C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Italia a fost veriga slabă a zonei euro încă de la introducerea monedei unice, includerea ei s-a făcut pe criterii politice

Liderii politici germani erau conştienţi încă de când s-au pus bazele zonei euro că Italia o să fie o problemă, dar au preferat să o includă, din motive politice, deoarece această ţară este unul din membrii fondatori ai Comunităţii Economice Europene, unul dintre stâlpii pe care a fost construită Uniunea Europeană, reiese dintr-o amplă analiză a revistei germane Der Spiegel.

Documente guvernamentale germane din vremea cancelarului Helmut Kohl, desecretizate recent, arată faptul că autorităţile din vremea respectivă aveau îndoieli profunde în privinţa unei monede comune europene când conceptul a fost introdus pentru prima dată în 1998. În primul rând, experţii guvernului au indicat că Italia ar fi veriga slabă a zonei euro. Problemele indicate la începutul proiectului nu au fost rezolvate încă.

Marea auto-amăgire: Fondatorii zonei euro ştiau încă de la început că lipsa de disciplină financiară a Italiei o să provoace probleme

Cu puţin timp înainte de a pleca spre Bruxelles, cancelarul german s-a lăsat copleşit de magnitudinea momentului. Helmut Kohl a spus atunci că “greutatea istoriei” va deveni palpabilă în weekend; hotărârea de a stabili o uniune monetră, spunea el, este un motiv de sărbătoare.

Ulterior, la data de 2 mai, 1998, Kohl şi omologii săi luau o decizie istorică. Unsprezece ţări aveau să facă folosească noua monedă europeană, inclusiv Germania, Franţa, ţările din Benelux şi Italia.

Acum, după 14 ani, povara istoriei a devenit extraordinară într-adevăr, dar nimeni nu mai simte nevoia să sărbătorească. Mai mult, atmosfera a fost chiar sumbră când actualul cancelar german, Angela Merkel, s-a întâlnit cu omologul Italian Mario Monti, la Roma, în urmă cu şase săptămâni.

Chiar şi atunci când pieţele sărbătoreau prematur sfârşitul crizei, cancelarul german avertiza: “Europa nu a ieşit încă din dificultate”, după care adăuga că în anii ce urmează vor apărea constant noi provocări. Monti, la rândul său, a zis că Italia nu a depăşit încă faza critică, iar lupta pentru a salva moneda comună rămâne o “provocare perpetuă”.

Nu după mult timp, temerile celor doi lideri s-au dovedit a fi justificate. Economia spaniolă şi-a continuat declinul, dobânzile pentru obligaţiunile emise de ţările Europei de sud sunt iar în creştere, iar rezultatele alegerilor din Franţa şi Grecia au arătat că cetăţenii nu mai vor programe de austeritate. Pe scurt, nimeni nu poate garanta că uniunea monetară va supravieţui pe termen lung.

Multe din problemele monedei euro pot fi puse pe seama malformaţiilor congenitale. Din raţiuni politice, ţări care nu erau pregătite la momentul respectiv au fost introduse oricum în uniunea monetară. Mai mult, o uniune monetară nu poate supravieţui pe termen lung dacă nu este dublată de o uniune politică. Experţii avertizaseră autorităţile, încă de când expeirmentul zonei euro era în faze incipiente, că membrii uniunii nu au ce căuta împreună.

Indiferent de semnale, proiectul continuă

Experţii nu au fost singurii care au tras semnale de alarmă. Câteva documente ale administraţiei Kohl, care erau confidenţiale până de curând, arată că fondatorii zonei euro era perfect conştienţi de lipsuri, dar au mers mai departe cu proiectul, indiferent de probleme.

Răspunzând unei solicitări SPIEGEL, guvernul german a publicat, pentru prima dată, sute de pagini de documente din perioada 1994-1998, legate de introducerea monedei euro şi de includerea Italiei în zona euro. Printre aceste documente se numără rapoarte ale Ambasadei Germane la Roma, note şi scrisori interguvernamentale, şi procese verbale ale şedinţelor cancelarului.

Documentele atestă ceea ce până acum era doar o presupunere: Italia nu ar fi trebuit să facă parte din zona monedei comune europene. Decizia de a invita Roma în experiment s-a bazat exclusiv pe considerente politice, sacrificând criteriile economice. În plus, această acţiune a creat un precedent periculos, care doi ani mai târziu a dus la o greşeală mult mai mare, şi anume acceptarea Greciei în zona euro.

În loc să aşteşte până la îndeplinirea cerinţelor pentru o monedă comună, Kohl a vrut să demonstreze că Germania, chiar şi după reunificare, rămâne profund europeană ca orientare. Cancelarul a mers chiar până la a descrie noua monedă drept “o oarecare garanţie pentru pace”.

Desigur, datele financiare nu au relevanţă atunci când se discută despre război şi pace. Italia a devenit exemplul perfect al credinţei nezdruncinate a politicienilor că dezvoltarea economică se va conforma în cele din urmă viziunii liderilor naţionali.

Administraţia Kohl nu poate spune că nu a ştiut ce se va întâmpla. Documentele arată ca autorităţile germane au fost foarte bine informate despre starea în care se aflau finanţele Italiei. Multe dintre măsurile de austeritate erau implementate doar de faţadă, sau erau tructuri contabiliceşti, folosite doar când presiunea politică era prea puternică. Situaţia era paradoxală. În timp ce administraţia Kohl mergea mai departe cu proiectul monedei unice, sfidând orice fel de opoziţie, experţii săi confirmau evaluarea lui Gerhard Schröder, candidatul social-democrat la poziţia de Cancelar. Schröder se referise la moneda euro drep “un copil bolnăvicios, născut prematur”.

Un leac miraculos

Operaţiunea “autoamăgirea” a început în Decembrie 1991, într-o clădire de birouri din oraşul olandez Maastricht, capitala provinciei Limburg. Liderii de state şi guverne europene se reuniseră pentru a lua decizia secolului, şi anume introducerea monedei euro până la începutul anului 1999.

Pentru a asigura stabilitatea noii monede, liderii au pus la punct criterii stricte de aderare la zona euro. Ţările trebuie să aibă inflaţie redusă, să reducă noile împrumuturi la un minim şi să ţină sub control nivelul datoriei, pentru a fi acceptate. Comisia Europeană şi Institutul Monetar European urmau să monitorizeze evoluţiile, iar liderii europeni aveau să ajungă la o decizie finală în primăvata anului 1998.

Ca prin minune, Italia a reuşit să îndeplinească toate criteriile înainte de data deciziei, ceea ce era surprinzător având în vedere că ţara avea o reputaţie de naţiune cu bugete dezechilibrate. Italia reuşise să obţină un leac miraculos, cel puţin pe hârtie.

Oficialii de la Cancelaria din Bonn aveau dubii în această privinţă. În februarie 1997, după summitul Germano-Italian, unul dintre oficiali nota că guvernul din Roma venise brusc cu afirmaţia că deficitul său bugetar era mai redus decât cel indicat de Fondul Monetar Internaţional (FMI) sau de Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD). Această afirmaţie i-a luat pe oficialii germani prin surprindere, potrivit propriilor declaraţii.

După câteva luni, Jurgen Stark, un secretar de stat din Ministerul Finanţelor, raporta că guvernele din Italia şi Belgia “au presat guvernatorii băncilor centrale, contrar promise independenţă a băncilor centrale”. Guvernatorilor li se cerea să se asigure că inspectorii EMI “nu adoptă o poziţie foarte critică” vizavi de nivelul datoriei în cele două ţări. La începutul lui 1998, trezoreria italiană publicase rezultate atât de pozitive pentru dezvoltarea financiară a ţării, încât până şi purtătorul de cuvânt al trezoreriei le-a descris drept “uimitoare”.

Pasul melcului

În Maastricht, Kohl şi alţi lideri europeni au căzut de acord că datoria unui candidat la zona euro nu trebuia să depăşească 60% din Produsul Intern Brut, “cu excepţia cazului în care ponderea scade suficient şi se apropie rapid de valoarea de referinţă”.

Datoria Italiei, la momentul respectiv, era dublă faţă de referinţă, iar reducerea se făcea foarte încet. Între 1994 şi 1997, datoria Italiei a scăzut cu doar trei puncte procentuale.

“Un nivel al datoriei de 120% însemna că Italia nu putea satisface criteriul de convergenţă” spune Stark în prezent. “Dar întrebarea relevantă politic era: Ar putea fi lăsaţi pe din afară membrii fondatori ai Comunităţii Economice Europene?”

Experţii guvernamentali ştiau răspunsul de ceva vreme. “Până după la jumătatea lui 1997, noi cei de la Ministerul de Finanţe nu credeam că Italia va putea să îndeplinească criteriile de convergenţă”, spune Klaus Regling, care la momentul respectiv era Director General al departamentului de relaţii financiare europene şi internaţionale din cadrul Ministerului de Finanţe. În prezent, Regling este şeful fondului temporar de salvarede numit EFSF (facilitate pentru stabilitate financiară).

Scepticismul se vede şi în documente. La data de 3 februarie, 1997, Ministerul de Finanţe german nota că Italia omisese aproape complet măsurile structurale de economisire, “din respect pentru consensul social”. Pe 22 aprilie, notele primite de Cancelarul german spuneau că Italia “nu are aproape nicio şansă” să îndeplinească acele criterii de aderare. Pe 5 Iunie, departamentul economic din cadrul Cancelariei raporta că procnoza de creştere economică a Italiei e “moderată” iar progresul consolidării e “supraestimat”.

În 1998, anul decisiv pentru introducerea monedei euro, nu se schimbase nimic din această evaluare. Pregătindu-se pentru o întâlnire cu o delegaţie a guvernului italian la 22 Ianuarie, Secretarul de Stat Jurgen Stark nota că “longevitatea unor finanţe publice solide” nu era garantată încă.

Nu fără Italia

Horst Kohler i-a scris cancelarului o scrisoare la jumătatea lui martie. Fost negociator din partea Germaniei în discuţiile pentru Tratatul de la Maastricht, Kohler devenise acum preşedintele Asociaţiei Băncilor de Economii din Germania. Plicul cu scrisoarea conţinea şi un studiu al Institutului de Economie Internaţională din Hamburg, care concluziona că Italia nu îndeplinise condiţiile “pentru o reducere permanentă şi sustenabilă a deficitului şi datoriei”, ceea ce reprezenta “un risc special” pentru euro.

Helmut Kohl a respins opinia acestui fost confident. Bineînţeles că europenii trebuiau să continue reformele structurale, dar cu siguranţă guvernele aveau să facă faţă acestei provocări “în anii ce urmează”, a fost răspunsul lui Kohl.

La un summmit special al Uniunii Europene, de la începutul lui mai 1998, Kohl simţea “povara istoriei” şi, fără alte prezentări, îşi oferea susţinerea necondiţionată. “Nu fără italieni, vă rog. Acesta era motto-ul politic”, spune Joachim Bitterlich, consilierul lui Kohl pe politică externă.

Documentele desecretizate recent arată că administraţia lui Kohl a indus în eroare publicul şi Curtea Constituţională Federală din Germania. La vremea respectivă, patru profesori universitari au mers în instanţă cerând ca moneda unică europeană să nu fie implementată. “Procesul e în mod clar nefondat”, a spus guvernul în faţa instanţei, adăugând că el ar fi fost fondat doar în situaţia “unei devieri substanţiale” de la criteriile Maastricht, o deviere care nu era “nici prezentă nici anticipată”.

Se pare, însă, că după o întrevedere a cancelarului cu ministrul de finanţe Theo Waigel şi preşedintele băncii naţionale germane Hans Tietmeyer, pe tema cazului de pe rolul Curţii Constituţionale, şeful diviziei de economie din Cancelarie, Sighart Nehring, nota la jumătatea lui martie 1998 faptul că “înaltul grad de îndatorare al Italiei” prezintă “riscuri enorme”. Structura datoriei italiene, potrivit lui Nehring, era “nefavorabilă”, iar cheltuielile ar fi crescut considerabil dacă dobânda se majora chiar şi cu un procent minim.

Dragostea faţă de Italia

Raportul nu a avut niciun efect. Cancelarul, se pare, nu a fost prea interesat de detalii. Printre politicieni exista o “flexibilitate încorporată” când venea vorba de criteriile Maastricht, potrivit lui Dieter Kastrup, ambasadorul german în Italia la vremea respectivă.

Italia era, totuşi, un membru fondator al UE, iar italienii nu s-au purtat niciodată în Bruxelles la fel de urât cum s-au purtat francezii sub preşedinţia lui Charles de Gaulle sau britanicii sub Margaret Thatcher.

Oficialii de la Bonn îşi agăţau speranţele de doi oameni care îşi propuseseră să cureţe reputaţia Italiei: premierul Romano Prodi, un profesor bonom din Bologna, şi asceticul lui ministru al bugetului şi planificării economice, Carlo Ciampi, care fusese guvernatorul băncii centrale italiene mulţi ani la rând.

Cei doi tehnocraţi veniseră la putere după ce vechiul sistem politic al Italiei se prăbuşise în scandaluri de corupţie şi acuzaţii de legături cu Mafia. Prodi şi “Ulivo” (“Măslinul”), alianţa lui de centru stânga, câştigaseră alegerile din 1996.

Kohl şi-a pus speranţele în profesorul liberal Prodi încă de la început. Ciampi, care studiase la o şcoală iezuită din Toscana, avea de asemenea o reputaţie bună printre germani. “Fără Ciampi, Italia nu ar fi reuşit niciodată să adere la uniunea monetară încă de la început”, spune fostul ministru de finanţe Waigel.

La momentul respectiv, Italia plutea “spre faliment financiar”, notează istoricul Hans Woller. Gestionarea birocraţiei pentru crearea unei noi companii dura mai mult de 60 de zile. Italienii nu putea cumpăra ziare la prânz, pentru că ziarele se vindeau doar în chioşcuri, care se închideau la pauza de masă. Numărul de pensionari era mai mare decât forţa de muncă şi mulţi dintre cei 1,5 milioane de pensionaţi pe dizabilitate erau perfect sănătoşi.

Trucuri şi noroc

Ciampi şi Prodi au avut mai mult succes decât predecesorii lor. Prin reforme şi reduceri de cheltuieli, ei au reuşit să reducă împrumuturile noi şi inflaţia. Italia avea, însă, probleme mai mari, şi guvernul ştia foarte bine acest lucru. Italienii au sugerat de două ori amânarea lansării euro în 1997, dar germanii au refuzat ideea. “Subiectul era tabu”, spune Bitterlich, fostul consilier al lui Kohl, adăugând că germanii se bazau pe Ciampi. “Toată lumea considera că el reprezintă o garanţie din partea Italiei, într-un fel, şi că o să rezolve problemele”.

Era la fel de clar faptul că Helmut Kohl dorea să lanseze uniunea monetară înainte de alegerile parlamentare germane din 1998. Realegerea lui era în pericol, iar adversarul lui, social democratul Schroder, era un bine-cunoscut euro-sceptic.

În cele din urmă, Italia s-a conformat criteriilor Maastricht printr-o combinaţie de trucuri şi circumstanţe norocoase. Ea a beneficiat de cele mai scăzute dobânzi posibile, iar Ciampi s-a dovedit un gestionar foarte creativ pentru finanţele italiene. El a introdus, de exemplu, “taxa Europa” şi a folosit un truc contabilicesc prin care vindea rezervele naţionale de aur către banca centrală, după care impozita profitul obţinut în urma tranzacţiei. Deficitul bugetar s-a redus considerabil. Chiar dacă statisticienii UE nu au luat în calcul acestă scamatorie, ea a simbolizat problema fundamentală a Italiei: bugetul nu era echilibrat structural, ci beneficiase de efecte speciale.

Acest amănunt nu le-a scăpat nici oficialilor din Cancelaria germană. O notă emisă de Bitterlich la 19 ianuarie 1998 arăta că reducerea deficitului italian se baza în primul rând pe taxa excepţională “Europa” şi pe dobânzile din piaţă, care erau mult mai reduse decât cele din alte ţări. La câteva săptămâni după, guvernul olandez a contactat Cancelaria şi a solicitat o “întâlnire confidenţială”. Secretarul general al premierului olandez şi secretarul de stat al ministerului de finanţe voiau să pună presiune pe Roma. “Fără măsuri adiţionale din partea Italiei, care să ofere dovezi credibile asupra longevităţii consolidării, aderarea Italiei la zona euro este inacceptabilă la momentul actual”, spuneau oficialii olandezi.

O Germanie cu datorie în creştere

Kohl, temându-se pentru soarta celui mai important proiect german de la reunificare şi până atunci, a refuzat. El le-a spus oficialilor olandezi că guvernul francez avea de gând să se retragă din proiect dacă Italia e exclusă.

Germania era într-o poziţie slabă de negociere. Când venea vorba de disciplină fiscală, Germania era arogantă faţă de restul Europei, dar nici ea nu era un exemplu demn de urmat. Datoria suverană germană era peste referinţa critică de 60%. Mai mult, spre deosebire de celelalte ţări care voiau să fie incluse în uniunea monetară, datoria germană nu scădea, aşa cum cerea tratatul, ci creştea.

Cancelaria era conştientă de această problemă. “Spre deosebire de Belgia şi Italia, nivelul datoriei germane a crescut începând cu 1994”, scriau oficialii germani la 24 martie 1998, într-o notă adresată lui Kohl. Consecinţele erau neplăcute. “Din punctul nostru de vedere, cazul Germaniei vine cu o problemă legală, deoarece Tratatul Maastricht permite excepţii doar în cazul în care datoria e în scădere” adaugă oficialii.

Kohl şi Waigel au pretins că Germania are circumstanţe atenuante. Fără reunificarea celor două Germanii, datoria ar fi fost de doar 45% ziceau ei. Această scuză a fost primită cu înţelegere de către Comsia Europeană şi ţările partenere.

Totuşi, situaţia nu îi permitea Germaniei să joace rolul de judecător, cu atât mai puţin în absenţa unor dovezi oficiale că Italia nu se încadrează în parametrii tratatului. În primăvara lui 1998, biroul statistic al Uniunii Europene confirma faptul că Italia satisface criteriile Tratatului de la Maastricht. Asta însemna că nu mai existau “motive pentru a interzice italienilor accesul la zona euro”, spune Waigel. După îndepărtarea acestui obstacol din faţa italienilor, aceştia “au avut un fel de drept legal de a fi incluşi în zona euro încă de la început”, spune astăzi Klaus Regling.

Autor: Andrei Cîrchelan

sursa: zf.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss