În epoca noastră predomină concepţia că fericirea constă în nelimitata creştere a capacităţii de consum. Trăim în mai multă bogăţie, dar ne simţim mai săraci. Ne multiplicăm facilităţile, dar sporeşte angoasa. Ne identificăm existenţa cu confortul pe care îl avem la dispoziţie şi când îl pierdem pe acesta ne simţim ca şi cum am pierde existenţa însăşi. Golul spiritual creşte odată cu creşterea bogăţiei şi a confortului. Învăluiţi în graba zilnică, suntem interesaţi aparent de toată lumea şi în esenţă doar de noi înşine.
Pentru mulţi radiografia unei zile este, cu diverse inflexiuni, aceeaşi: obositoare şedinţe, mici greşeli, răzleţe reuşite. Noi proiecte, noi dorinţe şi idealuri. Informaţia nouă este cea mai domnită. Prezintă interes pentru toată lumea, deşi vine repede şi pleacă tot atât de repede. Toţi dorim să fim informaţi, să ştim ceva nou şi să împărtăşim ceea ce ştim. Nu ştim exact ce vrem să ştim. Dorim să aflăm, să putem spune ceva. Ce? De multe ori nu contează. Într-o lume în care informaţia a devenit un nobil şi neinterzis narcotic, important este să ştii ceva, chiar şi inexact. Peste toate acestea însă uităm de multe ori să spunem celui de lângă noi un cuvânt bun. Este foarte important să ştii, să dai şi să primeşti ca dintr-un izvor, dar echilibrul vieţii vine dând totul şi neaşteptând nimic.
Avem aşteptări foarte mari de la cei de lângă noi, ne deranjează orice cuvinţel. În fiecare echipă, la fiecare serviciu există un deadline, un target, o echipă de oameni care împreună trebuie să o scoată la capăt. Nimeni nu-şi doreşte să greşească ceva. Şi totuşi, dacă lipseşte ceva, dacă s-a greşit ceva, orice tip de hotărâre nu trebuie prestabilită prin prevederi pur normative, ci dimpotrivă, orice decizie trebuie luată în funcţie de situaţia concretă sau chiar de realitatea inepuizabilă a persoanei cu daruri şi neputinţe. Suntem hiperactivi acasă, la serviciu, oriunde în societate, dar n-avem spaţiu pentru Dumnezeu, pentru noi şi pentru cei dragi ai noştri. Nu avem vreme pentru un cuvânt bun, ci mai degrabă suntem irascibili, neatenţi la neputinţa celuilalt, la nevoia şi dorinţa celuilalt. Dorinţa soţiei sau a soţului poate de cele mai multe ori să aştepte, rugămintea copiilor este mai mereu reierarhizată. Timp pentru prieteni nu mai avem, poate cel mult doar o scurtă convorbire telefonică din maşină. Şi toate acestea aşezate în oglinda eficacităţii, a rezolvării tuturor problemelor. Abordarea impersonală a lucrurilor, obiectivizarea şi considerarea lor în mod separat de om atrag după sine atenuarea până la mortificare a simţului pentru realităţile spirituale.
Împărţim oamenii în drepţi şi păcătoşi, harnici şi mai puţin harnici, oneşti sau hoţi, fără să avem un cuvânt bun pentru fiecare. Ne grăbim să îl judecăm pe cel de lângă noi după o strictă şi ieftină matematică a binomului bine-rău. Această morală şi verdict omenesc nu este întotdeauna în consonanţă cu pedagogia divină.
Sursa: Ziarul Lumina
Adauga comentariu