Politică

Biserica lui Dorel

4498d4e48cdde3e17b779f38e5e38515Îl cunoașteţi pe Dorel? E o bomboană de băiat. Dotat cu un târnacop, Dorel devine foarte util lumii și universului. Poate face, de exemplu, un șanţ. Înșurubat în cabina unui excavator, Dorel e un mic semizeu care consumă motorină și scoate gaze. Braţul lui metalic prevăzut cu articulaţii poate face adevărate miracole. De exemplu, un șanţ mai mare. Dacă-i pui într-o mână o dinamită și în cealaltă o brichetă care merge bine, Dorel schimbă faţa lumii, cu stânci cu tot. El poate face ceva nemaivăzut acolo unde oamenilor li se blochează perspectiva: un șanţ și mai mare. Nimeni nu l-a văzut pe Dorel cu un bisturiu în mână și asta pentru că, fiind prevăzuţi din construcţie cu circumvoluţiuni cerebrale, nu mai trebuie să ni le sape Dorel. Nimeni nu l-a asociat vreodată pe Dorel cu bagheta unui dirijor de muzică simfonică, și asta pentru faptul că nimeni niciodată n-a izbutit să sape un șanţ cu o baghetă de dirijor. Doar Dorel ar fi putut, dar încă nu i-a cerut-o șefu’.

Pe vremea când lumea avea circulaţia periferică bună și mergea mai mult desculţă, lui Dorel i s-a spus, politicos : opincă. Mai mulţi dorei au alcătuit prostimea, cu sensul de mulţi, dar totuși inculţi. Masa doreilor era ţinută în stare de emulsie spirituală de vlădică, adică de părintele arhiereu, vorbă slavonească ce ne-a rămas din vremea când ortodoxia avea altă limbă liturgică decât cea a păstorilor și a plugarilor. Pe când nu eram încă naţiune, exista o expresie care cuprindea toate stările: “de la vlădică la opincă”. Adică și Dorel și șefu’. Nimeni nu se îndoia de utilitatea șefului, pentru că o bomboană de băiat capabil să sape un șanţ are nevoie de cineva care să-l încurajeze să performeze și în situaţia în care dă peste o conductă, mai ales dacă scopul șanţului este tocmai accesul la conductă. Tot șefului îi revine misiunea ingrată de a veghea la integritatea conductei, pentru ca nu cumva, în magnifica lui frenezie, Dorel să n-o transforme într-o sită tridimensională.

Societăţile în care opinca și vlădica trăiesc în armonie se numesc societăţi organice. Parabola hindusă a castei paria căreia îi corespund picioarele uriașului, a castei vaysia căreia îi revin vintrele, a castei ksatryia – braţele, și a castei brahmanilor – capul, vorbește despre legătura tainică ce unește oameni diferiţi dar complementari, într-un tot. Evul Mediu catolic împărţea și el lumea în trei : laborantes – cei care muncesc, bellatores – cei care se luptă și oratores – cei care se roagă. Societăţile organice funcţionează atât timp cât fiecare își cunoaște rolul și-l îndeplinește : rugătorii își asumă îndrumarea spirituală a lumii, luptătorii îi protejează pe cei slabi iar lucrătorii îi hrănesc și-i îmbracă pe toţi. În România postmodernă mai există o singură instituţie cu vocaţie organică : Biserica.

Trecută cu vederea de administraţiile publice, parohia este cea mai mică comunitate care face drumul de la opinca la vlădica. Opinca vine la biserică, pupă icoanele, pupă și moaștele dacă se ivește ocazia, bate cruci și metanii, plătește acatiste pentru vii și pentru morţi, se nevoiește cu posturile și rugăciunile, ba mai citește și din Sfinţii Vlădici, dacă e îndeajuns de alfabetizată. Vlădica vine și el la biserică, citește rugăciuni, ia banii pe acatiste, pentru că îi este oprit să trăiască de la altceva decât de la altar, iar din când în când mai face câte un miracol mic, de exemplu : transformă vinul în sângele Lui și pâinea în trupul Lui, dar nu le ţine pentru el, le împarte cu opinca. Dacă e de săpat un șanţ în curtea bisericii, vlădica nu pune mâna, pentru asta există în univers opinca, așa și trebuie să fie lucrurile, nici opinca n-a transformat vreodată apa în aghiasmă. În ceasurile de taină, vlădica e întâiul-rugător al parohiei, strivit de greutatea păcatelor opincii, responsabil de tot și de toate. Lui i se aplică pedeapsa cea mai mare pentru ele, la fel cum odinioară, Legile lui Manu, stabileau pentru brahmani suplicii acolo unde paria, cei mai de jos dintre cei mai de jos, erau aproape automat iertaţi.

Lucrurile se strică atunci când Dorel se sumeţește și intră cu șanţul de-a curmezișul bisericii. Pentru că el știe mai bine. Disciplinat și cunoscându-și limitele, Dorel este o făptură frumoasă sub soarele care ne încăzește pe toţi la fel. Răsculat împotriva autorităţii spirituale și confundând alfabetizarea cu înţelepciunea, Dorel oferă un spectacol jalnic. Pentru că și el trebuia consultat. Fără să înţeleagă cum a funcţionat dintotdeauna Biserica și faptul că lentoarea ei vine din răgazul pe care îl cere exerciţiul bunei cumpăniri. Fără să priceapă că Biserica este ierarhică, organizată pe principiul întâietăţii superiorului faţă de inferior, adică răspunsurile la provocările contemporane sunt elaborate de o mână de oameni care nu organizează dezbateri publice, la fel cum Marele Stat Major nu solicită adeziunea sergenţilor și a caporalilor la strategiile militare.

Şi asta face parte din aerul timpurilor în care trăim. Un Dorel educat în Legiunea Franceză (să ce? păi, să ucidă pe bani, meseria lui fiind aceea de mercenar), proprietar de bar decorat ca-n filmele indiene, împreună cu trei preoţi cu statut canonic neregulamentar, decid să consacre creștinește terenul alocat de statul român pentru construirea unei moschei. A unei mini-moschei de 1000 de locuri, de doisprezece ori mai mică decât cea mai mare din Uniunea Europeană (Roma – 12.000 de locuri) și complet ridicolă faţă de Marea Moschee de la Meccah (2.000.000 de locuri, suprafaţa de 40 de hectare). Singurul lucru mega în toată afacerea asta a fost și rămâne scandalul. Un teren pentru care BOR primește echivalentul la Istambul, în vederea construirii unei biserici ortodoxe românești pentru comunitatea română de acolo. Numai că Dorel a decis că nu. Pentru ce? Pentru că Ştefan cel Mare. Același Ştefan cel Mare care stârnea scandal în urmă cu câţiva ani când era canonizat, doreii din toată ţara protestând vehement împotriva trecerii în rândul sfinţilor a voevodului care a avut copii cu mai multe femei, ba chiar se pare c-ar fi întrecut și măsura la vin în paginile unei cronici. Dorel știe întotdeauna mai bine și suferă sincer când este canonizat cineva fără o dezbatere publică autentică.

Ce contează că timp de 800 de ani românii au fost vasalii turcilor și că în acest răstimp am putut construi câte biserici și câte mănăstiri am dorit și-am putut ? Ce importanţă are că în Istambul există peste 50 de biserici ortodoxe (atâtea am numărat într-un ghid turistic în limba franceză, disponibil pe internet, după care m-am plictisit și-am renunţat), dovadă a toleranţei și a libertăţii de care se bucură ortodoxia pe pământ islamic ? Ce contează că moscheia din București vine la schimb cu o biserica ortodoxă acolo unde alţi creștini au nevoie de ea ? În cele din urmă, ce importanţă are că întâistătătorii Bisericii Ortodoxe Române, calificaţi și responsabili de relaţia ortodoxiei cu alte religii, și-au dat acordul pentru construirea lăcașului în care niște oameni, români și ei, dar de altă religie, se vor ruga Unicului Dumnezeu, nefiind altul ca El vrednic de slavă în univers ? Dorel știe cel mai bine ce e de făcut, de aceea Dorel face, Dorel n-are vreme de reflecţie, Dorel acţionează.

N-am vrea să ne îndoim de bunele intenţii ale mercenarului-barman. Până la proba contrarie, ne-ar plăcea să putem citi pe chipul său cea mai desăvârșită ingenuitate. Omul a studiat cum se rupe gâtul cuiva cu mâinile goale, credem că n-a avut vreme de subtilităţile dreptului canonic. Şi iarăși avem convingerea că printre sticlele de Stalinskaya și Jack Daniels nu se află cea mai bună atmosferă pentru aprofundarea întâlnirii religiilor, așa cum au trăit-o și cugetat-o Nicolaus Cusanus, René Guénon, Simone Weil și André Scrima. Dar unde mai e buna-credinţă atunci când, îmbrăcat în ie naţională și adidași de firmă, aduci pentru oficierea unui ritual creștin trei preoţi cu statut canonic incert, doi fiind după toate reperele răspopiţi, adică decăzuţi din dreptul de a mai sluji? Nu cumva preoţii care și-au dat concursul sunt, ca și picturile cu iz hindus din barul lui Dorel, simple decoraţiuni fără greutate?
Textul acesta nu are sfârșit. Am căutat timp de 24 de ore o poantă, o vorbă cu duh, un proverb mic și închircit care să-l salveze. N-am găsit. Mă las păgubaș. Voi continua să mă uit uimit cum un flăcău cu figura inexpresivă coagulează admiraţia și participarea efectivă a sute de oameni împotriva unui lăcaș de rugăciune, aceiași oameni care n-au mișcat o cruce împotriva unui bar cu animatoare dezgolite sau a unei bănci care practică deschis cămătăria. Sunt siderat atunci când citesc insultele aduse părintelui patriarh de către un monah răspopit, culminând cu cererea demisiei. Nu pot să nu-mi amintesc, vreau, dar nu pot să nu-mi amintesc de o grozăvie ritmată pe care mi-a povestit-o în copilărie bunica mea, despre o stricată pe care ţărăncile au hotărât s-o alunge din sat : « și curva mătăhăié, să rămâie numai ié ». Cuvânt cu parfum care exprimă bine, substantivizat, momentul prin care trece acum Biserica Ortodoxă Română: mătăhăieli. Opinca sumeţindu-se împotriva vlădicii, josul împotriva susului. Deie Domnul să fie trecător !

Autor: Radu Iliescu

Despre autor

contribuitor

comentarii

Adauga un comentariu

  • slabut, ce zic eu,dar slab de tot, face parte din propaganda scornita pentru acceptarea asa-zisilor refugiati practicanti ai religiei “pacii”. 800 ani sub turci? matematica si istoria pe care o cunoaste acest om este la nivelul genunchiului broastei. inca ceva: un patriarh nu demisioneaza! dar ce sa ceri unui analfabet functional. FINAL: noi, romanii, nu avem nevoie de moschee! PA.

  • Lăsând la o parte lecția de istorie și aritmetica unui calendar care continuă să numere anii de existență ai unui imperiu care ar fi trebuit să fie înmormântat în 1922 și nu lăsat să moțăie pentru a se ridica iarăși odihnit sub faldurile aceluiași stindard, am citit textul cu atenție pentru a încerca să găsesc un sens (și nu un sfârșit) acestui consum intelectual bulimic (am scris sublimic dar, nefiind în dicționar, cuvântul s-a autocorectat cu cea mai apropiată opțiune). Nu m-a convins explicația naivă că s-ar fi dat pământ românesc la schimb cu ceva și nici speranța comunității românești de la Istanbul sau aiurea că va avea vreo catedrală ortodoxă pe care nici guvernul și nici biserica nu au promis (încă) să o susțină financiar.  

    M-am întors la pasajul din text care exprimă (ascuns într-o altă aritmetică, a toleranței) sensul tăcut din spatele gândurilor înșirate insistent‎ de un fariseu scriitoricesc: 

    “Ce importanţă are că în Istambul există peste 50 de biserici ortodoxe (atâtea am numărat într-un ghid turistic în limba franceză, disponibil pe internet, după care m-am plictisit și-am renunţat), dovadă a toleranţei și a libertăţii de care se bucură ortodoxia pe pământ ISLAMIC?” 

    Ei bine, iată sensul pe care l-am căutat, folosit însă greșit (cu voie sau fără de voie oare?) de autor: acolo este pământ ISLAMIZAT, mai întâi cu armele în 1453 și apoi cu politica în anul de botez 1930. Mă gândesc cu tristețe că peste alți 800 de ani și despre Europa se va vorbi tot ca despre un pământ islamic, fără a avea garanția că toleranța va mai exista în dicționare.  

    Am înțeles de ce semnatarul polologhiei intitulată comercial “Biserica lui Dorel” ne atacă atât de creativ cu Sfânta lui Trilogie: “Era ta-su, bă!…” ‎  

Abonează-te la newsletter