C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Romania paradisul politicienilor: isi asumă totul, dar nu răspund pentru nimic!

A recunoaşte că ceva nu funcţionează şi a-ţi asuma responsabilitatea a ajuns în România să fie considerat ceva care ţine de genialitate. Eşecul inteligenţei se constată atunci când cineva se încăpăţânează să nu recunoască un lucru evident, când o anumită convingere este invulnerabilă în faţa criticii sau a faptelor care o contrazic sau când respectivul nu învaţă din experienţe şi devine un modul blindat.

Psihiatrii ştiu că multe patologii se caracterizează prin această siguranţă eronată şi de neînvins, aşa cum este în cazul halucinaţiilor. Consecinţa inevitabilă este că o astfel de persoană se închide în lumea sa proprie şi poate ajunge la un tip de demenţă bazată pe un anumit gen de raţionament, dar care poate fi fals. Şi aceasta datorită faptului că s-a ajuns la pierderea simţului realităţii.

Acest fapt se datorează nu doar unei păreri prea bune despre propria persoană, ci şi unei incapacităţi de recunoaştere a limitelor. Societatea românească a ajuns să fie paradisul politicienilor care işi asumă totul, dar nu răspund pentru nimic! Oameni care nu sunt capabili să îşi recunoască greşelile sau să tacă în faţa erorilor. Obişnuiţi să argumenteze şi să aibă câte o părere chiar şi atunci când devin ridicoli, încearcă să adopte poziţia individului îndrăgostit de binele colectiv.

Drept consecinţă, s-a format o generaţie de politicieni care nu mai cunoşte sentimentul regretului şi nici frumuseţea conversiei sufleteşti. Mamuţi în interior, au devenit oribili şi în exterior. Cu feţe crispate, ne conferă lecţii despre sacrificiu şi solidaritate, în condiţiile în care le lipseşte o „minima moralia”: arta de a-ţi cere iertare!

Trist este că această nouă construcţie domină nu doar spaţiul politic, ea devenind o caracteristică evidentă a întregii societăţi. Lovitura de graţie a primit-o şi biserica! Recunoaşterea crizei prin care trece biserica este de departe o preocupare a ierarhilor. Tocmai instituţia ce ar trebui să convertească profunzimile sufletului a contribuit la crearea unei atmosfere de evadare din responsabilitate. O societatea în criză nu poate avea decât o biserică în criză. Hristos compara biserica cu sarea pământului, rolul ei fiind acela de a da gust. Constatăm fără surprize că “sarea mioritică” este folosită doar pentru conservare, nu şi în vederea rolului esenţial pentru care a fost creată. Iar când sarea îşi pierde gustul la ce mai este de folos??? Despre această situaţie se preferă însă tăcerea…

Cert este că România a cunoscut şi continuă să cunoască o atmosferă toxicizată, în care ura şi iresponsabilitatea au devenit un nou stil de viaţă. Stări de spirit exacerbate şi mentalităţi retrograde au fost şi probabil vor continua să coexiste. Patriotismul şi iubirea au ajuns să fie confundate cu optimismul fără suport, cu iluzii fără fond şi aşteptări fără realism. Iar peste toate acestea, ca un corolar al neîmplinirii sufleteşti, domneşte INDIFERENŢA… Disimulată sau deschisă, ea a devenit parte integrantă din fiinţa noastră. Întâlnită în toate categoriile sociale, experimentată cu folos în sfera politică, transferată cu succes în intimitatea noastră, indiferenţa ca rod al iresponsabilităţii ne defineşte tot mai mult ca fiinţe umane. Succesul este garantat: am devenit clone ale “cetăţeanului turmentat“!

Un binecunoscut sociolog, Serge Moscovici, formula în mod expresiv această tendinţă a ignorării realităţii: “Istoria este nemiloasă cu oamenii. Mai întâi îi leagă la ochi.” Iar celor mai mulţi le place jocul! Întunericul este cel mai bun mediu în care să ne ascundem defectele! Lumina nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată la modă!

prof. Lehaci Florentin

sursa: proatitudine.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss