C O N T R A P R O P A G A N D Ă

În clar: austeritatea a avut şi are scopul trecerii la euro !

fiscal-austerityAcelaşi Lazea, economist-şef al BNR, lătrăul intereselor străine. Acum decriptează ce este de făcut pentru trecerea la euro. Văzută ca scop, nu ca mijloc! După mai bine de două decenii, România a ajuns la o anumită stabilitate macroeconomică similară (iar în unele cazuri, superioară) celei din țările dezvoltate ale Europei.

Această stabilitate poate fi descrisă metaforic drept „dominanța cifrei 2”: deficit bugetar de circa 2 la sută din PIB, deficit de cont curent de aproximativ 2 la sută din PIB, o rată a inflației de circa 2 la sută pe an, o creștere a Produsului Intern Brut (PIB) de aproximativ 2 la sută pe an.

Problema care se va pune este de a accelera creșterea PIB de la 2 la sută pe an la 3,5-4 la sută pe an, fără a afecta ceilalți indicatori macroeconomici.

În subsidiar, trebuie dat răspunsul la trei întrebări:

1) de ce este nevoie de o accelerare a ritmului creșterii economice?

2) care este PIB potențial în prezent?

3) ce se poate face concret pentru a crește PIB potențial?

Răspunsul la prima întrebare pare evident: o creștere economică mai rapidă convine tuturor (politicieni, antreprenori comercianți, bancheri, consumatori) deoarece crește bunăstarea generală și individuală, rezolvând în paralel și o serie de probleme sociale.

Mai există însă un argument, legat de posibilitatea aderării la zona euro: în prezent, PIB/locuitor în România (ajustat la Paritatea Puterii de Cumpărare) reprezintă circa 50% din media Uniunii Europene. Țările cele mai sărace care au fost primite în zona euro au fost Estonia (în 2011), cu un PIB/locuitor ajustat de 66% din media UE și Letonia (în 2014), cu un PIB/locuitor ajustat de 60% din media UE. Este puțin probabil ca zona euro să-și deschidă porțile unui stat-candidat având PIB/locuitor mai mic decât nivelurile respective, deoarece ar însemna să creeze probleme mari atât sieși, cât și statului respectiv.

Or, pentru a ajunge la 60% din media UE la PIB/locuitor ajustat, România ar trebui să crească, timp de zece ani, cu 2 la sută mai repede decât media Uniunii Europene.Cât timp UE crește cu 0 la sută pe an, iar România cu 2 la sută pe an, acest deziderat este îndeplinit. Dar când UE își va relua ritmul normal de creștere de 1,5-2 la sută pe an, România va trebui să crească cu 3,5-4 la sută pe an, pentru a păstra diferențialul de 2% și pentru atingerea țintei (modeste) de 60% la PIB/locuitor ajustat în zece ani.

Astfel, ajungem la răspunsul la cea de a doua întrebare, privind nivelul PIB potențial din prezent. Pe baza factorilor care concură la crearea acestuia (capital, forță de muncă, productivitate) se poate estima că nivelul său actual este de circa 2 la sută pe an. (PIB efectiv diferă de PIB potențial cu ±1 la sută pe an, în funcție de anul agricol mai bun sau mai slab).

Cum se explică reducerea creșterii potențiale de la circa 5 la sută în perioada dinaintea crizei la aproximativ 2 la sută în prezent? Este suficient să analizăm evoluția celor trei factori menționați :

a) capitalul are ca principală componentă Investițiile Străine Directe (ISD). În intervalul 2004-2008, acestea au crescut, în medie, cu 7,2 miliarde euro /an. În următorii cinci ani, 2009-2013, creșterea medie a ISD a fost de numai 2,3 miliarde euro/an. Așadar, economia, a trebuit să se descurce cu intrări medii anuale cu 5 miliarde euro mai mici. O modalitate de a compensa acest handicap l-ar fi constituit atragerea în integralitate a fondurilor europene nerambursabile, dar după cum știm, de abia în ultimul an (2013) intrările de astfel de fonduri au depășit 3 miliarde euro.

b) forța de muncă a înregistrat un fenomen foarte grav, în sensul că dividendul demografic al cohortelor noi de tineri intrați în câmpul muncii (cei născuți înainte de 1991) s-a transformat într-o pierdere demografică. Astfel, dacă în intervalul 1986-1990 s-au născut, în medie, câte 365 mii de copii pe an (care au intrat în forța de muncă la împlinirea vârstei de 18 ani, în perioada 2004-2008), în intervalul 1991-1995 s-au născut în medie câte 253 mii de copii pe an (care au intrat în forța de muncă în perioada 2009-2013). Așadar, o pierdere de 110 mii tineri pe an, care explică și ea în bună parte scăderea PIB potențial post-criză. (Efectele migrației sunt ambigui, deoarece au afectat ambele perioade analizate, atât înainte, cât și după criză).

O modalitate de a compensa această scădere ar fi fost aplicarea riguroasă a prevederilor legale privind creșterea vârstei medii de pensionare, la 59,5 la femei și la 64,5 la bărbați (în 2013). În realitate, vârsta medie de pensionare efectivă este cu 5 ani mai mică decât cea prevăzută în lege.

c) productivitatea este singurul dintre cei trei factori de producție care s-a îmbunătățit, dar numai în unele sectoare, precum industria. În agricultură, circa 3 milioane de fermieri rămân cantonați în exploatări de subzistență sau de semi-subzistență, cu o productivitate extrem de scăzută.

Făcând suma celor de mai sus, înțelegem de ce, obiectiv vorbind, creșterea potențială a PIB s-a diminuat de la circa 5 la sută în perioada ante-criză la circa 2 la sută în perioada post-criză.

O forțare a creșterii peste acest nivel prin mijloace nominale (politică fiscală, monetară, salarială) nu este sustenabilă și este de natură a afecta echilibrele macroeconomice greu dobândite. Iar inversarea inevitabilă a acestor politici nominale poate aduce costuri mai mari decât beneficiile inițiale. Iată de ce, dacă se dorește o accelerare a creșterii economice pe baze sustenabile este nevoie de măsuri în sfera reală a economiei.

Cu acestea, ajungem la răspunsul la cea de a treia întrebare, privind măsurile concrete care se pot lua pentru a maximiza factorii de creștere a PIB.

1) în sfera capitalului devine și mai evidentă necesitatea atragerii cât mai depline a fondurilor europene nerambursabile. Criticile pentru slaba performanță de până acum s-au focalizat asupra birocrației române și comunitare.

În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate, o vină substanțială pentru slaba atragere de fonduri europene având-o și beneficiarii (mulți dintre care au considerat că pot începe o afacere exclusiv cu bani împrumutați, fără vreo contribuție proprie), firmele de consultanță și proiectare (multe din ele au livrat proiecte copy-paste, dovedite ulterior a fi nebancabile), băncile (o parte din ele nedorind să se complice cu activități dificile și consumatoare de timp) etc. Numai o schimbare cuprinzătoare a tuturor acestor practici ar putea asigura o atragere superioară a fondurilor europene atât de necesare pentru accelerarea creșterii economice.

2) în materie de forță de muncă, în afară de politici pro-natalitate, care însă dau rezultate pe termen lung, se poate avea în vedere o măsură cu efecte imediate: stimularea rămânerii în cadrul forței de muncă a persoanelor din categoria de vârstă 65-74 de ani, care sunt capabile și dornice să continue să muncească. România are una dintre cele mai mici rate de participare a respectivei categorii de vârstă, în cadrul Uniunii Europene. (Subliniem că nu este vorba de a amâna administrativ vârsta de pensionare, ci de o decizie liber consimțită de a rămâne în câmpul muncii).

Pentru acesta însă, trebuie depășite două obstacole:

primul constă în prejudecata că orice vârstnic rămas în câmpul muncii ocupă locul unui tânăr. Această logică, de tip sau/sau, este valabilă în cadrul țărilor cu o forță de muncă în creștere. Dar pentru țările cu o forță de muncă în scădere, precum România, logica care ar trebui să prevaleze este cea de tip și/și, în sensul că este nevoie de participarea atât a tinerilor, cât și a vârstnicilor doritori să lucreze.

Al doilea obstacol este mai pervers și are în vedere obiceiul larg răspândit de a cumula pensia de la stat cu un venit obținut, de regulă, în sectorul informal al economiei. Numai așa se explică de ce mulți preferă să se pensioneze cu 5 ani mai devreme de vârsta legală, în pofida sărăciei clamate. Probabil că penalizările pentru ieșirea anticipată la pensie ar trebui înăsprite, ceea ce ar face mai puțin atractivă cumularea unei pensii mici cu un salariu obținut „la negru” (tot mic).Este de așteptat că, în sine, această măsură nu ar îmbunătăți rata totală de participare în forța de muncă (ci doar ar transfera o parte a forței de muncă ocupate în economia informală înspre economia formală). În schimb, această măsură ar contribui la îmbunătățirea raportului de dependență (număr de pensionari ce revin la un salariat) și, degrevând bugetul de o cheltuială în plus, ar asigura o rezervă bugetară pentru accelerarea creșterii economice.

în sfârșit, în ceea ce privește creșterea productivității muncii, sunt zeci de măsuri ce pot fi luate, de la îmbunătățirea infrastructurii la stimularea cercetării-dezvoltării, de la înlocuirea tehnologiilor mari consumatoare de energie la plățile on-line etc.

O măsură cu impact major însă ar fi trecerea fermierilor de subzistență și de semi-subzistență dinspre agricultura de slabă productivitate înspre activități cu productivitate sporită (mica industrie, servicii) sau chiar spre agricultura făcută pe baze comerciale (mari exploatații sau asocieri de fermieri). Pentru acesta însă este nevoie de accelerarea dotării satelor cu infrastructura necesară (electricitate, apă, canalizare, drumuri asfaltate). În acest sens, presiunea exercitată de Uniunea Europeană asupra României pentru modernizarea zonelor rurale este de bun augur.

În concluzie, pentru a nu deteriora echilibrele macroeconomice cu greu dobândite și pentru a accelera intrarea României în zona euro, este nevoie de o creștere economică sustenabilă în ritmuri superioare. Aceasta însă nu poate fi obținută prin politici nominale (fiscale, monetare, salariale), atât de îndrăgite de politicieni deoarece sunt ușoare, ci prin măsuri în sfera reală a economiei, mai greu de implementat, deoarece afectează grupuri de interese Respectivele măsuri ar trebui să vizeze toate trei „ingredientele” care intră în componența PIB, respectiv capitalul, forța de muncă și productivitatea.

Sursa: Prioritate de dreapta

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss