Prin numirea lui Robert Steven Kaplan, în septembrie 2015, la şefia Fed Dallas, Goldman Sachs ajunge la trei foşti angajaţi la conducerea băncii centrale a SUA.
Un bancher „educat” la colosalul grup financiar Goldman Sachs, una dintre cele mai blamate bănci de pe Wall Street, intră în lotul guvernatorilor celei mai puternice bănci centrale din lume.
Printre poveştile mai mult sau mai puţin apocaliptice despre criza monetară din lumea emergentă, despre problema datoriei americane în continuă creştere şi despre bailoutul Greciei, în presa internaţională s-a strecurat o veste de rutină: Robert Steven Kaplan, fost vicepreşedinte al Goldman Sachs Group, va deveni preşedintele Rezervei Federale Dallas. Kaplan întregeşte o constelaţie de bancheri şi „tehnocraţi” rodaţi la Goldman Sachs sau care lucrează sau au lucrat la banca americană şi care au ajuns la conducerea unor instituţii im¬por¬tante pentru economia lumii sau la guver¬narea unor economii mari. Goldman Sachs este instituţia financiară care, prin tranzacţii complexe, a „ajutat” Grecia să ascundă valoarea reală a datoriilor sale pentru a se încadra în normele Uniunii Europene.
Dintr-un colţ mai întunecat al lumii financiare, un alt gigant, BlackRock, una dintre cele mai mari firme de asset management din lume şi eminenţa cenuşie a shadow bankingului mondial, administrează active de 4.700 miliarde dolari. Platformele sale jonglează cu 5% din toate activele financiare ale lumii. Interesele BlackRock depăşesc achiziţia şi administrarea de acţiuni şi obligaţiuni. Fondul consiliază băncile centrale, ministerele de finanţe, investitorii mari, cum sunt fondurile de stat, fondurile de pensii, companiile de asigurări şi fundaţiile. Cam tot ce poate mişca în lumea financiară trece prin plasa BlackRock, iar în centrul plasei stă un nume, Larry Fink.
Constelaţia Goldman Sachs
Vorbind de nume, Goldman Sachs iese cu mai multe în evidenţă. Cel mai cunoscut este poate Mario Draghi, preşedintele Băncii Centrale Europene (BCE). El a fost director general al Goldman Sachs International. Draghi, care la BCE supraveghează programul masiv de stimulare economică prin care instituţia printează bani pentru a cumpăra active, aşa cum a făcut Fed, a mai fost director general la Banca Mondială şi guvernator al Băncii Italiei. Italia este una dintre ţările europene cu cele mai mari datorii şi membru al zonei euro.
Un alt nume cunoscut din „portofoliul” Goldman Sachs este Otmar Issing, fost membru în boardul Bundesbank şi BCE. Acum el este consilier al băncii americane. Issing este unul dintre arhitecţii euro.
Mario Monti este o altă stea stră¬lucitoare a constelaţiei Goldman. Unul dintre cei mai eminenţi economişti italieni, Monti şi-a petrecut cea mai mare parte a carierei în mediul academic. După ce premierul Ber¬lusconi l-a trimis comisar la Comisia Europeană, Gold¬man Sachs a înce¬put să fie interesată de el, după cum scrie «The Independent». Monti a fost mai întâi comisar pentru piaţa internă, apoi co¬misar pentru competiţie, supra¬veghind fuziunile şi achiziţiile finanţate de Goldman sau pentru care banca era con¬si¬lier. Când Berlusconi a căzut din graţiile lide¬rilor zonei euro, Monti a fost numit (nu ales) premier al Italiei. „Tehnocratul” este acum consilier de top al Goldman.
„Tehnocratul” Lucas Papademos a fost guvernatorul băncii centrale a Greciei, vicepreşedintele BCE şi în cele din urmă premier al Greciei. El a lucrat cu Goldman când Grecia încerca să-şi reducă artificial datoria pentru a se încadra în regulile UE. Grecia s-a ales din aceste tranzacţii cu o criză a datoriilor, iar Goldman cu un profit de 600 de milioane de euro.
Petros Christodoulou a fost directorul general al Agenţiei pentru Administrarea Datoriei Publice din Grecia, instituţie cu rol important în bailouturile ţării, iar acum este director de top la National Bank of Greece. Christodoulou şi-a început cariera la Goldman.
Antonio Borges, care a condus până în 2011 departamentul european al Fondului Monetar Internaţional (FMI), a fost vice¬preşe¬dintele Goldman Sachs International. Bor¬ges a plecat subit de la FMI după ce a declarat că este posibil ca fondul să intervină pe piaţa obli¬gaţiunilor pentru a reclădi încrederea în Spania şi Italia. El ocupa funcţia la FMI de mai puţin de un an, iar intervenţia sa a fost considerată o gafă.
Guvernatorul Băncii Angliei, cana¬dianul Mark Carney, a lucrat la Goldman Sachs.
Acestea sunt doat câteva dintre stelele care strălucesc pe cerul lumii financiare şi au avut sau au legături cu Goldman Sachs.
Kaplan vine la Fed Dallas când banca centrală a Americii se pregăteşte să ridice, după o pauză de aproape un deceniu, dobânzile de referinţă. El îl înlocuieşte pe Richard Fisher, oficialul de la Fed care s-a remarcat cel mai mult prin criticile aduse politicii instituţiei de a ţine foarte jos dobânzile.
BlackRock: puterea mondială secretă
Despre BlackRock, demonul din lumea neagră a shadow bankingului care sperie autorităţile americane, scrie corespondentul financiar din New York al «Deutsche Welle Heike Buchter». Ea a recunoscut că numele a început să-i atragă atenţia recent. „Bancherii au început să vorbească despre el. Analizau portofoliile băncii centrale şi numele Larry Fink tot apărea”, spune jurnalista. Numele BlackRock a început să apară peste tot după căderea Lehman Brothers, iar subiectul BlackRock a devenit ca o obsesie pentru Buchter. Ea a scris şi o carte despre masivul fond american. Autoarea îşi aminteşte un prânz cu un insider, care i-a cerut, pe jumătate glumind, să vorbească încet. Era îngrijorat că cineva de la BlackRock s-ar putea ascunde în bucătărie pentru a scuipa în supă. Primul capitol al cărţii lui Buchter se numeşte «Cea mai puternică companie de care nimeni n-a auzit».
„BlackRock consiliază bănci centrale, ministere de finanţe, investitori mari precum fonduri de stat, fonduri de pensii, companii de asigurări şi fundaţii. BlackRock este implicat în aproape orice înseamnă piaţă financiară”. Jonglând cu acţiuni şi obligaţiuni, fondul investeşte în diverse firme din întreaga lume.
Din presupusul sediu din Midtown Manhattan şi managerii săi trag sfori peste tot în lume. Pe lângă participaţii în marile bănci americane, BlackRock controlează pachete semnificative de acţiuni la producători de armament şi la companii mari de petrol şi gaze naturale. De asemenea, BlackRock este cel mai mare investitor de pe bursa de la Frankfurt.
Mărimea participaţiilor deţinute de BlackRock dă acestui fond potenţialul de a înclina balanţa puterii.
„În aceste zile, să deţii 4-5-6% din acţiunile unei companii înseamnă că eşti cineva. Poţi suna oricând şi şeful companiei va vorbi cu tine”. Fie că este vorba de producţia de maşini din Germania, fie de cea de minereu de fier din America de Sud, de găsirea de medicamente noi în SUA sau de mine de aur în Africa, fondurile BlackRock profită. Compania poate ajunge în ipostaza de a fi şi cel mai mare acţionar al unei companii şi cel mai mare creditor al acesteia. Fink, după ce şi-a ruinat fostul angajator, şi echipa sa, specializată pe evaluarea activelor financiare complexe de timpul mortgage backed securities, au făcut din BlackRock în doar trei decenii unul dintre cele mai puternice imperii de pe Wall Street. Criza subprime şi cea financiară care a urmat în SUA i-au ajutat mult. Ei au ajuns să fie cunoscuţi drept „vânătorii de fantome de pe Wall Street”. În timpul crizei, Fink şi secretarul Trezoreriei SUA Timothy Geithner au comunicat atât de mult încât au ajuns să-şi vorbească pe numele mic. BlackRock nu este străin nici de criza din Grecia.
Deal-urile Goldman Sachs în România
După cum scria «Ziarul Financiar», în România, numele Goldman Sachs este legat de dosarul controversat al privatizării Romtelecom, în care banca americană a primit de la Fondul Proprietăţii de Stat comisioane de 8,4 milioane de dolari pentru rolul de consultant. De asemenea, Goldman face parte alături de Erste, BCR şi Raiffeisen Capital & Investment din sindicatul care a intermediat listarea din noiembrie 2013, la Londra şi Bucureşti, a Romgaz. Guvernul a vândut acţiuni la Romgaz, în conformitate cu angajamentele asumate în cadrul programului standby cu FMI şi Uniunea Europeană. Preşedintele de atunci al Autorităţii de Supraveghere Financiară, Dan Radu Ruşanu, a declarat în noiembrie 2013 că firmele consultante responsabile cu IPO-ul Romgaz au evaluat greşit oferta, astfel încât aceasta să fie ieftină. El a mai spus că firmele consultante au făcut presiuni asupra ASF să extindă pe cât posibil alocarea GDR-urilor (tilturile prin care Romgaz a fost listată la Londra) şi că consorţiul condus de Goldman Sachs nu a fost unul serios, pentru că nu a maximizat profitul statului.
Famiglia Goldman Sachs. Reţeaua
Goldman Sachs, „sepia-vampir” ale cărei tentacule adulmecă orice potenţială sursă de profit. Goldman Sachs, „templu al banilor”, unde bonusurile anuale sunt religia neoficială, ce câştigă tot mai mulţi adepţi. Goldman Sachs, „chintesenţă a finanţelor mondiale evreieşti”. Sunt neunmărate modalităţile în care a fost descrisă această uriaşă bancă care a depăşit de mult rolul de administrator al unor sume de bani. Este o imensă bancă a cărei sete pentru profit a devenit emblematică pentru sistemul financiar mondial. Reţeta secretă a succesului băncii: modul unic, imposibil de replicat, în care a înţeles să jongleze cu finanţele.
De la banca mică, fondată în 1869 de Marcus Goldman, până la gigantul crizei financiare de la începutul acestui secol, condus de Lloyd Blankfein, Goldman Sachs a reuşit să depăşească toate perioadele dificile din istoria finanţelor şi să mai facă şi profit întărindu-se continuu. Cei care au urcat treptele ierarhiei interne şi care au învăţat să mânuiască banii „the Goldman way” au atras constant atenţia marilor instituţii financiare ale lumii. Încet, dar sigur, banca s-a transformat într-o veritabilă pepinieră ce a exportat constant bancheri pentru mari instituţii financiare internaţionale, fie ele publice sau private.
Această veritabilă reţea de „foşti angajaţi Goldman” a căpătat de-a lungul timpului o influenţă imensă pe scena finanţelor internaţionale, alimentată de munţii de bani pe care firma îi generează şi astăzi. Aproape indiferent de ţara despre care se face vorbire, se vor găsi angajaţi ai băncii, foşti sau actuali, în poziţii cheie.
Income Magazine a prezintat o serie de figuri legendare ale băncii, care şi-au pus amprenta asupra istoriei zbuciumatei scene a finanţelor mondiale.
„Hank” Paulson
Fost preşedinte şi CEO al Goldman Sachs, Henry Merritt „Hank” Paulson Jr. a devenit cel de-al 74-lea Secretar al Trezoreriei Statelor Unite ale Americii, în iunie 2006. S-a făcut remarcat în timpul mandatului printr-o serie de măsuri şi declaraţii ce aveau să devină emblematice pentru perioada crizei economice şi financiare. Astfel, în aprilie 2007, Paulson declara că piaţa imobiliară şi-a atins punctul minim de scădere, însă economia este „foarte sănătoasă”.
Un an mai târziu, în iulie 2008, Paulson asigura publicul american că sistemul bancar este „sigur”, iar autorităţile de supraveghere deţin controlul asupra situaţiei.
Simbolică pentru mandatul său rămâne tranşarea problemelor legate de Lehman Brothers. Astfel, atât Paulson, cât şi Timothy Geithner, pe-atunci preşedinte al Federal Reserve Bank of New York, au refuzat să ofere sprijin gigantului britanic Barclays, care vroia să cumpere Lehman. Aceştia au pus presiune asupra conducerii băncii, pentru a cere falimentul, în contextul în care considerau că efectele nu vor fi sistemice. Falimentul băncii a creat panică în piaţă şi a afectat serios celelalte bănci de investiţii, în contextul în care clienţii acestora au vrut să-şi lichideze poziţiile.
Un alt episod pentru care Paulson va rămâne unul dintre personajele emblematice ale crizei financiare este cererea adresată guvernului SUA de a aloca sute de miliarde de dolari pentru curăţarea bilanţurilor băncii. Documente publicate ulterior arată că Paulson i-a forţat pe bancherii americani să accepte sprijinul acordat de guvern, „fie că le place sau nu”.
Revista «Time» a vrut să îl numească în 2008 pe Paulson „Personalitatea Anului”, considerând că „deşi este groaznic în a explica alegerile pe care le-a făcut, nu există opţiuni mai bune pe care să le fi avut la îndemână”.
Mario Draghi
Fost guvernator al băncii centrale a Italiei şi, în prezent, preşedinte al Băncii Centrale Europene, Mario Draghi a deţinut poziţia de vicepreşedinte şi director al Goldman Sachs International, până în 2005. Ca mulţi dintre colegii săi de top, de la Goldman Sachs, Draghi a ocupat funcţii în cele mai importante instituţii financiare mondiale. Astfel, acesta a fost membru în conducerea Băncii Mondiale, după care a preluat şefia Bank of Italy. A făcut parte din consiliul de guvernare al Băncii Centrale Europene şi a fost membru al comitetului director în cadrul Băncii Internaţionale a Reglementelor. De asemenea, face parte din consiliul guvernatorilor din cadrul Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi al Băncii Asiatice pentru Dezvoltare.
La finele lunii iulie, autoritatea internă de supraveghere a Uniunii Europene a lansat o investigaţie în centrul căreia se află Draghi şi care se referă la un posibil conflict de interese.
Reprezentanţii Corporate Europe Observatory l-au acuzat pe Draghi de lipsă a independenţei faţă de poziţia ocupată, în contextual în care acesta este membru al Grupului celor 30, ce reuneşte mai mulţi lideri din finanţele mondiale. G30 include membri ai autorităţilor de supraveghere, şefi ai unor importante bănci şi persoane din mediul academic. În ceea ce priveşte mandatul deţinut acum, de acesta se leagă supravegherea programului de 489 miliarde euro, pe trei ani, destinat finanţării băncilor europene, similar cu cel iniţiat de Paulson.
Lucas Papademos
Guvernator al băncii centrale a Greciei şi prim ministru al statului elen între 2011 şi 2012, Papademos este un mai vechi angajat al Goldman Sachs. În timpul mandatului de guvernator al băncii centrale, Papademos a luat parte la procesul de trecere de la drahmă la euro. Cel mai controversat episod al carierei sale rămâne cel referitor la afacerile cu produse derivate, din timpul mandatului său de guvernator. Acestea au permis statului grec să ascundă adevărata mărime a datoriilor publice. Şi, ca pură coincidenţă, Petros Christodoulou, şeful agenţiei de administrare a datoriei publice a Eladei, şi-a început cariera de finanţist tot în cadrul Goldman Sachs.
Astfel, Goldman Sachs a aranjat o serie de tranzacţii swap ce permiteau Greciei să împrumute un miliard de euro fără ca acest lucru să se reflecte în datoria publică. În timp ce aranja aceste operaţiuni, Goldman s-a asigurat împotriva riscului de neplată a datoriilor de către statul elen. În cele din urmă, banca de investiţii a vândut tranzacţiile swap băncii centrale a Greciei. Şi alte state, precum Italia, au folosit astfel de metode pentru micşorarea datoriei publice.
Romano Prodi
Preşedinte al Comisiei Europene şi prim ministru al Italiei, Romano Prodi a fost consultant al Goldman Sachs, poziţie la care a renunţat doar în perioada mandatului de premier. Numele lui Prodi este legat de controversata fuziune Siemens – Italtel, din anii ’90. Compania italiană de telefonie a fost privatizată de guvern, iar gigantul Siemens era interesat de preluarea acesteia. La cârma holdingului de stat însărcinat cu privatizarea Italtel şi denumit IRI se afla, la acea vreme, Romano Prodi. În urma unor investigaţii ample, procurorii au găsit probe care indicau că 400 de milioane de euro au fost plătiţi pentru ca afacerea să reuşească. În cadrul investigaţiei a fost identificată o plată de 10 milioane de mărci germane, făcută într-un cont Goldman Sachs. Ancheta a luat urma acestor operaţiuni şi o percheziţie făcută la sediul din Milano al băncii avea să scoată la suprafaţă documente care făceau legătura între sumele plătite de Siemens şi Prodi.
Procurorii au ţinut să sublinieze după aceea că Prodi nu face obiectul anchetei lor, însă analizează plăţile primite de el din partea Goldman Sachs.
Acesta primise 1,4 milioane de lire sterline în perioada 1990-1993 printr-o companie italiană de consultanţă.
O altă serie de acuzaţii vizează vânzarea de către Prodi a unor proprietăţi de stat la sume sub preţul pieţei. Cea mai controversată astfel de acțiune vizează un producător alimentar, achiziţionat de grupul Unilever. Goldman Sachs a fost banca prin care tranzacţia respectivă s-a realizat.
Mario Monti
Ministru al Economiei şi actualmente premier al Italiei, Mario Monti a fost consilier al Goldman Sachs, dar şi al gigantului Coca-Cola. Monti este unul dintre cei mai mari economişti ai Italiei, în contextual în care şi-a petrecut o mare parte a carierei în mediul academic. Silvio Berlusconi l-a propulsat în cadrul Comisiei Europene, în 1995, moment în care Goldman Sachs a început să fie interesată de strălucitul economist. Mai întâi comisar pentru pieţele interne şi apoi însărcinat cu portofoliul concurenței, acesta avea poziţia perfectă pentru a anula sau aproba fuziunile şi achiziţiile de care se ocupau bancherii de la Goldman.
În acest context, numirea în poziţia de consilier pare un gest firesc.
Cei peste 20 de consilieri ai băncii fac lobby pentru diversele interese ale Goldman, scena politică europeană fiind prima vizată. Un alt consilier este Otmar Issing, fost membru al Bundesbank şi al BCE, unul dintre arhitecţii trecerii la euro.
Robert Zoellickî
Secretar Adjunct de Stat şi preşedinte al Băncii Mondiale, Zoellick a avut o lungă relaţie cu Goldman Sachs. Acesta a fost vicepreşedinte al Goldman Sachs Group, pentru ca mai apoi să preia funcţia de preşedinte al comitetului de consilieri internaţionali ai băncii.
Numirea lui Zoellick la şefia Băncii Mondiale, având în vedere pedigriul său marca Goldman Sachs, a ridicat câteva semne de întrebare în acel moment. Astfel, un oficial UE declara pentru New York Times, sub anonimat, că „reţeaua Goldman este una foarte restrânsă. Deşi Zoellick este nou în familia Goldman, are un viitor strălucit în faţă, având în vedere că Paulson l-a recrutat pentru această poziţie. Şi dacă vom analiza cercul restrâns de persoane promovate de administraţia Bush şi privite cu ochi buni de Europa, atunci vom vedea că Zoellick se integrează perfect în acest tablou”. De mandatul lui Zoellick la şefia Băncii Mondiale se leagă o serie de ajutoare financiare substanţiale acordate mai multor state, pentru a face faţă efectelor crizei economice şi financiare, dar şi o serie de reforme implementate în interiorul băncii, pentru a creşte influenţa economiilor emergente în structura de vot a instituţiei.
Lloyd Blankfein
Lloyd Blankfein, „prinţul casino-capitalismului”, cum a fost denumit de o jurnalistă americană, şi actualul şef al Goldman Sachs.
Născut într-o familie săracă de evrei din Bronx, Blankfein ilustrează perfect istoria fondatorului băncii, Marcus Goldman. Ambiţios, acesta a urcat toate treptele ierarhiei, până la cea mai de sus. La 13 ani şi-a luat prima slujbă. „Îmi aduc aminte cum mergeam printre tribune, cărând lada cu băuturi răcoritoare. La un moment dat, cineva mi-a cerut un suc. Era la câteva rânduri distanţă şi lada pe care o căram era foarte grea. Mi-am dat seama în acel moment că va trebui să car lada aceea câteva rânduri mai sus, pentru câţiva bănuţi. Ia ghiciţi, ce am făcut? Am luat lada aia cu sucuri şi am mers până acolo sus, pentru a câştiga acei câţiva bănuţi”, povestea şeful Goldman Sachs.
În 2006, Blankfein a încasat un bonus de 54,4 milioane de dolari, cel mai mare de pe Wall Street. Îl merita? Cu siguranţă!
Banca raportase un profit net anual de 9,5 miliarde de dolari.
„Am fost invizibil în cadrul băncii cam 24 de ani din cei 27 petrecuţi în sânul ei. Aşa că nu e ca şi cum am cerut să fiu preşedintele Goldman Sachs”, spunea cinic Blankfein.
Să ajungi şeful acestei bănci e o probă mai solicitantă decât maratonul, mai complicată decât plănuirea unei misiuni pe Lună şi mai dificilă ca o problemă foarte complicată de matematică. Dacă vă veţi uita atent la feţele celor care au condus de-a lungul timpului banca, nu prea veţi găsi trăsături care să ilustreze mila sau compasiunea. E un joc pe bani şi e cel mai dur din lume.
Marile scandaluri în care Goldman Sachs a fost implicată:
1. Criza europeană a datoriilor: Banca ar fi ajutat guvernul elen să ascundă dimensiunea uriaşă a datoriilor acumulate
2. Obligaţiunile emise de California: Angajaţii băncii şi-ar fi sfătuit o serie de clienţi să recurgă la o serie de inginerii financiare ce aveau să le sporească câştigurile din vânzarea obligaţiunilor
3. Insider Trading: Rajat Gupta, Robert Freeman sau David Brown sunt doar câţiva din angajaţii băncii, acuzaţi de insider trading. Aceştia au câştigat sume considerabile de pe urma tranzacţiilor bazate de informaţii privilegiate
4. Ajutorul acordat AIG: banca ar fi primit miliarde de dolari, în contextul sprijinului acordat colosului financiar american
5. Abacus: Banca a fost acuzată oficial că nu a declarat autorităţii americane de supraveghere a pieţei de capital o serie de informaţii legate de obligațiuni garantate prin creanțe, ce au cauzat pierderi unora dintre clienţii băncii.
Sursa: Anonimus.ro
Adauga comentariu