Profesorul american Michael Hudson spune că sectorul financiar perpetuează un sistem al datoriilor care îmbogăţeşte oligarhiile şi îi sărăceşte încă şi mai mult pe cei săraci. Umflarea artificială a creditului urmată de executarea activelor reale reprezintă un adevărat jaf orchestrat de puternicii din fiecare ţară. Datoriile au ajuns aşa de mari tocmai pentru că sectorul financiar câştigă enorm din crearea de credit, afirmă şi profesorul australian Steven Keen, care anticipează, însă, contracţia acestuia.
Cantitatea de credit din sistemul financiar global este exagerată, iar problema datoriilor private este încă şi mai mare decât cea a obligaţiilor sectorului public, spune Steven Keen, profesor de economie şi finanţe la University of Western Sydney, Australia. Invitat săptămâna trecută la postul de televiziune Russia Today, Keen a afirmat că datoria a fost lăsată să crească într-atât de mult tocmai pentru că sectorul financiar câştigă enorm din crearea de credit. După părerea sa, dimensiunea sectorului bancar american nu este una normală şi acesta are o cale lungă de parcurs pentru a reduce datoria până la un punct în care industria financiară să fie una limitată, ca oricare altele, servind economia, şi nu una imensă care trăieşte pe spatele acesteia. Niveluri extreme ale datoriei se înregistrează şi de cealaltă parte a Atlanticului, iar Keen indică Olanda şi Marea Britanie ca fiind ţări ale căror economii vor fi zguduite de şocuri din zona creditului.
Datoriile se află într-o zonă excesivă şi în opinia lui Michael Hudson, profesor de economie la University of Missouri. Expansiunea creditului a favorizat adâncirea discrepanţelor sociale, în măsura în care 99% din populaţie este datoare către numai 1% dintre cetăţeni. Ultimii sunt aşa de avuţi încât creditează inclusiv guvernele. Datoriile publice au ajuns şi ele în zone în care nu pot fi plătite, însă creditorii nu îşi fac probleme dacă guvernele vor putea achita sau nu; de fapt, aceştia nici nu au dorit dintru început restituirea împrumuturilor, ci ca ţările să le dea în contul datoriilor ceea ce au mai bun: căi ferate, companiile electrice, pământurile, câmpurile petroliere etc.
Din acest punct de vedere, datoria este folosită ca instrument pentru a executa proprietăţile şi ca metodă de transfer de avuţie dinspre debitor şi creditor. “Aşa s-au îmbogăţit toate oligarhiile în fiecare ţară din lume de-a lungul istoriei, acordând împrumuturi şi apoi executând activele garantate, sărăcindu-i pe ceilalţi oameni. Acesta este planul de afaceri pe care îl avem astăzi”, a declarat, pentru Russia Today, Hudson, care înainte de a urma cariera universitară a lucrat pe Wall Street pentru banca Chase Manhattan.
Cât de pragmatică este iertarea datoriilor?
“Datoriile care nu pot fi plătite, în cele din urmă, nu vor fi plătite”, este butada pe care profesorul american o repetă de fiecare dată când are ocazia. Totuşi, sistemul financiar este foarte complex pentru a permite anularea instantanee a creditului greşit direcţionat. Astfel, dacă în vechime erau despoţii cei care făceau iertări de datorii, acum, datoria fiind privată, este foarte dificil de realizat acest lucru.
Acum 6.000 de ani sau acum 2.000 de ani, datoriile apăreau, în special, în domeniul agricol. Spre exemplu în Sumer, la Babilon, erau indivizii cei care făceau datorii către Palat pentru a putea să-şi susţină culturile. Contractau împrumuturi în contul rentei, al aducţiunilor de apă, al transportului alimentelor sau al animalelor de muncă. Erau însă ani în care culturile se compromiteau şi era evident că datoriile nu puteau fi plătite. Tocmai de aceea conducătorii proclamau periodic o amnistie a datoriilor pentru taxele neplătite. Aceasta viza redarea unui echilibru în perspectiva unui nou început.
Acum abolirea datoriilor este mult mai dificilă, întrucât atunci când anulezi datoria cuiva, distrugi, în acelaşi timp, economisirea altcuiva. În Roma antică au fost conducători care şi-au asumat şi acest lucru, însă ei au stârnit adversitatea oligarhiei. Istoria este plină de lideri politici care, pentru că au propus anularea datoriilor, au fost ucişi de oligarhii şi de creditori, spune Hudson.
Moneda euro, foamete sau pustiire pentru ţările slabe din UE
Sistemul de credit al zonei euro ne spune aceeaşi poveste despre adâncirea prăpastiei între creditori şi debitori, între bogaţi şi săraci. Profesorul Michael Hudson afirmă că dacă uniunea monetară nu se va sparge, nu vom avea decât o migraţie continuă dinspre ţările supuse austerităţii către alte state mai dezvoltate. Exemplul său este cel al Letoniei, de unde – deşi este proclamată un miracol al politicilor neoliberale – 10% din populaţia ţării a emigrat începând cu anul 2008. Statele slabe ale uniunii monetare sunt silite să aplice politici de austeritate pentru a putea plăti obligaţiile faţă de creditori. Integrarea europeană înseamnă austeritate pentru muncitori, salarii în scădere, diminuare a standardelor de viaţă şi migrări continue până când acele ţări vor deveni veritabile “deşerturi depopulate”. O oligarhie financiară conduce cu un pumn de fier Uniunea Europeană şi distruge ţară după ţară, aşa cum deja am văzut cu Grecia, Irlanda şi Letonia, mai spune Hudson.
Un scenariu asemănător este şi cel al profesorului australian Steven Keen, fondator şi administrator al portalului Debt-Watch: “emigrare sau înfometare”. Proiectul uniunii monetare, pe care acesta îl numeşte “una dintre cele mai nebuneşti politici care au fost promovate vreodată”, nu a făcut decât să conducă la migrări masive din ţări precum Irlanda, Spania, Portugalia şi Grecia, pe măsură ce locurile de muncă din economiile naţionale s-au distrus. Faptul că tinerii din Portugalia au ajuns să emigreze în Mozambic pentru a obţine un job arată că Europa este de două-trei ori mai rea decât America, a mai spus Keen.
Autor: Adrian Panaite
Sursa: Curierul Național
Adauga comentariu