Analize și opinii Cultură și Familie Politică

Ce se naşte din pisică miaună prin Europa

Graniţele naţionaliste ale Uniunii Europene mi s-au relevat – a câta oară? – după ce un bun prieten, medic şi cercetător, a participat la un congres internaţional, găzduit de un important centru universitar din Italia. Ca orice român dornic de turism cultural, omul a preferat să călătorească în automobilul propriu, spre a avea “independenţă”. Faptul era firesc, întrucât rutele “cizmei” sunt presărate cu nostalgiile celui care simte că “ de la Râm” se trage, la care se adaugă, inevitabil, fiorul întâlnirii “esticului” cu operele arhitecturii si artelor plastice, ştiute de prin cărţi.

Cum în paşaport şi pe automobilul său nu scria “om de ştiinţă”, dar scria într-un fel adecvat “Romania”, omul a avut de pătimit caznele şi şicanele “firesc” a fi făcute oricărui român, de către cetăţenii de prim rang ai UE. Explicaţia – primită chiar prin viu grai de la un astfel de cetăţean cu berea-n mână -, a fost simplă: în patria lui Dante, o crimă cu iz de ţigan român îşi păstrase prospeţimea în memoria colectivă, în ciuda timpului scurs de la abominabilul fapt.

Începând cu benzinarii şi chelnerii şi terminând cu vânzătorii din magazine şi recepţionerii hotelurilor, toţi s-au simţit datori să o răzbune pe Giovanna Reggiani, ucisă de rromul Mailat. Memoria colectivă înmagazinase, pe bună dreptate, nu numai crime ci şi găinării cu acelaşi iz, drept care, prin pravălii omul de ştiinţă era urmărit îndeaproape spre a nu fura ceva, în restaurante nimeni nu îi lua comanda, iar la hoteluri, brusc, toate camerele deveneau “ocupate”.

Le-a răbdat pe toate, ca unul care este “deasupra lucrurilor”, convins că, odată ajuns la congresul medical şi între cospiritualii lui Hipocrate, relele vor înceta căci “ştiinţa nu are graniţe”. Graniţe de netrecut au avut însă minţile participanţilor la reuniune: au ieşit ostentativ din sală la comunicările tuturor românilor, la discuţiile tematice de mai apoi i-au ignorat, iar în pauze sângele albastru s-a coagulat în “bisericuţe” occidentale, exclusiviste şi nevrozate.

Cred însă că o explicaţie prealabilă avusese, în urmă cu peste o sută de ani, Vasile Alecsandri.

În revista Convorbiri literare bardul Mirceştilor mărturisea că, în 1883, revenit fiind la moşie după un periplu italian , şi-a “găsit casa părintească completă. Porojan singur lipsea, căci fugise a doua zi după plecarea mea (…) Nu trecu însă mult timp şi el apăru în curte, căci auzise de întoarcerea mea.”

Cu prilejul reîntâlnirii, prietenul său ţigan din copilărie – evocat mai apoi cu atâta căldură în scrieri, rob pe atunci -, fu repus în slujba de pitar al casei până la moartea părinţilor poetului. Acesta a fost momentul când – scrie bucuros Alecsandri – “am eliberat toţi robii noştri, voind astfel să recunosc amicia lui Porojan pentru mine. Frumoasă zi a fost aceea când, din balconul casei de la Mirceşti, am declarat ţiganilor că sunt liberi (…) că pot să meargă unde le place (…) Peste şase luni s-au întors cu toţii la Mirceşti, goi ,bolnavi, morţi de foame, îngheţaţi de ger şi au căzut în genunchi cu rugăminte să-i primesc iar robi ca în vremile cele bune, cum spuneau ei”.

Dintre toţi, Vasile Porojan nu se întorsese. Poetul auzise ca prietenul lui se stabilise la Piatra Neamţ, lucrând ca pitar, iar mai apoi, îndelungă vreme, poetul nu a mai ştiut nimic de el. Totul până într-o zi când, un om cu figură cunoscută, i-a apărut în ogradă. Copleşit de emoţie, poetul scrie iar:”Porojan!…Cine poate spune bucuria mea?… Tovarăşul meu de copilărie! Trăieşte! Iată-l!…Iată-l plângând şi sărutându-mi mâinile!(…) După cele dintâi momente de uimire, el îmi povesti toată odiseea lui, un lung şir de mizerii omeneşti, apoi se rugă să-l primesc iar a fi pitar la Mirceşti, zicând că voieşte să moară unde s-a născut. Am primit cu recunoştinţă, l-am îmbrăcat din cap până-n picioare, i-am hotărât o leafă bună şi i-am gătit o odaie deosebită. El s-a instalat şi, după două zile, s-a făcut nevăzut împreună cu un cal al vătafului.”

Autor: Nicolae R Dărămuş
sursa: jurnalul.ro