Politică

“Afacerea Rarinca” developează viciile structurale ale justiției românești

mariana-rarinca-sri-dna-800x500_cO stafie bântuie justiția românească. Este stafia Marianei Rarinca.

Odată cu recondamnarea acesteia – după ce fusese achitată cu caracter “defintiv” (sic!) – prin aplicarea unei proceduri halucinante, somnul autorității judiciare românești – acela care a dat naștere atâtor injustiții monstruoase – a fost complet ruinat. De acum disputa personală dintre doamnele Stanciu și Rarinca s-a încheiat; cel puțin în spațiul public și sub aspect formal. Ceea ce rămâne este conflictul dintre valorile statului de drept proclamate de Constituție – dar și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului – și realitatea justiției oligarhizate (în acest sens politizate); dintre popor, ca titular originar al puterii de stat în integralitatea sa, și justiție, ca deținător derivat al unei părți din această putere, legitim numai atâta timp cât o exercită în interes popular și potrivit mandatului popular; dintre “baronii justiției” și “iobagii justiției”. Cele două doamne s-au depersonalizat. Statutul lor social și biografia lor concretă nu mai contează. Ele au devenit două simboluri: simbolul răului și simbolul binelui; simbolul abuzului de putere și simbolul victimei acestui abuz.

Ca “stafie” doamna Rarinca are acum însușirea de a nu mai putea fi atinsă de brațul lung al rivalei sale. Ea are, în schimb, deschisă calea recursului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), unde influența doamnei Stanciu este nulă. Acolo nu se va discuta dacă Mariana Rarinca a șantajat-o sau nu pe Livia Stanciu ci dacă presupusa șantajistă a avut parte de un proces echitabil. Or, față de modul în care a decurs procesul, probabilitatea unei decizii de condamnare venită din partea CEDO, este imensă. Condamnată nu va fi însă doamna Stanciu și nici măcar magistrații care și-au bătut joc de ideea de justiție ci statul român și sistemul judiciar românesc care lasă loc unor asemenea abuzuri. Poate atunci Guvernul, Parlamentul și Președintele României vor înțelege sau vor prinde curaj să treacă la reformarea profundă a sistemului judiciar românesc actual.

Până atunci, însă, lucrurile nu pot sta pe loc. Dacă luăm de bune decizia de desființare a hotărârii definitive de achitare a doamnei Rarinca și cea de revenire la condamnarea pronunțată de instanța de fond, înseamnă că achitarea a reprezentat nu o simplă eroare judiciară ci o acțiune premeditată de obstrucționare a actului de justiție. Motivul pentru care s-a cerut și admis rejudecarea apelului a fost acela că unul dintre judecătorii instanței de apel (Risantea Găgescu) s-a pronunțat nu în funcție de probele din cauză ci de ranchiunele sale față de Președinta ÎCCJ, doamna Livia Stanciu. Un al doilea judecător din același complet, fără a avea nici măcar circumstanța unei supărări care să îi fi întunecat mintea, a acceptat să fie complice la pronunțarea unei hotărâri “vădit nelegale și profund netemeinice”. Aceasta nu mai este o simplă problemă administrativă de competența inspecției judiciare. Aceasta este o faptă penală gravă care ar trebui să intre urgent în vizorul Parchetului și apoi al instanțelor penale înseși. Ironic ar fi ca Parchetul să se sesizeze după o eventuală anchetă a Inspecției judiciare, aflate sub conducerea CSM; a acelui CSM din care doamna Stanciu face parte și care și-a arătat mereu solidaritatea de castă cu aceasta.

Problema se complică dacă observăm că toate asociațiile profesionale ale magistraților (judecători și procurori) s-au pronunțat în susținerea deciziei de achitare a Marianei Rarinca, denunțând ca pe un abuz procesul de care aceasta a avut parte în faza de urmărire penală și în cea a judecății de fond. Susținerea de către organizațiile de profesioniști ai dreptului – iar nu de către niște ageamii – a “judecătorilor-infractori” (infractori pe baza unor “argumente logico-juridice”) care s-au pronunțat pentru achitare, compromite moral dacă nu cumva și legal aceste organizații. Pe un atare fundal se mai pune și întrebarea cum poate funcționa sistemul judiciar în condițiile unui conflict deschis, cu posibile nuanțe penale, între masa magistraților, reprezentați de organizațiile lor, și suprastructura autorității judiciare concentrată în CSM?! Președintele, Parlamentul și Guvernul trebuie să intervină pe cale legislativă spre a soluționa acest conflict.

Dacă judecătorii care au pronunțat achitarea au acționat abuziv chiar și atunci când în cauză a fost prestigiul Președintei ÎCCJ, este lesne de imaginat că alte abuzuri cu atât mai mult pot fi comise în cazurile oamenilor de rând. Pe de altă parte, dacă decizia de achitare a fost răsturnată abuziv, este clar că un asemenea spectacol scandalos a fost pus în scenă doar pentru că în cauză au fost interesele Președintei ÎCCJ. Pentru un amărât oarecare nu a s-ar fi făcut atâta deranj. Așadar, și într-un caz și în altul mecanismul abuzurilor în justiția românească merge uns. Nu este vorba despre abuzurile care îi privesc pe politicieni sau pe oamenii de afaceri ci de cele care îi lovesc pe românii de rând. La întrebarea cum se pot apăra ei în asemenea situații, răspunsul este nicăieri și nicicum. Un înalt magistrat poate face ce vrea cu destinul cetățeanului român, inclusiv atunci când printr-un fericit concurs de împrejurări acesta obține o hotărâre definitivă favorabilă lui. Căci – nu-i așa? – poți fi tratat ca vinovat chiar dacă ești achitat – după cum ne învață domnul Danileț. (Să însemne asta că poți fi tratat și ca nevinovat atunci când ești condamnat?!)

O asemenea relativizare face din actul de justiție un act al bunului plac. “Afacerea Rarinca” pune în lumină exact această boală structurală a justiței române. Nu este vorba de excepții ci despre regulă. Cu un asemenea sistem de justiție, chiar și o hotărâre corectă este corectă pentru că așa dorește judecătorul iar nu pentru că procesul fiind corect a condus la o hotărâre corectă. O procedură corectă duce la o concluzie corectă. Acesta este un principiu al statului de drept. Un principiu care ține de filosofia statului de drept iar nu doar de ideologie. Și în statul de drept apar erori căci justiția este administrată de oameni. Una este însă eroarea și alta abuzul, reaua credință, intenția malignă.

În susținerea punctului său de vedere, doamna Livia Stanciu, a informat instanța că un cunoscut jurnalist i-ar fi oferit bani doamnei Rarinca pentru a divulga informații compromițătoare la adresa sa și a familiei sale. Că faptul ar fi putut fi real, nu mă îndoiesc. Din nefericire, presa recurge prea des la mijloace imorale (și chiar ilegale) pentru a distruge imaginea unor personalități publice; mai ales atunci când respectivele personalități nu sunt pe placul patronilor ei. Ce legătură are însă o asemenea încercare (un fel de instigare la infracțiunea de șantaj) cu procesul doamnei Rarinca? A intrat în joc doamna Rarinca? A săvârșit dânsa un alt fapt de șantaj? Dacă da, ce ne facem cu un Președinte al ÎCCJ atât de șantajabil? Faptul în sine – ținerea secretă a unor informații compromițătoare în legătură cu acțiuni reprobabile săvârșite de înalți magistrați – este un pericol pentru independența justiției, ca și pentru buna guvernare sau buna legiferare.

Dincolo de aceste îngrijorări se profilează una încă și mai mare. De unde o fi aflat doamna Livia Stanciu de presupusul demers ignobil al respectivului jurnalist? Nu cred că omul s-a dus ziua în amiaza mare ca să o împingă pe Mariana Rarinca la rele și nici că doamna Stanciu a organizat pe cont propriu o acțiune de filaj. Dacă informația este reală înseamnă că ea provine de la serviciile specializate în filaj. În măsura în care la mijloc sunt distinsele servicii ale statului, au ele oare dreptul să-i prelucreze informativ pe cetățenii României fără mandat (nu cred că în acest caz a existat un mandat de urmărire) în interesul personal al unui alt cetățean? Dacă nu a fost vorba despre o urmărire în interes personal ci în interesul securității naționale, de ce informația nu a ajuns la CSAT (sau și la CSAT) ci doar la una dintre părțile interesate personal în proces? O fi el “parteneriat de nădejde” dar nici chiar așa! CSAT ar trebui să facă lumină în acest caz.

Prin brutalitatea și aroganța cu care s-a revenit la condamnarea doamnei Mariana Rarinca, baronii justiției și-au devoalat gândirea totalitară. Întrucât este perfect, dictatorul nu greșește niciodată. De aceea nu cedează niciodată. Orice cedare ar fi recunoașterea unei greșeli; deci recunoașterea caracterului imperfect al dictatorului. Or, o asemenea recunoaștere reprezintă admiterea unei slăbiciuni iar slăbiciunea încurajează mulțimea la nesupunere. Pentru un dictator ascultarea, ordinea, respectul vin din frică iar nu din încrederea că el face ce trebuie.

Ceea ce nu au aflat, însă, posesorii unor asemenea mentalități este că tot ceea ce este excesiv este derizoriu; iar derizoriul te împinge în ridicol și, în locul fricii, trezește disprețul. Prin excesele procedurale evidente la care s-a dedat, oligarhia autorității judiciare (căci nu îi putem băga pe toți magistrații în aceeași oală) nu a obținut o victorie ci a acceptat o înfrângere. Bruma de credibilitate de care se mai bucura s-a spulberat. De asemenea, ea a arătat nu că are puterea să se impună în orice condiții ci că nu are puterea de a își menține statutul dominant decât prin abuz, prin rigiditate, prin refuzul adaptării la context, prin ilegalități. Ilegaități extreme care îi măsoară spaima. Or, orice construcție rigidă se prăbușește la primul cutremur; orice entitate inadaptabilă dispare. În loc ca prin excesele comise să inspire teamă, oligarhii justiției au arătat că de fapt lor le este teamă. Le este teamă să își recunoască greșelile și prin urmare se pun în situația de a nu le putea corecta. O asemenea combinație, distrugând speranța și risipind teama poporului, va trezi acum contestarea populară care poate deveni un taifun social dacă factorul politic nu va aduce imediat corecturile necesare.

Într-adevăr, din nefericire poporul român nu s-a mișcat pentru a susține dreptul unui concetățean la un proces corect. Ana Blandiana avea dreptate: “Suntem un popor vegetal”. Suntem șmecheri, le știm pe toate, înjurăm pe rețelele sociale sub nume false, pe toți ceilalți îi tratăm de proști, pe politicieni îi luăm de sus. Când este însă să facem și altceva decât politică de șanț sau de cafenea, ne încuiem în casă. Partidele, altminteri cât se poate de populiste, nu au făcut nici ele nimic pentru a-și scoate în stradă simpatizanții. Liderii lor încă mai cred că pot scăpa de închisoare tranzacționând pe cont propriu în loc să abordeze principial problemele depolitizării justiției. Organizațiile neguvernamentale din zona drepturilor omului au demonstrat încă o dată că nu au nici o legătură cu societatea civilă reală, fiind doar niște mici cluburi de palavragii cu pretenții care își dau aere pe la dezbaterile televizate. Dar până și această inconștiență lașă servește la ceva.

Sistemul este în fierbere. El este practic condamnat. Victimele abuzurilor judiciare sunt deja multe. Văzând că nu au ajutor de nicăieri dar și că autoritatea judiciară este blocată în teama de propria slăbiciune, își vor organiza propriile structuri de apărare. Aud că deja se pregătește lansarea unei asociații a deținuților politici și alta a victimelor DNA.

Asociațiile profesionale ale magistraților vor fi obligate să se lupte cu și mai mare forță decât până acum împotriva oligarhilor justiției întrucât altminteri riscă să dispară. Ele vor trebui să apere autonomia reală a justiției în fața acestor oligarhi. În acest context apărarea judecătorilor care au achitat-o pe Mariana Rarinca va fi esențială. A-i apăra pe aceștia însemnă însă a-i acuza pe cei care au condamant-o. Această luptă nu se poate încheia la egalitate. Cum bunul simț, realismul și rațiunea lipsesc, se va putea ajunge la acțiuni radicale. O grevă a magistraților de numai o zi ar arunca în aer Consiliul Superior al Magistraturii și ar înlătura pe liderii ÎCCJ și DNA fără drept de apel.

Sunt sigur că se vor găsi destui care să doneze bani sau să ofere asistență de specialitate doamnei Rarinca pentru a-și putea susține cauza la CEDO. Foarte probabila hotărâre a Curții de la Strasbourg de condamnare a României nu o va mai afecta pe doamna Livia Stanciu – căci de obținerea unui nou mandat anul viitor nici nu se mai pune problema – dar îi va afecta pe toți cei implicați în “afacerea Rarinca” împingându-i în pragul pușcăriei. De asta sunt de acum conștienți și judecătorii ÎCCJ sau procurorii DNA. Aceștia vor încerca să se delimiteze de doamna Stanciu spre a-și asigura viitorul. Astfel atât președinția ÎCCJ cât și parteneriatul de nădejde al acesteia cu DNA se vor bloca în fapt.

Desigur, asta nu însemnă automat aducerea sistemului judiciar românesc în stare de funcționare normală. Înseamnă însă că profitorii actualului sistem au mâncat ultima bucată de pâine albă iar persecutații lui au mâncat ultima bucată de pâine neagră. Victoria sistemului asupra Marianei Rarinca este mai mult decât o victorie a la Pyhrrus. După ce i-a învins cu mari costuri pe romani la Heraclea și Asculum, regele Epirului a rostitit celebra frază: “încă o victorie ca aceasta și suntem terminați”. “Afacerea Rarinca” nu mai lasă loc unei alte victorii dezastroare echivalând cu înfrângerea finală. Pentru actualul sistem judiciar românesc războiul este deja pierdut. Oficializarea acestui fapt este numai o problemă de timp.

Autor: Adrian Severin

Sursa: Adrian Severin Blog

Abonează-te la newsletter