C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Criza Valorilor şi moartea Culturii ca instrumente de marketing

Criza Valorilor şi moartea Culturii ca instrumente de marketingCe au în comun campaniile „Cruciada Culturii“, organizată de Tudor Chirilă, „Noi vrem respect“ a grupului Realitatea-Caţavencu, „Mişcarea de rezistenţă“ a lui Marius Tucă, de la Jurnalul naţional, şi „Revoluţia generaţiei Facebook“ a Alexandrei Svet/Florianei Jucan? Toate sînt campanii sociale făcute să susţină Valorile şi Cultura, cu majuscule. Şi Valorile, şi Cultura se presupune că ar fi entităţi pe moarte în România, existenţa lor atîrnînd de un ultim fir de păr. Acest fir de păr este, desigur, campania organizată de persoana/instituţia X.

Dincolo de scopul declarat, ele sînt şi campanii de marketing ce se folosesc de majusculele Culturii şi Valorii pentru a promova un grup de persoane/un grup de presă. Mai mult, ele formează deja un trend: e la modă să deplîngi degradarea Valorilor şi a Culturii şi, mai mult, poţi cîştiga beneficii de imagine direct proporţionale cu numărul majusculelor cu care ortografiezi aceste substantive comune.

Pseudorevoluţia Facebook

Tonul acestui trend l-a dat, în august 2009, „Revoluţia Facebook“ a Alexandrei Svet. Domnişoara Svet, PR al revistei Q-magazine conduse de Floriana Jucan, porneşte de la un diagnostic din avion al societăţii româneşti: „Sîntem blocaţi, inerţi, paralizaţi privind la două Românii: România LOR – hoţii, corupţii, agramaţii, tupeiştii – şi România NOASTRĂ – a oamenilor cinstiţi, muncitori, pregătiţi, integri, capabili, tineri şi deştepţi“. Şi, mai mult, vine cu o propunere: „Şi tu, şi eu cunoaştem cel puţin cinci oameni inteligenţi care ne-ar putea reprezenta mai bine în Parlamentul European decît EBA sau Becali“.

Alexandra Svet îi şi nominalizează pe cei cinci „pe care ea îi consideră competenţi şi de valoare“, acesta fiind un exemplu pentru toţi cei care îi susţin curajul de a arăta că există şi o altă Românie. Pe lista ei se află Camelia Sucu, „femeie de afaceri de succes“, muzicianul Damian Drăghici, „artist premiat cu Grammy“, jurnalista Floriana Jucan, Edy Uzunov, „proprietarul Regatta“, şi Mihaela Nicola, care este antrepenor în PR.

E interesant acest mod de a înlocui non-valorile cu valorile. Floriana Jucan, de pildă, e, conform domnişoarei Svet, „jurnalista erudită care s-a încăpăţînat să educe cititorul de presă din România şi a reuşit să impună pe piaţă o revistă fără femei dezbrăcate şi bîrfe dezgustătoare“. Vă reamintesc şi alte realizări ale Florianei Jucan, cu care ea însăşi se mîndreşte: e autoarea romanului „de senzaţie“ Ambasadorul, despre aventurile ei erotice cu fostul ambasador al Elveţiei la Bucureşti, Jean-Pierre Vettovaglia (Vettovaglia a fost demis în urma scandalului „Jucan“); e amanta neconsolată a interlopului defunct Gigi Kent; e unul dintre jurnaliştii care nu scapă nici o ocazie pentru a-l linguşi/intervieva pe Corneliu Vadim Tudor – actualmente, europarlamentar, alături de EBA şi de Gigi Becali.

Iată un manifest împotriva hoţilor şi a europarlamentarilor de tip Becali, scris de apropiaţi ai lumii interlope şi de simpatizanţi ai lui Vadim Tudor!

Cine vrea respect?

Manifestul PR-istic al Alexandrei Svet a fost mediatizat, în special, de publicaţiile şi televiziunile trustului Realitatea-Caţavencu (Cotidianul, Caţavencu, Realitatea TV, Money Channel). În luna octombrie, în timp ce multe voci criticau trustul pentru poziţia sa în timpul campaniei pentru alegerile prezidenţiale din 2009 şi pentru politica brutală faţă de redacţia Cotidianul, Realitatea-Caţavenu a pornit o campanie asemănătoare, intitulată „Noi vrem respect“.

Premisele campaniei sînt asemănătoare cu acelea ale „Revoluţiei Facebook“ – sînt înşirate o serie de probleme ale omului de rînd, din perspectiva cetăţeanului onest şi lipsit de orice putere politică sau financiară: „Noi vedem cum şcoala românească se prăbuşeşte“, „Noi sîntem mereu pîndiţi de moarte pe şoselele groazei“, „Noi mergem la spital cu teama că e ultimul drum“, „Noi ducem, în tăcere, România în spate“ etc.
O serie de editorialişti ai platformei VoxPublica au glosat pe tema respectului (ortografiat uneori „RESPECTULUI“), cu interpretări ce au mers de la discriminarea romilor pînă la respectul pe care ni-l datorează politicienii: „În România, toată lumea cere respect, dar foarte puţini au chef să-l ofere. Li se cuvine lor, nu şi altora“ (Simona Tache); „Ar trebui să ne respectăm vecinii, vînzătoarea care ne dă pîinea şi apa minerală, colegul de birou“ (Costi Rogozanu); „Optez pentru o măsură de inspiraţie machiavelică – românii trebuie să determine şi autorităţile şi politicienii SĂ SE TEAMĂ de ei“ (Cristian Pătrăşconiu). Alţi bloggeri au titrat, maliţios: „Realitatea TV către păgubiţii FMI: Noi vrem respect!“.

Pentru a întări legitimitatea morală a demersului, au fost alese cîteva figuri credibile, purtătoare ale mesajului, printre care şi Victor Rebengiuc. Actorul de la Teatrul Bulandra a adus în discuţie problema degradării valorilor: „Nivelul a coborît foarte jos, nivelul cultural, nivelul de educaţie, nivelul de civilizaţie“; spotul său este conceput după filozofia „inamicului la porţi“, ne aflăm într-un perpetuu război pentru supravieţuire: „Atunci cînd vrei să-ţi aperi ţara şi să ai grijă de oamenii ei, la fel ca orice ostaş sau medic, te aşezi şi scrii“.

Paraziţii au contribuit şi ei cu un videoclip la campanie, foarte asemănător, ca mesaj, cu „România, trezeşte-te!“ al trupei Moromeţii, din 2004, dar orientat, în acest context, împotriva puterii.

Vive la résistance!

Concomitent cu campania Realităţii, Jurnalul Naţional şi Trustul Intact au pornit „Mişcarea de rezistenţă“. Marius Tucă înşiră, într-un manifest al mişcării, o impresionantă listă de inamici publici: „Sîntem mai mult ca oricînd copleşiţi de nefiresc, de fenomene dăunătoare, care tind să devină normă, manele, playback şi cîntăreţi la laptop, piţipoance, cocalari, kitsch, corupţie, şpagă, politicieni şmenari sau curve politice, opţiuni electorale doar între rău şi mai rău, pseudovedete sau pseudomodele, mitocănie, tupeu, ipocrizie, ignoranţă, băieţi de bani gata şi poponeţi de Dorobanţi“ etc., etc.
Jurnalul naţional îi ridică pe români la luptă, sub steagul mişcării, în numele „adevăratelor valori“, chemîndu-i să facă masă critică: „E nevoie să fim mai mulţi. (…) În numele valorilor adevărate, Jurnalul Naţional porneşte «Mişcarea de rezistenţă». O mişcare cu dimensiuni culturale, dar şi sociale, într-o anume măsură politice, dar şi comerciale“.

Şi campaniei de la Jurnalul i s-au alăturat o serie de VIP-uri din lumea spectacolului, printre care Florin Chilian, o apariţie frecventă în campaniile promoţionale ale Jurnalului pentru colecţia de literatură română, şi Maria Dinulescu, a cărei relaţie cu unul dintre inamicii publici invocaţi de Marius Tucă, Poponeţ de Dorobanţ, tocmai fusese comentată intens de presă.

Desigur, pe magazinul virtual Jurnalul naţional se vînd tricouri inscripţionate cu „Susţin Mişcarea de rezistenţă“, alături de tricouri „Radio Zu“ şi de tricouri „Folk You“, albastre.

Împotriva Urîtului

După ce Crin Antonescu îl citase ca exemplu de moralitate în faţa întregii naţiuni române, în cadrul dezbaterii televizate de dinaintea primului tur de scrutin, pentru o campanie realizată în liceele bucureştene, cîntăreţul Tudor Chirilă a pornit „Cruciada Culturii“.

Manifestul său, tipărit pe blogul său Bed for Love, preia din celelalte campanii atît strategia „inamicului la porţi“, cît şi lista inamicilor publici: „«Cruciada Culturii» este ideea unei mişcări de reacţie. Reacţie la prost gust. La superficial. La vulgaritate. La mimetism. La submediocru. La subcultură. Ofensiva lor este, în zilele noastre, fără precedent. Într-o propoziţie: «Cruciada Culturii» este o reacţie împotriva Urîtului“.

Aproape toate substantivele comune din manifestul lui Chirilă sînt scrise cu majusculă, deşi liderul trupei Vama Veche nu propune, printre soluţiile salvatoare în ceea ce priveşte cultura română, trecerea la ortografia limbii germane: „România este sub asediu. De ani buni. Mediocritatea, Prostul gust, Facilul, Vulgarul, Valorile Inversate, toate la un loc au lansat o ofensivă fără precedent împotriva Frumosului. Vă sună familiar cuvintele de mai sus, nu?“.
Soluţia lui Tudor Chirilă este un concert la Ateneu al violonistei Sarah Chang, programat pe 14 februarie şi intitulat, pompos, Bătălia viorii. Cel mai ieftin bilet la acest concert costă 150 RON, iar cumpărarea biletelor este descrisă, pe site-ul www.cruciadaculturii.ro, drept un gest de „susţinere a cruciadei“/de a „lupta pentru frumos“.

Nu ni se spune nicăieri ce destinaţie culturală ar putea avea banii încasaţi din vînzarea biletelor; pe de altă parte, e greu de înţeles cum un concert trendy, pentru „lumea bună“, la Ateneu (nu pun sub semnul întrebării meritele artistice ale lui Sarah Chang, desigur), ar putea ridica nivelul cultural al omului de rînd. Nici cum acest concert din inima Bucureştiului, după un an de festivaluri de muzică clasică de nivel înalt (amintesc doar festivalurile „George Enescu“ şi Sonoro, din 2009), ar putea ridica brusc nivelul cultural din România, diminuînd Mediocritatea, Prostul gust, Facilul şi Vulgarul. Asta, desigur, dacă numita campanie „Cruciadele Culturii“ nu e o simplă strategie de marketing pentru a vinde bilete la concertul lui Sarah Chang.

E interesant şi faptul că, atunci cînd a mers prin cîteva licee de elită din Bucureşti (Neculce, Coşbuc, Lazăr, Creangă, Cuza), Tudor Chirilă a titrat pe blogul său: „Primul turneu de mentorship al unui lider de generaţie din România“. Aşadar, Chirilă s-a autodeclarat lider de generaţie, iar ceea ce face el crede că se numeşte mentorship. Tot un fel de cruciadă e şi aceasta, presupun. Unul dintre obiectivele principale ale proiectului era „să stimuleze interesul preadolescenţilor şi adolescenţilor pentru alegerea valorilor recunoscute, universal valabile“.

Sufocaţi în majuscule

Care e, în fond, problema cu aceste campanii? Ce dacă o persoană sau un trust de presă foloseşte Criza Valorilor, Moartea Culturii, Triumful Subculturii, Invazia Kitsch-ului, Suferinţa Omului-Cinstit-Şi-Muncitor pentru a vinde/a se vinde?

Nu ar fi nici o problemă cu trendul ce generează, în ultimele luni, astfel de pseudocruciade culturale, dacă:

1. cei care le pornesc ar fi autorităţi morale sau culturale; din păcate, unele dintre aceste campanii sînt pornite de persoane asociate lumii interlope (vezi cazul Alexandra Svet & Floriana Jucan) şi/sau de semidocţi cu acte în regulă (răsfoiţi timp de un minut blogurile aferente).
Cînd în spatele unei astfel de campanii se află o instituţie de presă, aceasta încearcă, prin apelul la cultură şi la cîteva figuri respectate de opinia publică, să redobîndească un capital de imagine pierdut într-un anumit context (vezi campania „Noi vrem respect“, demarată în preajma alegerilor; soarta pe care au avut-o ziarul Cotidianul şi colecţia sa de literatură universală, în aceeaşi perioadă, arată ce respect are, de fapt, trustul Realitatea-Caţavencu pentru presa de calitate şi pentru cultură);

2. în manifestele campaniilor nu ar fi înşirate atîtea adjective lemnoase şi atîtea substantive comune scrise cu majuscule. Din păcate, adjectivele şi substantivele cu majusculă sînt un simptom al semidoctismului de la punctul 1;

3. nu ar folosi, toate, strategia ţipătoare a „inamicului la porţi“, vin peste noi maneliştii şi ne îngroapă în subcultură. Maneliştii vin peste noi, cu siguranţă, însă o strategie de marketing cu ciocanul nu va ajuta pe nimeni, în nici un fel, să-i oprească.

Spotul lui Victor Rebengiuc pentru „Noi vrem respect“ e ceva mai subtil; acolo e invocat un inamic puternic, omniprezent, ceva ce nu vedem, nu auzim, împotriva căruia nu ştim cum să luptăm. Acest spot invocă – mult mai bine, cred, decît videoclipul trupei Paraziţii – spiritul campaniei, care se luptă, în fond, cu un inamic difuz. Cine vrea respect? Despre ce fel de respect este vorba? Şi a cui parte o ia, în fond, această campanie pentru respect?

Punctele 1, 2 şi 3 nu ar fi atît de supărătoare, ipocrizia nu ar fi o problemă aşa de mare dacă aceste campanii ar fi, cel puţin, urmărite pe termen lung şi ar avea un impact. Responsabilitatea socială corporatistă e şi o formă de marketing: o mare companie se implică în rezolvarea unor probleme ale comunităţii, trăgînd de pe urma acestei implicări un beneficiu de imagine. Însă, CSR înseamnă, în primul rînd, o sumă de proiecte urmărite pe termen lung.
„Revoluţia Facebook“ s-a oprit pe Facebook, la o listă de proiecte „propuse de susţinători“: site-ul mişcării, o fundaţie, „Atlas de Evoluţie Urbană“; „Televiziunea noastră“, „Problemele societăţii româneşti“, „Eventuale soluţii“.

„M-am înscris acum ceva vreme în chestia asta care se cheamă «Mişcarea de rezistenţă»… Pînă în ziua de azi n-am primit nici măcar o «scrisoare cu noutăţi» (sau «newsletter»). De ce? Pentru ca am impresia că mişcarea asta e o frecţie la un picior de lemn“, scrie un utilizator pe forumul Jurnalului Naţional. Sînt, cu siguranţă, şi cîteva lucruri bune în aceste campanii: unul dintre ele este acela că se atrage atenţia asupra unei stări de fapt; riscul e acela de a banaliza diagnosticul, făcînd din numirea stării de fapt un instrument de marketing facil, şi de a transforma într-o glumă proastă „valorile recunoscute, universal valabile“.

E, desigur, onorabilă şi iniţiativa lui Tudor Chirilă de a merge în licee. Însă, nu ştiu ce impact poate avea acţiunea sa în liceele de elită, unde, dacă le vorbeşti elevilor despre cărţi şi valori, nu faci decît să vinzi castraveţi grădinarilor. O sarcină mai dificilă ar fi un turneu prin liceele industriale, cît despre mediul rural, unde trăiesc aproape 50% dintre români şi unde problemele sociale şi educaţionale ating valori acute…

Articol realizat de Catalin STURZA
sursa:  observatorcultural.ro

Related Posts

One Response “Criza Valorilor şi moartea Culturii ca instrumente de marketing”

  1. cobon says:

    Cel mai bun articol citit de mine anul asta.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss