Fenomenul comutarii la nesfarsit al rolurilor de Salvator, Persecutor, Victima intr-un triunghi (Triunghiul Dramei) a fost descoperit de Karpman. El poate fi observat in mediile needucate la nivel intrafamilial iar in societate la nivel macrosocial in jocul politic democratic. Cu alte cuvinte, cei mai educati vor juca roluri in afara familiei personale, iar cei needucati vor juca roluri in propria familie (şi de multe ori chiar cu ei insisi).
Constat ca dupa 20 ani de democratie, toti politicienii fac aceleasi jocuri, si joaca aceleasi roluri in triunghiul dramei. Doar comuta rolurile. In realitate isi vad de interesele personale iar prostimea ramane mereu cu buza umflata.
Cei din opozitie pozeaza in agresorii celor de la putere atunci cand se afla in sedintele din parlament şi in salvatorii electoratului atunci cand sunt “in teritoriu”.
Cei de la putere se dau victimele celor din opozitie atunci cand sunt in parlament si pozează în salvatorii electoratului la fiecare mărire de pensie ori salar in sectorul bugetar. In realitate cei la putere sunt agresorii electoratului pentru ca nu se tin de promisiunile făcute în campania electorala.
In timpul campaniei electorale toti se dau victime, asteptand salvarea prin votul alegatorilor, dar in acelasi timp se prezinta ca potentiali salvatori. Cei care vor castiga vor comuta rolurile devenind din salvatori asa cum s-au prezentat in campanie, agresorii electoratului (prin faptul ca isi vor uita promisiunile) iar cei care vor pierde alegerile raman in continuare salvatorii potentiali ai electoratului. In parlament rolurile sunt inversate, agresorii sunt cei din opozitie (motiv pentru care au si fost maziliti de multe ori) iar victimele cei de la putere (care sunt persecutati de opozitie).
Ca politician la putere ai de invatat cateva comutari simple, sa te dai victima in parlament, salvator in teritoriu, si in realitate sa fi agresor, urmarindu-ti interesele in dauna electoratului si a opozitiei.
Ca politician in opozitie, vei fi agresorul celor de la putere in parlament, salvatorul electoratului (in teritoriu) si eterna victima electorala, asteptand salvarea prin votul electoratului.
Nucleul dur al electoratului, prostimea, a devenit dependenta de aceste jocuri si nu sesizeaza ca ele se repeta la nesfarsit. “Părinţii buni”, pe post de salvatori, sunt mereu bine veniţi, crezuţi ca apoi dupa comutarea în agresor “ales” prin vot democratic, să fie blamaţi, înjuraţi, blestemaţi pe principiul “te-am prins ticălosule” , “ştiam eu că şi tu eşti la fel ca ceilalţi” (mai exact ca părinţii pe care i-a avut fiecare elector).
Apoi, după ce electorul (electoratul) devine la final de mandat politic victimă cinstită si probabil autentică (cu asteptarile inselate, ca o virgină pângărită), mulţumit de sine că nu s-a pătat politic cu ticăloşii îmbogăţiti şi răsîmbogăţiti, e fericit sa reia jocul mergând din nou la alegeri cu speranţa ca peste 4 ani îşi va dovedi iar sieşi că el, electorul, e cinstit (are dreptate), iar ceilalti, aleşii, sunt și vor fi totdeauna ticăloşii.
Satisfactia electoratului e doar de ordin psihologic, eu sunt OK – ei nu sunt OK, si se consuma de obicei in fata micului ecran tv, la talk show-uri politice, unde moderatori bine platiti le demonstreaza cat de non OK sunt politicienii si evident, cat de pătimiţi sunt aleşii, cei din faţa televizorului (totdeauna săraci dar cinstiţi).
Faptul ca rolurile nu sunt reale, ci doar jucate, se vede in justitie, nimeni nu pateste nimic, “nici un câine sau alt animal nu a fost rănit in această producţie cinematorgrafică” (cu exceptia nivelului de trai al prostimii).
Precizez ca politicienii sunt constienti de falsitatea rolurilor pe care le joaca, dar majoritatea electoratului participa la jocuri in mod inconstient (electorii fiind agresori in faţa televizorului pentru ca-i injura pe alesi, apoi victime la final de mandat pentru ca asteptarile le-au fost inselate, iar la alegeri devin salvatorii alesilor, prin votul pe care îl oferă).
In final, toata lumea e mulţumită, a primit fiecare nişte stroke-uri şi a simţit ca trăieşte/există. Politicienii in sejururi la Monaco, Ibiza, Tenerife, Dubai, electorii la cozi (pentru ajutoare sociale de la UE) şi în faţa televizorului. Uneori electorii mai compenseaza agresandu-se intre ei, moment cand ajung la randul lor vedete de tv la stiri (negative).
Un fenomen interesant care are loc este parazitismul emoţional intermediat de mass media. Alegătorii (broscoii) trăiesc viaţa in mod parazit privind la nesfârşit cum îşi trăiesc viaţa în mod real politicienii şi bogaţii vremii (aceştia fiind prinţii). Aşadar broscoii nu au confirmări în viaţa reală, dar le obţin in mod parazit, privind la x cum loveşte teatral în y, iar apoi peste 4 ani, privind la y cum loveşte in x (fara sa realizeze ca acestia in culise isi dau mana dupa o afacere buna decontata din banul public). Broscoii trăiesc viaţa lor searbădă hrănindu-se din succesele sau insuccesele prinţilor. Ce nu realizează broscoii e că prinţii vor rămâne prinţi iar broscoii vor rămâne broscoi.
Notă: Titulatura de broscoi şi prinţi a fost folosită de Eric Berne (creatorul analizei tranzacţionale) pentru a-i denumi pe cei cu scenariu de învinşi şi pe cei cu scenariu de învingători. Desigur că în plan moral, nimeni nu e învingător, ci unul mai “păcătos” decât altul.
p.s. de cele mai multe ori e așa
Sursa: E pur si muove
Adauga comentariu