La trei ani de la cutremurul financiar care a culminat cu prăbuşirea băncii americane Lehman Brothers, sistemul bancar european dă semne din nou că stă să plesnească din toate încheieturile. Cu tot angajamentul şi strădania autorităţilor de a-l ţine în viaţă, legile implacabile ale aritmeticii şi economiei îl împing către un inevitabil şi neplăcut deznodământ. Soluţiile la limita ficţiunii pure căutate de la declanşarea crizei par a fi zadarnice în condiţiile în care în sistem s-au acumulat de câteva decenii bune excese nemaiîntâlnite în zona creditului. Implozia acestuia şi evaporarea lichidităţilor lasă loc unui cataclism al cărui epicentru îl reprezintă – nu se putea altfel – băncile.
Acest lucru s-a văzut foarte bine şi cu prilejul vânzărilor agresive a activelor riscante de la acest început de lună. Acţiunile bancare au fost lepădate de investitori, iar multe dintre acestea s-au apropiat de minimele din 2009, în timp ce unele chiar au spart acele niveluri. Nu numai investitorii şi deponenţii au tot mai multe îndoieli legate de bănci, dar chiar instituţiile de credit nu au încredere între ele, după cum ne-o spun indicatorii de frică ai pieţelor interbancare, care s-au apropiat zilele acestea cel mai mult de nivelurile din 2008. Băncile mari din Grecia, Irlanda, Portugalia şi Cipru, dar şi instituţii de credit din Spania sunt deja dependente de perfuziile cu lichiditate de la Banca Centrală Europeană după ce s-au confruntat cu o fugă de zeci de miliarde a deponenţilor în ultimii doi ani.
Criza tinde să se extindă de la periferie spre nucleul sistemului bancar european. Băncile italiene au fost în mare suferinţă în această vară şi nici opririle succesive de la tranzacţionare sau interzicerea vânzărilor în lipsă nu au oprit hemoragia de la nivelul capitalizărilor bursiere. În Franţa, instituţiile de credit nu stau tocmai bine, iar săptămâna trecută am parcurs un episod în care bănci asiatice au tăiat legăturile cu suratele din Hexagon. A fost invocat riscul de contraparte, iar zvonurile indicau că Société Générale ar avea o gaură imensă de lichiditate.
Potrivit datelor Băncii Centrale Europene, într-adevăr, miercuri a fost accesată o facilitate de credit de nu mai puţin de 500 milioane dolari de către o singură instituţie. Produsul respectiv al BCE, cu scadenţa la şapte zile şi denominat în moneda americană, este foarte rar utilizat de băncile comerciale. Ultima dată, acesta a fost accesat în luna martie a.c., iar volumul total al sumelor trase în 2011 era doar cu puţin mai mare decât cele 500 milioane luate dintr-un singur foc, de o singură bancă.
De fapt, Banca Centrală a “excelat” în ultimii ani la capitolul oferirii de acces “nelimitat” la lichidităţi pentru instituţii de credit care poate altminteri ar trebui să fie insolvente. Avem, aşadar, paradoxul că într-o Europă în care se pune accentul pe austeritate şi unde fiecare euro este smuls din economia reală se aruncă cu sute de miliarde de euro fictivi. Un euro din economia reală – foarte valoros şi despre care suntem avertizaţi că trebuie bine chivernisit – nu este egal cu un euro din marele cazinou bancar european în care crupierii de la Frankfurt încearcă să îşi ţină jucătorii pierzători la masă.
Modelul pare a fi copiat cu succes şi în România, unde omul de rând trebuie să strângă cureaua, în timp ce sistemul bancar – care a împrăştiat gunoi financiar în economie împingându-ne în criză – nu se ajustează mai deloc. Şi de ce ar face-o, dacă laolaltă Guvernul şi banca centrală le sprijină în efortul lor de a-şi împrăştia pierderile din portofolii (prin inflaţie) în întreaga societate.
Dacă reprezentanţii BNR se laudă de zor că în România nu a picat nicio bancă, ei bine, trebuie să ştiţi că plătiţi din greu pentru asta. Prin amputări de salarii, prin scumpiri, prin dobânzi real negative la depozite, prin lipsa de oportunităţi, finalmente prin îndatorarea statului. Digerăm astfel la nivelul întregii societăţi datorii potenţial imposibil de rambursat care ar fi trebuit să se răsfrângă în primul rând asupra creditorilor şi debitorilor iresponsabili.
Dacă dinspre Banca Naţională auzim predici (corecte) despre cum trebuie să îndurăm austeritatea şi cum trebuie să ne întindem doar cât ne ţine plapuma, surpriză, pentru băncile comerciale lichiditatea curge cu miliardele. Nu mai departe de zilele acestea, BNR a injectat prin două operaţiuni de piaţă 5,48 miliarde lei (echivalent a 3,72 milioane salarii lunare medii!!) pentru o săptămână. Surse din piaţă au declarat pentru Mediafax că, fără aceste sume, o parte din bănci nu ar fi reuşit să se aşeze în cadru pentru fotografia din august a îndeplinirii cerinţelor rezervelor minime obligatorii.
După ce în timpul seismului financiar din 2008 ni s-a servit găluşca “sistemului bancar solid”, vedem acum instituţiile de credit fugind după perfuzii la banca centrală. Acolo unde, în România austeră, miliardele de lei zboară din pix. În primăvara anului 2009, guvernatorul Băncii Naţionale, Mugur Isărescu, spunea că iese din discuţie o politică de bail-out pentru băncile locale, care ar induce hazard moral. “Nu vrem bail-out, ci bail-in, adică implicarea investitorilor privaţi în suportarea poverilor crizei financiare şi confruntarea pieptiş a acesteia”, spunea şeful băncii centrale la ediţia de acum doi ani a Forumului Financiar Central şi Sud-Est European organizat la Bucureşti. Totuşi, şi BNR pare a se fi pliat pe politica din Occident care vizează susţinerea instituţiilor de credit potenţial insolvente prin jonglerii monetare în interiorul sistemului financiar, în paralel cu injectarea inflaţiei în economia reală. Singura diferenţă este aceea că în economia slab concurenţială a României, pârghia pompării banilor inflaţionişti este mult mai eficientă.
Fără aceste măsuri, băncile din România – care în anii de boom au finanţat bula imobiliară căutând mall-uri, hipermarketuri, terenuri şi apartamente ceauşiste valorizate la zeci de mii de euro – ar lua acum mai degrabă drumul cimitirului. Creditele neperformante din sistem au urcat la 13,35% din portofolii în iunie, faţă de 11,85% în decembrie 2010. Aceasta fără a le mai socoti pe cele din amonte şi din aval (adică cele încă nerecunoscute şi cele externalizate). O estimare a Deutsche Bank situa creditele neperformante în zona de 20% şi ne întrebăm cam ce venituri din comisioane sau ce diferenţial de dobândă între creditele atrase şi cele plasate ar trebui să existe pentru ca băncile să nu coboare în iad.
Raportul dintre creditele acordate şi depozitele atrase a crescut la 118,42% în iunie, de la 113,42% în decembrie 2010. Nu este probabil cel mai nimerit moment să te expui dependenţei de interbancar într-un moment în care băncile-mamă sunt bântuite de fel şi fel de pieze rele, iar nervozitatea la nivelul sistemului european într-atât de ridicată. Băncile au însă – se pare – oricând păpică la popota de la BNR. Austeritatea e pentru noi. Să trăiţi auster!
Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro
Adauga comentariu