C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Inteligenţă, talent şi prostie sprinţară ( IV). Mistreţul cu glonţi de arginţi

Printre foştii sportivi care cred că, graţie fibrei musculare şi iuţelii reflexelor din tinereţe, li se şi cuvin diverse drepturi “în plus” – chiar şi acela de viaţă şi de moarte asupra sălbăticiunilor dintr-un ţarc “cinegetic” -, se află şi “ cel mai iubit om de afaceri român”. El este trecut binişor de vârsta întrebărilor – pe care nu pare să o fi traversat vreodată şi pe care  înţelepţii nu o  părăsesc vreodată – fiindcă ştie. Nici să înţeleagă nu  mai are nevoie, fiindcă iar ştie. Cât despre lectura unor cărţi, nu poate fi nicidecum vorba, întrucât, de data asta cu mult timp în urmă, el a învăţat să citească şi se descurcă mulţumitor. Cel mai bine stă însă cu aritmetica, unde adunarea şi înmulţirea banilor din conturile bancare personale  îi ies de minune, omul încadrându-se fără dubii în categoria sprinţarilor de succes.

Convins fiind că mereu are ceva important de spus naţiunii,  el constituie o frecventă prezenţă la microfoanele talk-showurilor de televiziune, unde explică tuturor, pe limba lui, “cum stă treaba”,  unde şi când “se merită  băgat banu’ ”, dacă şi de ce”vine investitoru’ ”, cum “judecă neamţu’ ” şi multe alte secrete nearticulate de om bogat sărac cu duhul.

Într-un astfel de interviu, aflat în compania unei fragile reportere,  el s-a lăudat cu propria tărie de caracter, afirmând că de la vârsta de şaisprezece ani nu a mai plâns vreodată. Cred că a spus adevărul, însă confuzia dintre tăria de caracter şi cea de stomac –  care, în fapt, îl caracterizează – este absolut firească, în contextul handicapurilor mai înainte enumerate.

La acest om, mai gravă decât lipsa lacrimilor îmi pare însă lipsa zâmbetului. Morocănos şi grav până la suferinţă, individul nu zâmbeşte defel, nu gustă glumele altora, se irită amarnic la cele făcute pe seama sa – ameninţând îndrăzneţul chiar “în direct” – , iar dacă, totuşi,  rosteşte el vreuna, o spune cu faţa ca o mască, având pretenţia că practică umorul sec, deşi sec la el este totul.

Nu demult, J.M – fiul unui dispărut nomenclaturist comunist, acum trecut şi el de şaizeci de ani -, relata pentru un cotidian central cum, în vremea gloriei sale sportive, afaceristulde mai  târziu i-a curtat cu asiduitate tatăl, beneficiind,  în urma sus-pusei relaţii,  de numeroase avantaje personale, cu mult peste cele ale atleţilor români străluciţi  din acel timp. Alături de bătrânul comunist,  el participase şi la numeroase vânători oficiale, dobândind gustul pentru arme şi pentru sângele de sălbăticiune înfricoşată, cel care nu l-a părăsit nici în ziua de azi.

Deopotrivă de interesantă este  şi mărturia lui J.M. despre felul fraudulos în care acelaşi om a  pus mâna pe colecţia de pictură şi pe cea de arme de vânătoare a părintelui său,  valoroase peste poate chiar şi pentru un vechi plutocrat occidental.

Aşteptând ca, în urma dezvăluirilor din presă, omul de afaceri să se înmoaie, restituindu-i averea ca unui cuvenit moştenitor ce se consideră, J.M. pare să fi ignorat cel puţin trei aspecte ale realităţii. Primul este că nici tatăl său nu a obţinut numai prin muncă cinstită impresionanta colecţie de tablouri şi arme. Al doilea este că fostul competitor nu a mai plâns de la şaisprezece ani, ceea ce face puţin probabilă o zdruncinare a principiilor sale tocmai acum, cand psihoinvoluţia duce, în mod firesc, la o singură evoluţie: a avariţiei. Al treilea aspect omis de J.M. este strălucitor sintetizat de rostirea banditului Calvera – magistral întrupat de Eli Wallach (astăzi având 97 de ani!), în filmul “Cei şapte magnifici”: “Când un hoţ fură de la alt hoţ, Dumnezeu îi iartă o sută de păcate”.

Cum nu împărtăşesc defel convingerea psihologului Howard Earl Gardner care numeşte “inteligenţă corporal-kinestezică” abilitatea deosebită a unor persoane – mari sportivi, mari dansatori – de a-şi controla precis şi cu rapiditate mişcarea corpului, amintitele apucături ale fostului sportiv îmi devin  argument. De aceea, dacă am definit drept prostie sprinţară tocmai comportamentul unor indivizi care, folosindu-şi talentul sau abilităţile naturale, ajung doar nişte nesătui înavuţiţi, nu m-am înşelat.

Dacă în viitor însă, simţul corporal-kinestezic al maimuţelor va fi declarat, tot de către oamenii de ştiinţă, ca fiind inteligenţă, voi fi primul care să recunosc această calitate şi la sportivii lacomi. — Va urma—

Autor: Nicolae R Dărămuş

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss