Istoricul Neagu Djuvara crede că este nevoie să treacă trei generaţii pentru a se şterge complet urmele comunismului.
La 1 februarie 1990, când m-am întors în România, am rămas îngrozit de ce am găsit. Mă întrebam dacă pot să mă adaptez, să reintru într-o asemenea lume. Cartiere imense în care blocurile aveau faţadele căzute, uşile erau zgâriate cu cuţitul, ascensoarele erau insalubre. Calea Victoriei era o paragină, iar în vitrinele băcăniilor nu se vedeau decât cutii de conserve. Am găsit un oraş care părea rupt din partea siberiană a Uniunii Sovietice. Nu eram în Bucureşti, eram la Ulan Bator.
În ţara pe care o părăsisem eu, oraşele erau foarte prospere. Satele erau sărace, e adevărat, dar şi aici ţăranul era sănătos, slab, foarte rezistent, se ţinea frumos şi avea o anumită eleganţă. M-am întors şi l-am găsit buhăit, alcoolic, cenuşiu, îmbătrânit. Urât. Primar era acum guşatul şi cocoşatul, cel persecutat, înainte de societate. Se produsese o răsturnare a valorilor.
Felul în care se schimbase profilul etnic al românului în numai 50 de ani m-a cutremurat, chiar dacă temeiul acestei schimbări era de înţeles. În Bucureşti, de exemplu, în timpul cât am lipsit eu, populaţia se înmulţise de patru ori.
Marile oraşe din Occident au crescut în 200 de ani cât a crescut Bucureştiul în 20. Problema nu e numai de mărime fizică, ci stă în popularea cu oameni de la ţară, pe care i-ai rupt din cadrul lor, din ogrăzile lor cu grădină, şi i-ai băgat în blocuri, unde bărbatul şi femeia muncesc amândoi, şi copiii nu mai sunt crescuţi de nimeni, sunt educaţi de stradă.
Schimbarea traiului a fost atât de brutală, încât oamenii azi nu mai au rădăcini. Cu vremea, anumite progrese s-au făcut, dar mai degrabă la suprafaţă. O seamă de oameni s-au îmbogăţit, majoritatea provenind din fosta nomenclatură, dar nu numai. Unii s-au înavuţit muncind, descurcându-se, alţii, dacă aveau vreo poziţie oficială, furând. Progresele economice sunt incontestabile, dar se pune problema dacă sunt şi sănătoase. Cum nu sunt analist economic, voi aminti alte evoluţii ale acestor două decenii pe care sunt în măsură să le judec.
Vinovaţii fără vină
Sunt indignat de faptul că am ajuns, după toate aparenţele, singura ţară din Europa şi, mai important, din zona aceasta care a scăpat de comunism, unde nimeni nu a fost tras la răspundere pentru ce a făcut nici în cei 50 de ani de dictatură, nici de 20 de ani încoace. Mă impresionează această făţărnicie continuă: au trecut totuşi două decenii de atunci şi existau destule dovezi să îl închidă pe cel care s-a făcut vinovat. Şi totuşi, nu se mişcă nimic. În toate ţările europene s-a făcut câte ceva: fostul prim-ministru italian Andreotti, dovedit că a avut legături cu Mafia, a trebuit să facă închisoare, fostul ministru de externe al lui Miterrand, Dumas, în Franţa, a fost şi el închis, până şi în Albania au fost pedepsiţi anumiţi oameni. În România, nu a fost nimeni tras la răspundere, nici pentru crimele comunismului, care sunt cele mai grave, nici pentru furt. Toate potlogăriile făcute de miniştrii din ultimii ani nu există, niciun ministru la noi în ţară nu poate fi acuzat de nimic, ceea ce pentru mine e o dovadă foarte gravă de lipsă de maturitate politică. Foarte grav este şi faptul că populaţia nu se revoltă, sunt doar câţiva indivizi care strigă, dar ce se întâmplă cu cele 20 de milioane de locuitori cărora nu le pasă? Pur şi simplu, nu-şi dau seama că naţia nu se poate însănătoşi atâta vreme cât nu se crapă acest buboi. Pentru mine, acest lucru este cel mai dureros.
Unde a greşit profetul Brucan
Mai aduc o notă peiorativă: emigrarea continuă a tineretului. Este o hemoragie care, dacă nu este stopată, înseamnă că lăsăm cele mai bune elemente să ne părăsească pentru a-i îmbogăţi pe americani şi pe francezi. Vă dau un exemplu. Înainte de a pleca eu din România, cred că jumătate din colegii mei aveau nume care se terminau în -escu, terminaţie boierească pe vremuri. După ce m-am întors, din 500 de studenţi ai mei, 8% erau -escu. Dar dacă trebuia să fie 50% şi sunt numai 8%, unde sunt restul? În Germania, în Marea Britanie, în America de Nord. Şi dacă a fost desprinsă o parte atât de mare din acea burghezie care s-a încropit în 150 de ani şi care a dat lucruri atât de bune, este ca şi cum am fi luat smântâna de pe lapte şi ne întrebăm acum de ce nu se face unt. Va trebui să mai aşteptăm câteva generaţii până a se face un nou strat de smântână.
Şi încă ceva. Românilor le lipsesc de multe ori coloana vertebrală şi cinstea, dar materia cenuşie este de foarte bună calitate. Pe lângă relativa mizerie din ţară, pe lângă toate păcatele, viaţa intelectuală, mai ales în Bucureşti, este extrem de vie şi de frumoasă, avem teatre, concerte, conferinţe, reviste de bună calitate. Semn că libertatea cucerită acum 20 de ani are multe efecte bune.
Situaţia prezentă nu trebuie neapărat să ne sperie. Este o lege universală că schimbări atât de profunde ca aceasta, după o criză atât de lungă cum a fost comunismul, nu se pot face în mai puţin de trei generaţii, trebuie să treacă poate o sută de ani. Domnul Brucan s-a înşelat.
În România, nimeni nu a fost tras la răspundere, nici pentru crimele comunismului, care sunt cele mai grave, nici pentru furt.
Articol preluat din suplimentul Lumea în 2010, realizat în colaborare cu “The Economist”.
Sursa: Capital
Domnul Djuvara, scapă din vedere un lucru esenţial. “Smântâna” ţării a fost decimată în închisorile comuniste, iar o parte a emigrat.Comuniştii rămânând fără cadre de conducere la trebile(sic) ţării, au “avansat” la excepţional în funcţii de conducere, oameni de ai lor sau din mediul lor. Nişte rebuturi româneşti în marea lor majoritate. Aceştia au avut urmaşi. Urmaşii lor conduc România azi. Şi dacă “ce naşte din pisică şoareci mănâncă”, cum pot fi urmaşii lor şi pe cine să condamne?!? Pe ei între ei?! Îmi pare rău pentru stimabilul domn Neagu Djuvara, că a pierdut complet pulsul românesc de pe plaiul mioritic. Din păcate, nu va mai reveni în veacu-vecilor, cum complet eronat visează dânsul!