”Nimeni n-are, la noi, răspunderea trecutului, ceea ce ar fi echitabil şi convenabil moraliceşte. Toată lumea are numai răspunderea viitorului. Ce spune fiecare – asta contează. Că a fost un ticălos (şi că, deci, are să mai fie) – iată o problemă inexistentă.” (Constantin Noica)
1. Specific literaturii de anticipaţie e că nu poate sări peste propria umbră. Cu alte cuvinte: că tinde să proiecteze viitorul după coordonatele prezentului. “Viitorul” lui Jules Verne nu părăseşte, în genere, paradigma Europei victoriene: domni în frac şi joben călăresc obuze până la Lună şi cinează în nacele de baloane sau de dirijabile intercontinentale cu aerul că ar picnica în Bois de Boulogne.
Că literatura “ştiinţifico-fantastică” a Europei victoriene e bazată pe elici şi pe “aburi” nu e mare tragedie, e chiar şarmant. Şi a dat naştere, în anii ’80-’90, la genul literar-cinematografic numit “steampunk”.
Că politica României e anacronistic proiectată în aceeaşi termeni – de sfârleze cu aburi – e un lucru trist. E deprimant să vezi că o mulţime de beizadele politice nu îşi pot închipui viitorul nostru ca naţiune fără existenţa lor în peisaj. Această neputinţă a dat naştere, după căderea PDL, la geniile literar-ideologice numite “steam punks”.
Tipic stimpancşilor – foşti şi, previzibil, viitori pupini – e că se reasigură unii pe alţii nu doar de stima şi mândria reciproce, ci şi de faptul că Istoria însăşi nu se mai poate scrie fără ei. E ca şi cum, pentru a face o analogie cu literatura “steam punk”, toată istoria viitoare ar trebui anticipată din perspectiva unei băi turceşti.
2. Pentru a părăsi domeniul acestor infatuări sordide, să ne îndreptăm pe scurt atenţia către un adevărat exemplu de soliditate intelectuală. Dl Dragoş-Paul Aligică a transmis un “Mesaj către Vladimir Tismăneanu”. [1] Din acest mesaj aflăm următoarele:
a) dl Aligică e specialist în “grămezi”, pe care le identifică după “mostre reprezentative”;
b) toţi adversarii şi preopinenţii lui Vladimir Tismăneanu sunt betegi moral şi/sau intelectual;
c) doar VT, ca om în care deja pregustăm viitorimea, poate face ceva pentru aceşti recalcitranţi:
“Poti face altceva pentru ei. Mult mai caritabil: Scrii acum cartea asta pentru Cambridge University Press. Stim bine ca istoria acestor decenii –politica si intelectuala- va fi scrisa prin prisma lucrarilor catorva autori, prin prisma biografiilor lor, prin prisma interpretarii reactiilor la ei si la lucrarile lor. Oricine stie putina istorie si intelege cum se scrie istoria, a inteles deja ca esti de acum unul dintre acesti foarte putini autori. Place sau nu, convine sau nu, asta e realitatea. Asadar: daca tot e o asa de crancena imbulzeala fara bon de ordine si lista de asteptare pentru pozitia de nota de subsol la viata si lucrarile tale, fa-le oamenilor un bine. Daca vrei cu adevarat sa ajuti niste concetateni, alege cativa si fa-le bucuria si scrie despre ei in cartea asta. Cine sunt, ce au infaptuit, ce au scris si au spus, ce au insemnat pentru epoca si contemporanii lor. Pune-le si poza, sa-i recunoasca stranepotii. Marcheza-le locul pentru posteritate. Cambridge University Press si Library of Congress se vor ocupa de restul.”
Citind rândurile dlui Aligică, am simţit un singur regret. Şi anume că, în ciuda aparenţelor, dl Aligică nu pare a fi îndeajuns de pătruns de importanţa momentului. Când vorbeşti cu Istoria nu i te adresezi cu “blog”.
Nimerit ar fi fost ca dl Aligică să scrie o carte pentru a-i cere dlui VT să-şi denunţe toţi adversarii pentru posteritate în cartea care îi va apărea la, ţineţi-vă răsuflarea, CAMBRIDGE UNIVERSITY PRESS. Şi care va rămâne, ţineţi-vă bine, la Biblioteca Congresului. Pentru posteritate. Ba, ce spun eu, în locul posterităţii! “Facă-se Raportul tău Final precum pe pământ, aşa şi în ceruri… ”
Expert avem deja, nu ieftin, dar voluntar şi bun!
3. În rest, ce mi-a plăcut la dl Aligică e că l-a pomenit pe Constantin Noica. Şi mi-am amintit cum, în anii ’20-’30, Noica era frământat de grija că românii “ratează” istoria, că nu “intră” în istorie, că nu se angajează în ea. Între timp, şi cu ajutorul discipolilor lui Noica, s-a rezolvat problema: în loc să ne angajăm noi în istorie, o angajăm noi pe ea. Fată în casă. La Cotroceni. Istoria e fata în casă a animalului politic băsist. Care crede că îşi poate face mendrele cu ea atât timp cât o plăteşte bine şi îi cumpără tăcerea sau mărturia mincinoasă.
Dar, dacă tot veni vorba de Filosoful de la Păltiniş, aş vrea să reamintesc tuturor, inclusiv discipolilor lui de a treia sau a patra generaţie şi mână, un text scris de Noica în 1934:
“Este o deosebită voluptate să urmăreşti presa unui partid recent căzut de la putere […] Întâlneşti acolo o neaşteptată doză de seninătate, un fel indiferent şi superior de a trata lucrurile, multă ironie la adresa ticăloşilor de guvernanţi care le-au urmat şi sfaturi, reţete, soluţii o sumedenie, pe care – ce păcat! – ‘guvernul trecut era tocmai pe punctul să le aplice’.
Ce e trist în afacerea asta nu e numai faptul că oamenii foştilor guvernanţi spun astfel de lucruri, dar şi că lumea le crede. Nu cunosc nimic mai indulgent decât opinia publică.
Ce însemnează, de pildă, că un partid care a fost la putere ‘se odihneşte’? Înseamnă pur şi simplu că lumea uită despre el că a fost vreodată la putere. Sau ce înseamnă că ‘se reface’? Înseamnă tocmai că se reface în opinia publică, aşadar că lumea începe a-i da crezare.
Un partid în opoziţie este întru totul aministiat. Un om politic în opoziţie înseamnă un om care şi-a recâştigat toate drepturile. Care drepturi? Dreptul de a se indigna, de a trimite o telegramă Majestăţii Sale, dreptul de a indica soluţii, dreptul de a pune bazele revoluţiilor viitoare şi dreptul de a spune, în caz că lucrurile merg prost, că aşa era şi logic, din moment ce nu s-a aplicat programul preconizat de el. Faptul de a sta în opoziţie este o amnistie, deci poate şi mai mult: un purgatoriu.
Şi, de aceea, omul politic nici nu aşteaptă să treacă prea mult timp. A doua zi după ce a căzut penibil de la putere reapare în lume surâzător, odihnit şi gata de luptă. Jenă? Aşa ceva nu există. Să le fie ruşine guvernanţilor de azi că fac ceea ce fac… Îţi vine să-l opreşti şi să-i spui: Stai, domnule, că şi dumneata, când erai la putere… La care-ţi va răspunde mai mult sau mai puţin acelaşi lucru, dacă-l strângi mai bine: în fond, nu sunt cel care am fost, sunt cel care voi fi!
Ca filosofie nu e rău, dar din punct de vedere etic trebuie să recunoaştem că e dezarmant de trist. Nimeni n-are, la noi, răspunderea trecutului, ceea ce ar fi echitabil şi convenabil moraliceşte. Toată lumea are numai răspunderea viitorului. Ce spune fiecare – asta contează. Că a fost un ticălos (şi că, deci, are să mai fie) – iată o problemă inexistentă.”
4. Din punctul meu de vedere, acest text concentrează o gamă largă de obiecţiuni la adresa atitudinii larvelor pedeliste (de gen Noua Republică, Fundaţia Creştin-Democrată etc), pupinilor băsişti şi veşnicilor “amici” care îşi închipuie că poate exista prietenie fără seriozitate şi angajare politică fără memorie şi consecvenţă. De parcă totul s-ar putea rezolva la o bere.
Demn de reţinut mi se pare însă un lucru: demagogul care nu te lasă să-l vezi pe ticălosul de ieri în vorbele lui de azi e acelaşi care pretinde că vorbele lui de azi vor determina istoria noastră de mâine. Curat obrăznicie!
autor: Mircea Platon`
sursa: focuriinnoapte.blogspot.ro
Adauga comentariu