Analize și opinii Politică

De unde poate veni salvarea?

Una dintre cele mai grave greseli in macroeconomie – ca si in medicina – este aplicarea unor masuri/tratamente in mod automat, fara a tine cont de specificitatea fiecarei tari/pacient.
Am participat recent la o dezbatere pe teme financiare si am auzit repetata o teza care a fost emisa deseori in ultimii doi ani, inclusiv de persoane bine informate si perfect onorabile din punctul de vedere al pregatirii economice.
Si anume aceea ca masurile de austeritate bugetara au antrenat o diminuare a consumului si, ca urmare, mai degraba au accentuat scaderea economica.
Si ca, fara o crestere a consumului, nu putem avea nici crestere economica. Teoretic – doar teoretic – sustinatorii unei asemenea teze au dreptate.
In momentul in care veniturile unor segmente semnificative ale publicului scad, cererea solvabila de bunuri si servicii scade si ea. Prin urmare, se diminueaza si cantitatea de bunuri si servicii produsa/comercializata pe piata.
Mai mult, pot sa scada, predictibil, si veniturile la bugetul public, pentru ca se platesc mai putin taxe (TVA, accize, impozit pe un profit mai mic, etc). Vorbim de fapt de una dintre corelatiile clasice ale keynesismului, aceea intre venituri, preturi si consum.

De ce am subliniat mai sus ca o asemenea teza – valabila, de pilda, in Germania, si voi explica de ce – este doar teoretica in cazul concret al Romaniei de astazi?
Sa ne oprim asupra Germaniei, tara pe care am ocazia sa o vizitez destul de des. Daca intrati intr-un magazin din RFG, indiferent de land, indiferent de specificul acelui magazin, veti gasi cele mai multe dintre produse “made in Germany” sau apartinind unor brand-uri nemtesti, chiar daca nu sunt produse partial sau in totalitate in alta tara.
Cumparind asadar un produs, sprijiniti locurile de munca din Germania si, implicit, asigurati cresterea economica din aceasta tara. Nemtii cumpara confectii Bogner, achizitioneaza automobile germane, multe dintre cele mai umile produse alimentare sunt rodul agriculturii autohotone.
Daca intrati intr-un magazin din Romania, produsele sunt “made in China”, “made in Italy”, “made in Turkey”, dar numai “made in Romania” nu prea sunt.
Atunci cind efectuati tranzactia, o mica parte din bani asigura profitul unui sau mai multor subiecti economici romani (importatorul direct, angrosistul, detailistul, eventual). Restul merge direct in Italia, China sau Turcia.
La rindul sau, statul cistiga doar din TVA si, eventual, din acciza, daca marfa este accizata. Nu sprijiniti nici un loc de munca din Romania, nici o firma de productie romaneasca. Asadar, nu nasteti premizele unei cresteri sustenabile, cum se intimpla in Germania.
In plus, mai intervine o chestiune. Cele mai multe intreprinderi din Germania sunt in proprietatea nemtilor. Nu este cazul in Romania.

Chiar daca uzina X, de pilda, inregistreaza un profit substantial, nimic nu o impiedica sa-si repatrieze profitul, sub forma de dividente; nu il foloseste neaparat pentru dezvoltare in Romania. Iata de ce nu functioneaza aceasta pirghie la noi.
Si asta s-a vazut dramatic in perioada de aparent boom economic, din 2003-2008. Pe fondul euforiei economice – la fel ca in SUA, de exemplu – oamenii au luat credite, pe de-o parte, pe de alta salariile/pensiile (veniturile publicului larg) au crescut.
Aceasta avalansa de bani “noi” a fost destinata consumului. Oamenii si-au cumparat locuinte noi, mobila noua, automobile noi, etc.
Dar cite noi locuri de munca au fost sustinute/create in urma acestei explozii a consumului? De fapt, foarte putine, pentru ca automobilele, mobila, electronicele si celelalte proveneau din importuri.
Sigur, au aparut citeva noi mii de locuri de munca pentru agenti imobiliari, dealeri auto si comercianti de materiale de constructii, dar atit.
Si daca ne referim la constructii, in Germania sau in orice alta economie avansata, un asemenea boom imobiliar ar fi produs efecte semnificative pe orizontala – ar fi inflorit fabricile de materiale de constructii, fabricile de mobila (o casa noua trebuie mobilata), de covoare, etc. In Romania nu s-a intimplat nimic din toate astea. De ce? Pentru ca, daca va uitati la o casa nou construita in acei ani “buni”, veti vedea ca circa 80 la suta din componentele sale, de la materiale si pina la mobila din interior, sunt din import.
In plin boom imobiliar, una dintre cele mai cunoscute fabrici de covoare din Romania s-a apropiat de insolventa iar una de mobila fost inchisa.
Banii pur si simplu au traversat corpul economiei romanesti, fara sa lase in urma, in organismul acesteia, nici proteinele necesare dezvoltarii, nici glucidele si lipidele acumularii, nici vitaminele sustenabilitatii, nimic.
Numai in domeniul auto, importurile au insumat miliarde de euro, miliarde care au poposit in cele din urma in Franta, Germania, Japonia, SUA. Este pretul platit pentru constructia unei economii mai degraba speculative, care in pofida imensului sau potential agricol, de exemplu, a ajuns sa-si importe mai bine de jumatate din necesarul alimentar.
Asadar, una din lectiile amare ale acelor ani este inclusiv aceea ca un consumatorism promovat anapoda, intr-o tara cu o piata dominata de importuri, nu face decit sa sporeasca nota de plata care, mai devreme sau mai tirziu, va trebui sa fie platita.
Si o platim, dupa cum se vede. De aceea nu cred ca salvarea va veni, macar pe termen scurt, din cresterea consumului de acest tip. Sursele de crestere/insanatosire a economiei trebuie cautate in alte doua directii.
Prima este cresterea exporturilor, adica dezvoltarea acelei parti a economiei care inca produce si vinde si asigura intrarea de “bani noi” in Romania. A doua este absorbtia fondurilor europene care stau la dispozitia tarii noastre si care, pina acum, nu sunt, practic, folosite mai deloc.
Alti “bani noi” care, utilizati corect, pot produce dezvoltare si sustenabilitate. Pe termen lung, insa, lucrurile trebuie sa se schimbe in profunzimea lor.
O economie care nu mai produce nici chibrituri sau incaltaminte este o economie sortita inerent crizelor de o mai mare sau mai mica intensitate, asa cum am subliniat mereu in ultimii zece ani.
Nu suntem nici Rusia si nici unele state arabe, care isi echilibreaza balanta prin exportul de resurse (energetice sau de alta natura).
O politica de sprijinire prin toate mijloacele – financiare, fiscale si legislative – a productiei interne este absolut necesara daca vrem ca ceva intr-adevar sa se schimbe in bine pe termen mediu si lung.
Aceasta afirmatie poate sa para banala. Dar asa banala cum este, ea trebuie mereu si mereu subliniata, pentru a nu repeta si de acum inainte greselile ultimelor doua decenii.

Analiza de Eugen Ovidiu Chirovici

Sursa: Bloombiz

Despre autor

contribuitor

comentarii

Adauga un comentariu

  • Lucida analiza mai ales cand vine de la un mason evreu ; intrebarea care se pune este daca in conditiile in care capitalul strain detine cea mai mare parte a activelor romanesti nu se ajunge iarasi la aceeasi situatie ca in urma exporturilor capitalul strain sa-si repatrieze cea mai mare parte a profiturilor si noi sa ramanem tot cu degetul in gura? Nu ar fi mai bine sa scimbam prin legislatie fiscala structura capitalului si abia apoi sa incurajam si exportul si consumul?

  • Nu mai există nene “salvare”! Acum vine doar SMURD-ul, dar pentru România, acum, trebuie doar dric că e pe moarte deja şi unii depun eforturi disperate să fie dusă la groapă chiar dacă mai mişcă un pic.

Abonează-te la newsletter