C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Fuga de realitate

Cine fuge de realitate, fuge, de fapt, de sine însuşi. Sau de sine însăşi. De responsabilităţile pe care trebuie să şi le asume. Aplicată la spaţiul nostru geografic şi la realităţile politice, economice şi sociale româneşti aserţiunea nu mai este valabilă. Practic, în zilele noastre, fuga de realitate se dovedeşte a face parte din instinctul de conservare al speciei. Fiindcă omul, la fel ca toate vieţuitoarele, trebuie să supravieţuiască, nu-i aşa? Să-i fie mereu bine. Aşa am fost creaţi: să ne înmulţim, să tindem spre bucurie şi armonie… Să iubim viaţa. Deloc surprinzător, mulţi dintre politicienii Puterii fug pe rupte de realitatea în care, probabil, se simt captivi, evadând în universul răsfăţului duplicitar pe care s-au străduit din răsputeri să şi-l creeze. Nu ştim cât îşi permit să “locuiască” acolo, cu trupul şi cu ideile lor, dacă au aşa ceva!, dar s-a dovedit că orice tentativă de revenire la realitate este jalnică. Nu se pot adapta, şi pace! Cu toate că atunci când sunt obligaţi, prin funcţia pe care o deţin, să ia legătura cu poporul, nu fac decât să intre în război cu el.

Ce sunt toate măsurile antipopulare puse în funcţiune dacă nu emanări ale unor persoane cărora le plac conflictul, ura şi dispreţul faţă de …restul lumii? Măcinat de revolte, nedumeriri şi neputinţe justificate, “restul lumii”, după ce vorbeşte de unul singur, întrebându-se “Cum de ne-au adus în pragul mizeriei?!” şi “Oare, ce ne mai aşteaptă?”, se retrage şi el, abătut, în universul său. De închipuiri, de abstinenţe, de dureri, de înfrânări. Până la următoarele alegeri. Şi tot aşa, cele două universuri paralele se duc mereu la vale. Nimeni nu urcă, nimeni nu coboară, în adevăratul sens al cuvântului. Ci alunecă, cei dintâi, spre mlaştina desfătării, cei de pe urmă, a deznădejdii. Şi sunt mulţi. Când şi când, de sărbătorile creştine, ei, cei mulţi, se înalţă în bucuria Naşterii şi Învierii Domnului, adăugând, extensiei lor de voinţă  –  post, rugăciune, durere şi bucurie – speranţa. Dar descoperirea propriului suflet al creştinului nu este, oare, îndumnezeirea lui?! Nu este încercarea de a se smulge din mlaştina în care a fost împins?! Nu este nădejdea salvării?! Nu este însăşi frumuseţea înălţării?! Aşadar, spiritul restului lumii nu a fost înecat. Ci doar înlăcrimat. I s-a furat energia arderii înalte; i s-a furat îmbrăţişarea cu Dumnezeu; şi plusul de bucurie, instinctul de conservare, foamea şi setea; văzul şi auzul; umanitatea din el.

I s-au dat, în schimb, filme cu împuşcături; medicamente controversate şi necompensate; i s-au inoculat tăcerea şi răbdarea. Parcă am citit, în istoria omenirii, despre toate astea. Tirania, adusă la zi, prin tehnicile mileniului III! Şi prin tactici guvernamentale, pe cât de firave, pe atât de diabolice. Guvernul vrea să schimbe, de pildă, sistemul de impozitare. Subiect discutat şi paradiscutat, însă fără soluţii concrete de aplicare. Şi nu mai contează ce discută, fiindcă oricum se vorbeşte dintr-un univers paralel cu al celor mulţi, disperaţi şi flămânzi. Nu, nu suntem în 1907. Deocamdată. Deşi, atunci când fugi din prăpădul zilei, s-ar putea să nimereşti într-o… ficţiune care se răzbună. Aviz fugarilor răsfăţaţi!

sursa: curierulnational.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss