C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Prostie şi foame!

Este greu să faci o fabrică de la zero. Este greu în primul rând să atragi finanţare. Să aduci capitalul propriu, să cooptezi investitori sau să prezinţi un plan de afaceri convingător pentru bănci stresate şi neîncrezătoare este deopotrivă dificil în lumea de azi. Apoi este greu să pui piatră pe piatră, să construieşti infrastructura logistică a unităţii. Nu mai vorbim de contractarea tehnologiei, de robotizarea liniilor de producţie, de asamblarea acestora. În fine, este o mare artă aceea de a marketa produsele, de a identifica nişele de piaţă, de a stabili o reţea de contacte, de a găsi distribuitorii şi clienţii pe care să contezi pe termen lung, cu alte cuvinte, să vinzi. Ceea ce este dificil pentru o investiţie green-field este infinit mai greu pentru dezvoltarea unui sector întreg, aceasta însemnând reuşita concomitentă a mai multor astfel de aventuri antreprenoriale.

Reindustrializarea României este, aşadar, o misiune din cale-afară de anevoioasă, cu atât mai mult cu cât ar trebui să devenim competitivi într-o economie globală cu supracapacităţi. Nu depinde, aşadar, numai de noi, lucrurile nu sunt deloc simple. Trebuie acumulat capitalul sau atras din exterior, trebuie să cooptăm jucători importanţi din pieţele mari, nu în cele din urmă, trebuie să creăm o nouă clasă antreprenorială locală. Totul într-o lume apăsată de povara unor datorii imposibil de rambursat.

Este şi motivul pentru care ar trebui măcar să facem lucrurile simple. Acelea care depind de noi, care nu necesită mutarea munţilor (de capital sau de cărămizi). O legislaţie suplă şi clară, predictibilitate şi coerenţă în actul de guvernare, un sistem fiscal simplificat şi uşor de înţeles, reglementări concise în regimul proprietăţii şi celeritate în Justiţie. Adăugăm la acestea un buget prezentat la timp şi fără rectificări succesive înnebunitoare pe parcursul anului, o administraţie locală accesibilă, garantarea unei concurenţe loiale prin controlarea evaziunii fiscale, nu în ultimul rând, mai puţină hoţie.

Din păcate, nu numai că nu putem răzbi în pieţe, dar nici acele lucruri simple, care depind de noi, nu le realizăm. Dacă în 20 de ani măcar acest capitol ar fi fost închis, cu totul altfel ar fi arătat România. Nu grozav, pentru că o ţară de dimensiunea şi cu populaţia pe care o avem nu poate fi prosperă fără o bază productivă solidă, fără companii mari, fără capital naţional, altfel spus, fără o economie reală consistentă. Dacă însă am fi rezolvat chestiunile supărătoare de ordin legislativ, debandada din sistemul fiscal şi corupţia, cu siguranţă că mai mulţi ar fi fost investitorii care s-ar fi aciuat pe la noi. De asemenea, o competiţie internă loială ar fi stimulat conturarea unei altfel de clase antreprenoriale decât cea cu care nu putem să ne lăudăm acum.

Un mare neajuns al economiei naţionale este faptul că nu avem o piaţă de capital semnificativă pentru finanţarea companiilor, iar aici rezultatul a 20 de ani de zbateri în gol se datorează mai mult decât în alte domenii neajunsurilor legislative şi a deciziilor care ar fi depins de noi decât vreunor conjuncturi de piaţă. În anii 2004-2007 România s-a aflat pe radarele investitorilor şi chiar perspectiva de creştere a unei ţări intrate în Uniunea Europeană a captat fascinaţia celor care mişcau capitalurile. Nu am folosit acel moment prin listări, prin eliminarea barierelor legislative şi de interconectare. În 2008 am băgat capul între umeri şi, contemplând ravagiile crizei financiare internaţionale, ne autofelicitam că suntem prea primitivi pentru a fi afectaţi de turbulenţele din economia globală.

Şi ne încăpăţânăm, parcă, să rămânem primitivi! Nu facem, prin urmare, acele puţine lucruri care depind de noi. Săptămâna aceasta avem un nou exemplu. Legea care ridica pragurile de deţinere de 1% de la SIF-uri nu a fost adoptată de Camera Deputaţilor, deşi s-a aflat pe ordinea de zi. Un simplu vot afirmativ ar fi pus capăt unei probleme care trena de şase ani. Nimeni nu poate explica la ce şi cui ar folosi pragurile. Investitorii nu le vor, brokerii nu le vor, operatorul de piaţă nu le vrea, industria de administrare a fondurilor nu le vrea. Ceea ce adună consensul a 95% din piaţă, ceea ce este considerat a fi un obstacol vizibil nu este înlăturat nici după şase ani, sintetizând o neputinţă cronicizată a societăţii româneşti.

Legea respectivă a fost adoptată în Senat încă din noiembrie 2009 şi a primit aviz favorabil în comisiile de specialitate ale Camerei Deputaţilor încă de la începutul lui 2010. Mai lipsea doar votul camerei decizionale. Nu numai că l-am amânat un an şi jumătate, dar când în sfârşit a fost pus pe ordinea de zi, a fost din nou amânat. Venea pauza de masă! Asta nu suporta amânare. Investitorii, în schimb, mai pot aştepta, după cum au aşteptat doi ani de la votul în Senat şi alţi patru ani de când perspectiva a fost stabilită în sensul că nu are nimeni nevoie de limitarea de 1%.

Peisajul pieţei de capital românesc rămâne, aşadar, dominat de imaginea unor societăţi de investiţii financiare fără stăpân, cu management pasiv, sub incidenţa unor prevederi legale neclare, vulnerabile la căpuşeli, eterne puşculiţe politice şi ciuca bătăilor bancherilor pripăşiţi pe la noi (în detrimentul acţionarilor, fireşte). Entităţi hibride, greu de înţeles pentru investitorii din pieţele dezvoltate, SIF-urile depind mai puţin de propriile bilanţuri financiare decât de oscilaţiile imprimate din mediul politic şi dintr-un cadru legislativ în sine însuşi volatil. Bine, în schimb, că au praguri! Asta să fie oare o protecţie ca să nu existe cumva cineva care să îşi distrugă portofoliul supraexpunându-se pe aşa ciudăţenii ale unei pieţe de capital unice în lume?! Chiar aşa? Vă grăbiţi cu banii spre Bursă?

Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro

Related Posts

One Response “Prostie şi foame!”

  1. Doru Dascalu says:

    A bătut apa în piuă nea Panait de s-a rupt. A mâncat pe azi. A muncit. Bă nea spălatule pe creier, toată această polologhie pe care ai etalat-o deontologic aiurea este apă de ploaie. Atât timp cât nu există cerere pentru un anumit produs, ce cretin ar face vreo fabrică să producă acel produs. S-ar înţelege că dacă o bancă te finanţează pe matale cu bani, sunt convins că îţi vei face o fabrică de televizoare. Sau dacă un amic de al matale, vine să-ţi ceară 1.000 de lei împrumut să înceapă o afacere, nu-l întrebi ce afacere, ca să ştii dacă mai vezi banii înapoi sau nu?! Şi dacă îţi spune că va cumpăra ieftin şi va revinde printre blocuri, felinare de vânt, din alea care se folosesc la căruţe, sunt convins că îi vei da chiar şi 2.000 de lei. În rest la vorbe frumoase te pricepi.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss