Alexandru Racu: „La fel ca și Putin, și liderii din Occident care s-au angajat în acest joc periculos suferă de prea multă încredere în ei”

Pericolul cel mare e că războiul se desfășoară simultan pe două planuri, am putea chiar să spunem în două registre temporale sau două epoci diferite. Pe de o parte, sunt scene parcă extrase din cel de-al doilea război mondial, în care o națiune rezistă eroic în fața unei agresiuni de tip fascist a unui imperiu și rezistând își consolidează identitatea națională. Faptul cu pricina e o sursă de inspirație pentru întreaga lume, de revitalizare a democrației, de reîntoarcere de la decadența democratică cu care ne obișnuisem în ultimii ani la eroismul democratic care a învins fascismul în al doilea război mondial. De fapt, fără tirani nu sunt eroi și dincolo de tragedia umanitară asistăm la o indubitabilă afirmare a spiritului uman venită dintr-o altă epocă pe care nu ne mai așteptam să o vedem după ce Fukuyama anunțase sfârșitul istoriei și inevitabila regresie către ultimul om. Din contră, suntem din nou în plină istorie, ne-am reîntors la dialectica hegeliană și lupta pentru recunoaștere, lupta dintre stăpân și sclav, dintre tiran și asuprit, în care cel din urmă își afirmă și își câștigă umanitatea prin faptul că preferă să moare decât să se supună.
Toate acestea sunt, într-adevăr, înălțătoare, dar cuprinși de entuziasmul eorismului uităm că bătălia asta se dă în secolul XXI, printre centrale nucleare dintre care una tocmai ce a fost afectată de un incendiu și că tiranul, în cazul de față, are arme nucleare. Mai mult, pe măsură ce este tot mai umilit și se adâncește tot mai mult în dezastrul în care s-a băgat din nesăbuniță, joacă tot mai riscant. Cred că până în momentul de față ar fi trebuit să înțelegem caracterul lui Putin. E genul de om care nu dă înapoi, pe care rezistența îl întărâtă, pentru care înfrângerea și umilința aferentă reprezintă cel mai negru scenariu pe care refuză să-l accepte. Ambiția și orgoliul nemăsurat nu mai lasă loc de empatie și responsabilitate, dar în același timp îi lipsește adevăratul curaj, acela de a recunoaște că a greșit și că e timpul să se retragă.
Cu genul ăsta de om s-a negociat dacă nu foarte prost, atunci cel puțin foarte riscant. Căci e genul de om care nu poate să se oprească și tocmai d-aia nu va accepta să fie oprit nici de NATO, nici de poporul ucrainean, poate nici chiar de poporul rus, ținând cont de mijloacele de represiune pe care le are. Dacă nu va merge chiar până la capăt, unde capătul este butonul nuclear, e clar că va forța cât mai mult limita a cărei rezistență îi sporește înverșunarea. Ca orice tiran, poate fi oprit doar atunci când este asasinat de una dintre gărzile de corp. Dar chiar nu știm dacă se va găsi cineva să o facă și ce va urma după. Așa că ne lăsăm la mâna lui Dumnezeu.
La fel ca și Putin, și liderii din Occident care s-au angajat în acest joc periculos suferă de prea multă încredere în ei, de hybris. Ăsta e lucrul care mă sperie cel mai mult atunci când vorbesc cu partizanii escaladării dintr-o tabără sau alta. Toți cred că dețin controlul și că pot forța nota, că îi pot da o lecție adversarului, ocazie pe care nu trebuie să o rateze. Și uite așa am ajuns în actuala situație care pe zi ce trece scapă tot mai mult de sub control. Dar e o vorbă în popor: nu te pune cu nebunul! Realitatea e că Putin are nevoie disperată de o victorie și pare dispus să facă orice ca să o obțină. Ne place să credem că și de data asta blufează deși de fiecare dată când am crezut că o face nu a făcut-o. Și nu dăm înapoi pentru că în timp ce el e îmbătat de propriul orgoliu de lider mesianic prin care își duce poporul la dezastru, noi suntem îmbătăți de eroismul ucrainean și de faptul că după ani buni de depresie postistorică și de resemnare neputincioasă în fața Apocalipsei care vine peste noi încet și sigur, avem în sfârșit pentru ce să murim, cu glorie, ca niște oameni adevărați, și părem tentați să dăm Apocalipsa pe fastforward.
Singurul care îi poate oferi lui Putin victoria de care are nevoie pentru a-și restabili prestigiul e Joe Biden care trebuie să semneze acum, în al doisprezecelea ceas, un tratat prin care se angajează să mențină o Ucraină neutră, în afara NATO. Evident, nu trebuie să îi ofere asta pe gratis, ci la schimb pe retragerea trupelor ruse și pe revenirea la situația de dinaintea războiului. Evident, victoria lui Putin va fi fără glorie. Mai mult, regimul său este iremediabil compromis și se va prăbuși sub propria greutate în ultimii ani. E jalnic să câștigi doar pentru că a-i reușit să șantajezi o planetă întreagă aflată în era nucleară cu iresponsabilitatea ta, conștient fiind că dacă ai fi făcut același lucru într-o altă epocă istorică, în care umanitatea nu își crease tehnologia cu care să se poată autodistruge, ai fi sfârșit ca Hitler sau ca Gaddafi.
În același timp, poporul ucrainean a câștigat deja o mare victorie morală și respectul întregii umanități, o victorie care, indiferent de situația militară și geopolitică, le va consolida identitatea națională pentru secole de acum înainte, ceea ce înseamnă că planul lui Putin de a integra Ucraina în cadrul Russiky mir e iremediabil compromis. Din păcate, era clar de la bun început că aceasta era singura victorie pe care putea să o obțină Ucraina. Micile națiuni luptă eroic și își câștigă gloria pentru eternitate, dar în cele din urmă, în lumea de aici, hărțile le trasează marile puteri pe baza unor calcule realiste, de care avem nevoie mai mult decât oricând, căci în urma unui dezastru nuclear vor dispărea, odată cu omul, și virtuțile sale care fac ca viața umană să merite să fie trăită și care nu vor fi uitate, la fel cum nici josniciile nu vor fi. Din perspectiva istoriei și a lui Dumnezeu, Putin a pierdut, ucrainenii au câștigat, orice s-ar întâmpla de acum înainte. Și la fel cum istoria nu uită, nici Dumnezeu nu se lasă batjocorit (Galateni 6, 7).
La șaptezeci de ani de la revolta antinazistă din Varșovia, aceasta este starea de spirit a tinerilor polonezi, iar poeții moderni încă imortalizează acel moment glorios care nu poate fi uitat. Cel mai grav eșec al lui Putin e că prin aventura sa nesăbuită a reușit să creeze memorie, memorie națională, aceeași memorie datorită căreia Polonia nu va mai putea fi niciodată supusă de Rusia. Decât cu bomba nucleară, expresia ultimă a egoismului, lașității, neputinței și frustrării. Lui Putin i se poate oferi o victorie politică și putem să sperăm că ea va aduce pacea. Victoria morală nu i-o poate oferi nimeni, pentru că o astfel de victorie nu se câștigă cu armele, ci cu sufletul.

Autor: Alexandru Racu