nici cheltuieli cu apărarea până în 2052, cu excepţia cazului în care venitul obținut din taxe crește sau guvernul reduce drastic fondurile alocate celor trei programe.

Pâine şi circ

O criză inevitabilă pare a fi rezultatul aproape sigur al deficitului şi al datoriilor Americii. Creşterea masivă a cheltuielilor de transfer, combinată cu o creştere constantă a cheltuielilor discreţionare şi a cheltuielilor cu apărarea, indică faptul că America se va confrunta cu deficite mari în viitorul apropiat. Deficitele apar atunci când cheltuielile guvernamentale depăşesc veniturile fiscale, fapt ce conduce la o creştere a ratelor dobânzilor şi la descurajarea investiţiilor private. Acestea generează lipsa de predictibilitate a politicilor adoptate, întrucât indică o creştere a impozitelor. Dat fiind faptul că deficitul trebuie acoperit, guvernul încearcă, de obicei, să îl finanţeze prin emiterea de obligaţiuni care asigură rambursarea împrumutului (cu dobândă) peste o perioadă de timp.

Faptul cel mai îngrijorător este acela că deficitul se adaugă la datoriiile federale deja mari. Datoria publică actuală reprezintă aproape 60% din PIB şi potrivit Congressional Budget Office va ajunge, până în 2021, la 90% din PIB. Întrucât datoria creşte, ratele dobânzilor cresc, impozitele asupra generaţiilor viitoare cresc, iar politicienii extind oferta de bani pentru a ascunde cheltuielile nejustificate. Pentru a achita această datorie, guvernul trebuie să genereze excedente, iar acestea apar atunci când veniturile fiscale depăşesc cheltuielile. Dacă guvernul este incapabil să genereze excedente există o a treia şi o mult mai periculoasă alternativă care poate fi utilizată pentru a elimina datoria pe termen lung: devalorizarea monetară.

Devalorizarea reprezintă „pretinsa plată” a datoriei, care are loc atunci când guvernele cresc masa monetară prin emisiune de monedă. Aceasta este o problemă aproape a fiecărui guvern, de la „pâinea şi circul” celor mai vechi timpuri şi până astăzi. În secolul al optsprezecelea, guvernele şi-au devalorizat moneda prin reducerea dimensiunilor monedelor metalice şi prin repunerea acestora în circulaţie. Deoarece au făcut ca monedele să valoreze mai puţin în termeni reali, guvernele din întreaga Europă au fost capabile să cheltuiască mult peste nivelul veniturilor. „Onoarea unui stat este desigur pusă la îndoială”, scria Adam Smith în 1776, „din moment ce, cu scopul de a ascunde ruşinea unui adevărat faliment, el recurge la o manevră scamatorească de acest fel”.

Astăzi, banii de hârtie limitează posibilitatea guvernelor de a tăia practic marginile unei monede (de metal) pentru a forma una nouă. Dar, tipărind bani pentru a achita datoriile, guvernele devalorizează moneda şi în cele din urmă erodează puterea de cumpărare a banilor. Pur şi simplu, ei folosesc o variantă oarecum modificată a aceleiași scamatorii pentru a-şi atinge scopul: împingând problema datoriei în viitor, ei nu fac altceva decât să ascundă publicului costul total al rambursării.

Ca și rezultat, simptomele devalorizării nu sunt întotdeauna uşor de recunoscut. Totuși, mai mulţi indicatori recenţi au reflectat acest lucru. De exemplu, balanţa (contabilă) a Federal Reserve s-a extins de la nivelul ei stabilit de mult timp de 800 miliarde de dolari la 2900 miliarde de dolari. Această expansiune a ofertei de bani a alimentat o creştere susţinută a pieţei obligaţiunilor, fapt care a condus la scăderea artificială a profitului Trezoreriei. De asemenea, intervenţiile directe ale Fed-ului în securitatea ipotecară a pieţei au dus la un minim record al ratelor ipotecare. Cumpărând activele „toxice” de care investitorii privaţi nu erau interesaţi, Fed-ul a extins în mod artificial oferta de bani. Pe măsură ce tot mai mulţi bani au intrat în sistem, preţurile au crescut şi astfel fiecare dolar şi-a diminuat valoarea.

Inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni rezultatul expansiunii monetare, iar efectele sale nocive sunt evidente. Preţurile produselor de bază sunt aproape de două ori mai mari faţă de cele din anul 2008. Preţurile pentru educaţie şi pentru serviciile medicale continuă să crească rapid. Preţurile bunurilor şi serviciilor de consum cresc şi ele atunci când sunt incluse produsele alimentare şi energia şi sunt cu mult peste nivelul cu care o bancă centrală este, în mod normal, obişnuită. Nici preţurile produselor tehnologice, cum ar fi telefoanele mobile, P.C.-urile şi televizoarele nu scad atât de repede precum ar trebui să se întâmple.

Această distorsiune a preţurilor indică faptul că devalorizarea are loc deja şi că își are originea în problemele pe care economiştii le-au semnalat de decenii.

Din perspectivă istorică, observăm că publicul a acceptat deficitele și datoriile doar ca răspuns la războaie majore şi la crize economice uriaşe. De exemplu, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, datoria publică a crescut la aproape 109% din PIB. Cu toate acestea, după război, guvernul a făcut un efort serios de a achita datoria, reducând-o la 50% din PIB până în 1956 şi la 24% din PIB până în 1974. Totuși, experienţa ultimilor 30 de ani a arătat că extinderea deficitului nu mai este un răspuns de urgenţă la o catastrofă. În 1980, datoria totală a Americii s-a ridicat la 1000 miliarde de dolari. În următoarele trei decenii a crescut de 14 ori – deşi nu a existat nicio recesiune majoră și niciun război mondial. Extinderea deficitului a devenit ceva la ordinea zilei, iar noi ne apropiem cu paşi tot mai repezi de momentul în care rambursarea va fi imposibilă.

Ţinând tigrul de coadă

Politicienii sunt în imposibilitatea de a vorbi despre problemele fiscale actuale, în parte deoarece, pentru a justifica cheltuielile, se bazează pe argumente keynesiste eronate. Keynesismul simplist pledează pentru creşterea cheltuielilor guvernamentale atunci când economia îşi încetineşte ritmul, urmată de reducerea cheltuielilor în cazul în care se revine la o creştere economică. Dar acest lucru se bazează pe presupunerea esenţială conform căreia politicienii ar acţiona voluntar, în interesul economiei în ansamblul ei. Se presupune că politicienii vor exercita constrângeri fiscale.

Însă, începând cu setul de programe „Great Society” al preşedintelui Lyndon B. Johnson, evenimentele petrecute sugerează contrariul: politicienii, indiferent de partid, nu urmează ipotezele keynesiste. În schimb, ei cheltuiesc atât în vremuri grele cât şi în vremuri bune. Există, desigur, motive publice întemeiate în favoarea acestei alegeri, pentru care politicienii se agaţă de Keynes: el oferă o justificare economică prin care se promite totul tuturor! Deci, politicienii au succes printr-o mantra simplă: „Cheltuie dacă ai şi cheltuie şi dacă nu ai”.

Oficialii guvernamentali nu doresc să-şi piardă popularitatea crescând impozitele şi reducând cheltuielile. În schimb, ei folosesc trucuri pentru a crea iluzia faptului că își plătesc datoriile. Trezoreria finanţează cheltuielille guvernamentale prin vânzarea obligaţiunilor cu dobândă flotantă către public, iar Federal Reserve intervine în calitate de cumpărător ori de câte ori Trezoreria este nemulţumită de ratele dobânzii de pe piaţă. Procesul este prezentat drept monetizare, dar este de fapt devalorizare şi provine în parte din cauza faptului că este dificil ca Fed şi Trezoreria să nu interacţioneze.

De fapt, unii au spus că ideea separării Fedului şi a Trezoreriei este una utopică deoarece, aflate sub administraţie guvernamentală, cele două vor conlucra mereu. F. A. Hayek, laureat al premiului Nobel pentru economie în 1974, numeşte jocul politicii monetare şi fiscale un exerciţiu „de a ţine tigrul de coadă”. În 1969, în timpul unei discuţii generale despre problema prosperităţii generate de inflaţie care afecta Venezuela şi o mare parte din lumea occidentală, Hayek declara:

„Cât timp mai poate continua această inflaţie? Dacă tigrul [inflaţiei] este eliberat, atunci ne va devora; dacă, în plus, acesta aleargă din ce în ce mai repede în timp ce noi ne menţinem cu disperare pe poziţii, atunci suntem terminaţi!”

Mesajul lui Hayek se referă la faptul că inflaţia determină o alocare greşită a resurselor. În timpul perioadelor inflaţioniste structura de producţie este distorsionată, iar bunurile superioare şi cele de capital intensiv, cum ar fi locuinţele, vor fi supraproduse. La un anumit moment în cadrul ciclului inflaţionist, băncile centrale se confruntă cu două alternative: expansiunea sau contractarea ofertei de bani. Când oferta de bani este contractată, boom-ul de capital intensiv devine în cele din urmă un fiasco. Potrivit lui Hayek, orice încercare a decidenţilor de a contracara alocarea greşită prin extinderea deficitului – fapt care permite tigrului să alerge mai repede – creează distorsiuni viitoare şi alocări greșite de o mai mare amploare. Prin menţinerea preţurilor şi a ratelor dobânzilor departe de nivelurile lor naturale, intervenţiile fiscale şi monetare prelungesc pur şi simplu ciclul inflaţionist şi împiedică revenirea la o stare normală pe termen lung. După două decenii de la moartea acestuia, critica lui Hayek de tip „ţinerea tigrului de coadă” asupra politicii keynesiste rămâne la fel de relevantă ca întotdeauna.

În 1977, James Buchanan şi Richard Wagner au avertizat cu privire la moştenirea politică a economiei de tip keynesist. „O evaluare critică sugerează că, din punct de vedere politic, keynesismul poate fi o boală serioasă”, menţionează cei doi în Democracy in Deficit, „una care, pe termen lung, se poate dovedi fatală pentru o democraţie funcțională”. Dacă politicile economice nu sunt cumva supuse regulilor şi majorităţii prestabilite, atunci deficitele vor fi rezultatul previzibil al democraţiei. „Concluzia: capitalismul politic nu este capitalism laissez-faire”, adăugau aceştia. „Pentru a continua actuala cale nu trebuie decât să consolidăm nebunia perversă a politicii care a amenințat viabilitatea sistemului economic actual”.

Cum putem lega mâinile scamatorului

Există mai multe modalităţi prin care putem constrânge scamatorul în încercarea de a inversa cursul actual al situaţiei. Prima modalitate presupune să legăm mâinile scamatorului. De exemplu, guvernul federal ar putea să adopte un proiect de lege pentru un buget echilibrat, similar constrângerilor din mai multe state. Acest lucru ar limita autoritatea fiscală a guvernului prin intermediul mecanismelor constituţionale, cu scopul de a restrânge nivelul de impozitare şi de a echilibra bugetul. O astfel de modificare ar fi destul de populară printre alegători, deşi în mod evident mai puţin populară printre aleşii oficiali, şi ar putea elimina cauzele care alimentează deficitele, datoriile şi devalorizarea.

Pentru a oferi o protecţie suplimentară împotriva acestui ciclu, măsurile legislative ar putea avea în vedere separarea Fed-ului de Trezorerie. Cele două lucrează în prezent ca „parteneri” dar, indiferent cum le-am privi, acestea sunt de fapt nişte colaboratori periculoşi. O reformă care defineşte clar rolurile acestor organizații ar putea reduce considerabil ameninţarea devalorizării. Un astfel de pas ar fi limitarea tipurilor de obligațiuni pe care Fed-ul le poate cumpăra de la Trezorerie. De exemplu, al doilea tur de relaxare cantitativă (QE2) nu ar fi fost posibil daca ar fi existat o regulă care să precizeze că Fed-ul nu poate cumpăra pe termen lung obligaţiuni de la Trezorerie. Numeroase scrieri din domeniul economiei monetare au arătat în mod constant că băncile centrale independente depășesc performanțele acelor bănci care colaborează cu autoritățile fiscale și monetare. De asemenea, ar merita să fie luate în considerare şi alte reguli – pe lângă politica restricţiilor antitrust – care să limiteze interacţiunea dintre Fed şi Trezorerie.

Deoarece este dificil să ni-i imaginăm pe membri Congresului luând măsuri care le-ar lega propriile mâini, ar fi ideal ca la aceşti paşi să se adauge reforme fiscale radicale. Distribuţia inversată a veniturilor ar scoate guvernul din afacerea impozitării şi ar permite în schimb experimentarea a 50 de modalităţi (corespunzătoare fiecărui stat federal) în vederea găsirii nivelului optim de impozitare. Spre deosebire de Articolele Confederaţiei care au încurajat comportamente de tip „pasagerul clandestin” din partea statelor, fiecărui stat i se poate cere să contribuie cu o anumită sumă la veniturile federale. Dar, decât să fie deranjaţi de povara fiscală uniformă, persoanele fizice ar putea alege regimuri fiscale diferite, din state diferite. Distribuţia inversată a veniturilor ar diminua multe dintre problemele actualului sistem federal – grupurile de interese ar deveni mai puțin relevante, iar centralizarea ar intra în declin.

Limitarea scamatoriei

Suntem pe deplin conștienţi că suntem departe de o lume în care amendamentele pentru un buget federal echilibrat şi programele de distribuţia inversată a veniturilor reprezintă opţiunile politice preferate. În schimb credem cu tărie că am înaintat mult pe calea falimentului, precum şi că orice fel de schimbare necesită o acţiune mult mai drastică decât măsurile de politică tipice. Pentru a ne asigura că scamatorul mai are puţine trucuri la dispoziţie, bunurile şi serviciile furnizate de guvern trebuie transferate pieţei şi privatizarea trebuie inițiată.

De exemplu, programele sociale actuale sunt nesustenabile. Planul de reformare a Medicare, iniţiat de către Rep. Paul Ryan, este o recunoaștere a faptului că suntem pe un drum nesustenabil, de altfel, angajamentul său de a ţine cheltuielile în frâu este lăudabil. Dar aceste reforme eşuează deoarece lasă puterea în mâinile scamatorului. Ceea ce este cu adevărat necesar este să reformăm în totalitate rata de acoperire a cheltuielilor pentru asigurările medicale ale vârstnicilor şi ale săracilor, transferând-o din sectorul public către piață. Reformele care eşuează în cazul privatizării totale lasă totuși o parte din trucuri în mâna scamatorului.

Chiar mai esenţial decât privatizarea programelor sociale este de a deposeda guvernul de controlul asupra ofertei de bani printr-o întoarcere la etalonul-aur, o regulă monetară sau la o activitate bancară liberă.Reformarea Fed-ului şi încercarea iluzorie a „separării Fed-ului şi a Trezoreriei” s-au dovedit a fi inutile şi poate că ar fi timpul să recunoaștem că sistemul nostru bancar central a eşuat. Deși odată cu trecerea la o activitate bancară liberă vor exista cu siguranță costuri de tranziție pe care va trebui să le luăm în considerare pe termen scurt, un regim monetar descentralizat ar ajuta la verificarea și constrângerea oricărei bănci care își propune să extindă oferta de bani.

Sfârşitul ciclului

Multe dintre recomandările noastre cer politicienilor să cadă sub tăişul propriilor săbii de dragul solvabilităţii financiare. Deşi aceste reforme sunt, desigur, radicale, alternativa este, fără îndoială, extremă. Pentru a vedea de ce, merită să valorificăm metafora lui Adam Smith referitoare la scamatorie. În capitolul final al The Wealth of Nations, Smith observa:

Odată ce datoria națională s-a ridicat la un anumit nivel, nu ştiu să fi existat măcar vreun exemplu în care aceasta să fi fost achitată onest şi în întregime. Falimentul public a fost mascat sub aparenţa unei pretinse plăţi… Atunci când un stat ajunge să fie nevoit să îşi declare singur falimentul, la fel ca şi un particular, un faliment sincer, pe faţă şi mărturisit, e întotdeauna măsura cea mai puţin dezonorantă pentru debitor şi mai puţin vătămătoare pentru creditor. Onoarea unui stat este, desigur, pusă la îndoială din moment ce, cu scopul de a ascunde ruşinea unui adevărat faliment, el recurge la o scamatorie de acest fel. Însă aproape toate statele, atât cele din vechime cât și cele moderne, au recurs la o astfel de scamatorie atunci când s-au văzut puse în fața acestei necesități.

Falimentul federal – fie că se produce prin repudierea datoriei sau printr-un proces de restructurare metodică – poate fi apelul de trezire la realitate. Falimentele municipale cu care s-au confruntat unele oraşe și districte în ultimii ani împreună cu criza bugetului de stat care afectează cele mai multe state, reprezintă portretele sumbre care ne arată ce ar însemna falimentul la nivel federal. Oamenii cărora li s-au promis beneficii îşi vor vedea aşteptările spulberate. Se va înregistra o creștere generală a tuturor taxelor. Ratele dobânzilor pentru împrumuturile viitoare vor creşte substanţial. Consecinţele pe termen lung ale nerespectării promisiunilor noastre sunt dificil de estimat în totalitate. Ca atare, ne confruntăm cu o problemă de o magnitudine fără precedent, una care ar trebui să să includă reformele neconvenționale în sfera opțiunilor.

Deşi a promis că „vom cheltui cu prudenţă, vom reforma obiceiurile nesănătoase şi vom utiliza banul public într-un mod transparent”, preşedintele Obama a accelerat drumul acestei țări pe calea cheltuielilor exagerate, a făcut promisiuni nesustenabile şi a folosit Fed-ul pentru a ascunde costul integral al risipei excesive a guvernului. Probabil că cea mai bună variantă acum este să avem în vedere măsuri care pun la încercare în mod esențial sistemul şi care, în cele din urmă, întrerup ciclul deficitelor, al datoriei şi al devalorizării.

Acest articol a fost publicat în Cato Policy Report, vol. XXXIII, nr.4, ediţia iulie/august 2011.

sursa: ecol.ro

Abonează-te la newsletter