Politică

Cruci și răscruci în agricultura românească

agriculturaNicăieri în lume, într-o economie echilibrată, agricultura nu este pe post de cenușăreasă. Dimpotrivă, în absolut toate țările dezvoltate (SUA, Germania, Olanda, Danemarca, Italia, Franța etc.), agricultura beneficiază în mod firesc de toate avantajele mecanizării și automatizării, chiar dacă pe ici, pe colo (prin părțile esențiale) se comit excese  devenite deja o regulă (ex. chimizarea), în vederea sporirii producției la hectar, implicit a profiturilor obținute de producători. Dar cum totul până la urmă se întoarce împotriva omului neștiutor, sau – dimpotrivă – prea știutor (specialiștii, cercetătorii), care îndrăznește să violeze resorturile intime ale naturii-mamă, iată că tot la occidentali (ei sunt cei mai afectați) campania de conservare a naturii, ridicată la rangul de politică de stat, precum și cea de producere a alimentelor ecologice, a devenit o realitate tot mai pregnantă.

Cum stau lucrurile la acest capitol în România? Agricultura românească este pe post de cenușăreasă din simplul motiv că toate compartimentele economiei naționale postdecembriste sunt praf și… cenușă. Altfel spus, cam la toate capitolele vitale ale unei economii dinamice stăm mai prost ca în perioada ultradirijismului antedecembrist, când atâtea fabrici și uzine lucrau în pierdere, iar recoltele erau adunate de pe câmpuri cu ajutorul elevilor, studenților și militarilor. Dar se producea, și oricât au fost pe-atunci recoltele de slabe, România n-a fost niciodată obligată să importe cantități masive de alimente, așa cum s-a întâmplat în toată perioada postdecembristă, când circa 70 la sută din hrana românilor este cumpărată din străinătate pe bani grei.

E drept că altele sunt pretențiile românilor din zilele noastre în comparație cu grosul românilor din perioada antedecembristă, cărora li se lua mîncarea de la gură pentru ca țara să-și atingă orgoliosul și în același timp inumanul țel fixat de Ceaușescu – plata integrală a datoriilor contractate, numai prin încasările din vânzarea produselor agricole! Dar tot atât de adevărat este că pe-atunci nu vedeai milioane de hectare de pământ lăsate în paragină, că terenurile arabile expuse la secetă (îndeosebi Bărăganul) erau irigate și că perdelele de pădure pentru protecția culturilor și a așezărilor de la șes erau extinse, nicidecum măcelărite ca în acești ani de libertate asimilată cu libertinajul, când e atâta nevoie de ele după ce aproape toate pădurile au fost tăiate de mulțimea fără număr a tâlharilor mari și mici.

Apoi, faptul că sănătatea mediului ambiant este pusă la noi în discuție cu o condamnabilă întârziere și îngăduință, deși pretutindeni în România apele și solul sunt grav infestate, iar pădurile (câte au mai rămas) în continuare decimate într-un ritm dement comparativ cu ritmul de melc al reîmpăduririlor…

Sigur, partea cea mai mare de vină pentru această stare alarmantă de lucruri revine instituțiilor și factorilor decizionali, care, când nu sunt corupți pe față, favorizează aceste fapte criminale printr-o nepermisă indiferență și toleranță față de hoți.

Se știu nenumărate cazuri când pădurarii și brigadierii acționează mână în mână cu hoții, cărora – firește, contra cost – le impun de unde să taie și, mai ales, cum să taie. Adică să nu rămână nici cea mai mică urmă la locul faptei. Căci spun ei ca un fel de justificare: „Dacă cei mari fură milioane de euro și nimeni nu-i ia la rost, întrucât corb la corb nu-și scoate ochii, noi o facem pentru ca să avem din ce să trăim…” Și o fac cu atâta pricepere, încât, la fel ca vameșii, nici paznicii pădurilor nu sunt muritori de foame, chiar dacă au ghinionul să-și piardă slujbele. Dar la fel de adevărat este că celălalt coeficient de vină revine zonei de inconștiență a cetățenilor, puși cu orice chip pe căpătuială, indiferent dacă aceasta este meschină, ori certată la cuțite cu bunul simț.

Cum altfel se explică dispariția atâtor livezi frumoase? În loc să le îngrijească și să planteze puieți pe toate dealurile golașe, așa zișii gospodari postdecembriști pur și simplu au dat iama în pomii fructiferi și i-au transformat în lemne de foc. Iar acuma când munții și dealurile sunt rase ca-n palmă, nu cred că-i potrivit să ne mirăm ba de furia ploilor și viiturilor, ba de cea a vânturilor și nămeților…

Nu trebuie să fii specialist ca să-ți dai seama că cea mai mare bogăție a României este pământul așa cum ni l-a dat Dumnezeu, pământ bun de uns pe pâine în faimoasele noastre grânare din perioada interbelică, și că agricultura este magica pârghie prin care românii se pot sălta din mizerie, îndeosebi dacă tot mai mulți dintre ei se vor axa pe producerea de alimente ecologice, nu doar pentru consumul intern (sursă garantată de sănătate pentru consumatori), ci și pentru export (sursă aproape inepuizabilă de valută pentru producători și țară, acuma când cererea de asemenea alimente este în continuă creștere, iar prețurile urmează aceeași curbă crescătoare).

Autor: George Petrovai

Sursa: Ziarul Natiunea

Despre autor

contribuitor

comentarii

Adauga un comentariu

  • In loc de “Asa NU!” astept de la dl Petrovai un comentariu despre solutiile noastre, ale fiecaruia. Sa descrii un tablou nu e o mare dovada de intelepciune, dar sa oferi solutii “castigatoare” pentru corectarea unor nereguli, asta inseamna sa fii “valoare”.

  • Daca se inaspreau legile puteam vorbi despre masuri de redresare, dar, ele, dimpotriva sunt facute inca si mai pe mana hotilor, asa ca n-avem ce vorbi despre redresare. Ca sa se redreseze trebuie in primul rand sa se stopeze jaful, crminalitatea economica, haosul, anarhia din societate. Pana nu se face asta vorbim discutii.

Abonează-te la newsletter