C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Acad. Solomon Marcus: ”A desfigura actul lecturii înseamnă a deteriora învăţarea chiar de la rădăcină. Prin marginalizarea limbajului, a istoriei, a semnificaţiilor, şcoala ratează cultura şi le răpeşte elevilor plăcerea adevăratei învăţări.”

Solomon-Marcus-740x360De două ori privilegiat

Sunt onorat şi de două ori privilegiat, fiind invitat să vorbesc aici, la Chişinău, nu într-un moment oarecare, ci în ajunul Zilei Limbii Române, şi nu într-un loc oarecare, ci la Casa Limbii Române, această metaforă a Casei am adoptat-o şi eu în Limba română între infern şi paradis, Ed. Spandugino, Bucureşti, 2014. Numele Casei, Nichita Stănescu, îmi este şi el drag. Acest poet a îmbogăţit limba română în mod substanţial.

Este şcoala un prieten al limbii române?

De multă vreme, aici în Republica Moldova limba română trebuie să facă faţă unor forţe adverse, dar acum, cu globalizarea, toate limbile naţionale au de făcut faţă unor forţe adverse. Alta va fi însă problema pe care o voi analiza acum. Mă voi referi la viaţa internă din această Casă a Limbii Române, voi vorbi despre forţele adverse din interiorul Casei Limbii Române şi o voi face având în vedere în mod special şcoala: manualele şcolare, programele, revistele şcolare, viaţa şcolară… Este greu să lupţi pe două fronturi, dar acţiunea asupra adversarului extern e considerabil redusă ca eficacitate dacă trebuie să faci faţă concomitent unui adversar intern. Să pornim în căutarea acestuia din urmă. Vom constata că de prea multe ori şcoala nu e un prieten al limbii române.

Sare în ochi şi dă de gândit

Iată, ca să încep cu un element care sare în ochi. Venit aici, am constatat că î din i şi â din a au un alt statut în mediul academic de la Chişinău decât la Academia Română de la Bucureşti. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, voi vorbi despre probleme latente, mai profunde, neluate în atenţie, care vizează substanţa actului educaţional.

O agresiune de amploare, de care nu ne pasă

E cineva care monitorizează ansamblul programelor, manualelor, datoriilor la care trebuie să facă faţă un elev? Un tur de orizont al acestora arată clar că răspunsul e negativ şi un exemplu vă va arăta de ce proporţii este agresiunea care se comite la adresa adevăratei învăţări, la adresa limbii române şi la adresa sănătăţii psiho-somatice a elevilor. Obezitatea unor manuale e o boală veche, la manuale se adaugă tot felul de culegeri, antologii etc., proliferarea concursurilor de tot felul, la care competiţia e tot mai frecventă în dauna educaţiei, sufocă viaţa şcolară. Prea mulţi profesori par a crede că disciplina lor e unica datorie a elevilor.

Mii de termeni noi şi de date de tot felul într-un manual de o sută de pagini

La pagina 23, luată la întâmplare, din Manualul de biologie de clasa a IX-a (Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, 112 pagini; autor Elena Huţanu) se află peste 30 de termeni şi date, după cum urmează: filumul Porifera, calcarea, desmospongia, hexactinellida, spicuiri de carbonat de calciu, ectomezenchim, mări tropicale, adâncimi de două mii de metri, sycon ciliatum, spongieri, siliciu, sinciţii, rhisopotterion crierosum, un spongier de numai 19 cm înălţime filtrează peste 20 de litri de apă pe zi, bureţi de baie, artropode cu tegument moale, celenterate, simetrie radială, didermice, dulcicol, octoderm, endoderm, mezoclee, celule mioepiteliate, cnidoblaste, celule flagelate, hydra viridis, hidra, cilii celulelor, planulă, polip, meduza hydrozoa, scyphozoa, anthozoa. Cele mai multe pagini oferă acelaşi spectacol. Lucrurile sunt prezentate pur descriptiv, uniform, nu se distinge niciun principiu de ordonare, nu se manifestă nicio milă faţă de capacitatea de memorie a elevului.

O triplă agresiune: la adresa biologiei, a limbii române şi a sănătăţii elevului

Biologia a progresat imens în ultimii o sută de ani, a câştigat teren viziunea sistemică,
Apelul la câteva principii generale permite o ordonare, o ierarhizare a prezentării care să acorde prioritate explicaţiei, nu aglomerării de detalii. Un manual ca cel de mai sus este de natură să intimideze, să-l descurajeze şi să-l îmbolnăvească pe elev, mai cu seamă atunci când este vorba de vârste abia ieşite din copilărie. Dar aici vom sublinia agresiunea care se comite la adresa limbii române. A pune accent pe vocabular şi pe încărcarea excesivă a acestuia cu termeni complicaţi, neglijând în schimb capacităţile explicative şi argumentative ale limbii române, puse în evidenţă cu strălucire în ultimii 200 de ani, înseamnă a-i răpi elevului exact ceea ce ar putea fi plăcerea învăţării, bucuria de a simţi că înţelege ceva din lumea în care trăieşte.

Numai la biologie? Nu! La mai toate disciplinele

Ceea ce am găsit în manualul menţionat se manifestă, în diferite grade, în multe alte manuale: de matematică, fizică, chimie, istorie, geografie, română, informatică etc. O proliferare a detaliilor nesemnificative amestecate cu fapte care merită atenţie, dar care nu beneficiază de un comentariu care să le explice semnificaţia. Câteva exemple, între atâtea altele: iraţionalitatea rădăcinii pătrate a lui 2 este expediată în manualul de gimnaziu ca un fapt oarecare; la fel, infinitatea mulţimii numerelor prime, căreia Dan Barbilian îi închinase un adevărat poem. Dar descoperirea izomerismului chimic nu are o soartă similară în manualele de chimie? Şi aşa, prin marginalizarea limbajului, a istoriei, a semnificaţiilor, şcoala ratează cultura şi le răpeşte elevilor plăcerea adevăratei învăţări.

Marginalizarea limbii române în ştiinţele exacte

De ce în manualele de matematică, fizică, chimie, informatică se folosesc puţine cuvinte?
Explicaţia e simplă: atenţia este îndreptată cu precădere asupra aspectelor rutinare, de calcul, care se desfăşoară pe baza unor reguli explicite, clare, aplicate unor simboluri artificiale ; mintea este folosită exclusiv pentru controlul respectării unor reguli, dar în acest fel se sacrifică o latură substanţială a acestor discipline: înţelegerea modului în care apar problemele, ideile care le ghidează, motivarea lor culturală şi istorică, natura demonstraţiilor, conexiunile cu alte domenii. O înţelepciune general acceptată recomandă unui text matematic să fie 50% cuvinte şi 50% formule. Este vorba desigur de o apreciere aproximativă. Şcoala nu respectă această recomandare, privilegiază sintaxa în dauna semanticii, corectitudinea în dauna sensului şi semnificaţiei, formalizarea în dauna narativului. Bacalaureatul este o expresie clară a acestei viziuni patologice. Marginalizarea limbii române la disciplinele de ştiinţe exacte şi ale informaţiei este o parte organică a acestei patologii. De multe ori, orele de clasă la matematică se desfăşoară în tăcere, cineva calculează la tablă, ceilalţi calculează în bănci şi numai la sfârşit se aude întrebarea: Cât ţi-a dat? Parcurgeţi maculatoarele de matematică ale elevilor şi veţi avea o imagine a acestei anomalii, pe care am analizat-o în Zece nevoi umane (Ed. Spandugino, Bucureşti, 2015).

Au suflet manualele şcolare?

Ce înseamnă a învăţa? În manualele şcolare de clase primare, a II-a, a III-a, a IV-a şi mai departe se poate citi pe coperta interioară un avertisment: acest manual va fi transmis de la o generaţie la alta timp de patru ani, nu cumva să faceţi însemnări pe el, nu cumva să-l mâzgăliţi, trebuie să-l lăsaţi curat. Mă duc la Chişinău şi găsesc reprodus în primul capitol din manualul de clasa a VIII-a Limba şi literatura română (autori: Tatiana Cartaleanu, Mircea Ciobanu, Olga Cosovan; Ed. Ştiinţa, Chişinău, 2013) eseul lui Nicolae Manolescu Cărţile au suflet: „O carte imaculată e la fel de tristă ca un colţ din natură pe care ochiul omului nu l-a privit. O carte, ca şi un om, e vie dacă anii, suferinţa, stângăcia cititorilor au lăsat urme pe obrazul ei, ridurile unei cărţi sunt expresia sufletului ei material”.

Confuzie şi derută

Unde este adevărul? Aici este, în textul reprodus în manualul de clasa a VIII-a. Iată deci în ce confuzie, în ce derută trăim, pentru că aici nu e vorba de o chestiune oarecare, ci de ceva care priveşte raţiunea de a fi a şcolii. Ce înseamnă a folosi o carte, iar manualul şcolar este o carte între cărţi; ce înseamnă a citi, în ce constă lectura drept componentă a învăţării? Nu este manualul şcolar în primul rând cartea care trebuie să poarte semnele trudei celui care o foloseşte? Despre carte am găsit în unele manuale consideraţii mediocre, ca în cel de clasa a II-a de la Ed. Intuitext (o carte scrisă de un măgăruş) sau în cel de a III-a, de la Ed. Aramis. Sper ca măcar în unul dintre manuale să se fi reprodus Ex libris de Tudor Arghezi: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris/ Încet gândită, gingaş cunpănită,/ Eşti ca o floare anume înflorită/ Mâinilor mele, care te-au deschis”.

A nu vedea paguba majoră pe termen lung

Iată că la aceste întrebări cruciale ale şcolii noi încă ne bâlbâim, ca să nu spun mai rău. N-am apucat să văd manualele de clase primare de la Chişinău, sper că nu e şi în ele avertismentul de la Bucureşti. Cum e posibil ca un avantaj financiar imediat să ne orbească într-atât încât să nu vedem paguba educaţională imensă pe termen lung şi care este implicit şi o acţiune împotriva limbii române? A desfigura actul lecturii înseamnă a deteriora învăţarea chiar de la rădăcină.

A reţine, în dauna lui a explica

În manualele de şcoală de la Bucureşti, un imperativ frecvent este: reţineţi! Deci este clar că învăţarea e înţeleasă în primul rând ca un act care vizează capacitatea noastră de a memora. Numai că, de cele mai multe ori, nu memoria trebuie folosită, ci înţelegerea, sunt lucruri care trebuie explicate, nu reţinute.

Folosirea cratimei – între memorie şi explicaţie

În manualul de clasa a III-a Limba şi literatura română, autori Tudora Piţilă, Cleopatra Mihăilescu, Ed. Aramis, 2005, se propune pentru fiecare caz particular de folosire a cratimei, o regulă specială, care trebuie reţinută. Scriem la, dacă se indică un loc, o direcţie, altfel scriem l-a. Scriem neam dacă este vorba de rudă sau de popor, altfel scriem ne-am şi se continuă în acest fel cu ia/i-a, sau/s-au etc. Dar nu cumva există un numitor comun al acestor situaţii? Răspunsul afirmativ nu îi preocupă pe autorii manualului.

O triplă suferinţă: logică, matematică şi lingvistică

În manualul de Matematică, clasa a IV-a, autori Gheorghe Mandizu Cătruna şi Liliana Cătruna (Ed. Didactică şi Pedagogică, 2013) se scrie, la pagina 5: „Reţineţi ! Orice număr natural format din cel puţin două cifre nu poate avea prima cifră 0”. Aici sunt comise pe spaţiul unei singure propoziţii, trei infracţiuni. Prima, de logică, ceea ce se întâmplă nu e de reţinut, ci de explicat. Prin reducere la absurd, se constată că dacă-l introduc pe 0 pe prima poziţie, valoarea numărului astfel obţinut este neschimbată, deci cifra 0 se dovedeşte a fi inutilă. A doua infracţiune este de natură matematică: În enunţul considerat, condiţia ca numărul să fie alcătuit din cel puţin două cifre poate fi abandonată (în afară de cazul trivial în care numărul considerat este chiar zero). A treia infracţiune este de natură lingvistică: Formularea care evită cele trei infracţiuni este: Niciun număr natural diferit de zero nu începe cu zero.

Logica şi gramatica ar trebui învăţate împreună

Situaţia semnalată în secţiunea anterioară ne atrage atenţia asupra unui fapt neglijat: corectitudinea logică şi cea gramaticală sunt într-o strânsă legătură şi ar trebui învăţate împreună, în conformitate cu o veche tradiţie a artelor liberale. Infracţiunile de limbă română sunt corelate în mare măsură cu cele de logică, fiind simptomatice pentru posibila dezordine din mintea noastră. Încă de pe vremea lui Goethe, s-a emis ipoteza relativismului lingvistic: limbajul nu este doar expresia unei gândiri în prealabil constituite, ci participă esenţial la elaborarea gândirii.

Limba română şi universul macroscopic

Limba română se dovedeşte a fi foarte ospitalieră cu operaţiile logice, o relaţie armonioasă (dar nu fără surprize) se stabileşte între folosirea conjuncţiilor sau şi şi, pe de o parte, şi operaţiile de disjuncţie şi conjuncţie logică, pe de altă parte. Geometria euclidiană, fizica galileo-newtoniană, logica aristotelică, întreaga percepţie senzorial-intuitivă a lumii găsesc în limbajul natural, care pentru noi este, în primul rând, limba română, ospitalitatea necesară. De o sută de ani ştim că această potrivire e urmare a faptului că toate cele menţionate au loc în universul macroscopic şi acest fapt ar fi trebuit să se afle în atenţia programelor de liceu şi de universitate.

Educaţia gândirii logice: un eşec

În programa şcolară există anumite elemente de logică în manualele de matematică, există un manual de Logică şi argumentare în cadrul Filosofiei, dar ambiţia lor de a se constitui în discipline pe cont propriu, nu la interfaţă cu celelalte discipline şcolare şi în directă legătură cu ele, duce la eşecul lor.

Păşind greşit în clasa I

În manualul de clasa I Comunicare în limba română (de ce nu mai simplu, fără primele două cuvinte, care oricum sunt abandonate după clasa a II-a ?), autori Mirela Mihăescu, Ştefan Pacearcă, Aniţa Dulman, Crenguţa Alexe, Otilia Brebenel, Ed. Intuitext, Bucureşti, 2015, cei doi eroi nu se numesc Ana şi Ion, ci… Maia şi Aris; nu au vârsta de clasa I, ci una mai mare, 8 ani; ea se recomandă rac iar el gemeni, ca prim pas în tainele horoscopului şi astrologiei, dar asta nu-i împiedică să-şi dorească să devină… cercetători şi ce importanţă are faptul că ştiinţa s-a despărţit de mult de astrologie, care de vreo patru secole nu mai are nicio legitimitate şi a devenit de multe ori o escrocherie? Maia şi Aris consideră că au…simţul umorului. Obiceiul de a pune în gura unor copii cuvinte pe care ei nu le înţeleg a căpătat amploare şi, după cum vom vedea, face parte dintr-o practică şcolară permanentă. Prin gura lor, mereu o voce străină vorbeşte şi cu această voce care nu-i a lor se trece şi bacalaureatul.

Inadecvare, preţiozitate şi snobism la clasa a II-a

În manualul de clasa a II-a de Comunicare în limba română, 2014(aceiaşi autori şi aceeaşi editură ca la cel anterior, de clasa I) atrage atenţia prezenţa unor termeni ca ingrediente şi text narativ, cam nepotrivite cu vârsta adresantului. Pentru ingredient, nici nu se mai obosesc să încerce o definiţie.Pentru text narativ se propune una: „text în care se prezintă întâmplări aşezate într-o anumită ordine”. Ce exemplu mai potrivit s-ar putea găsi aici decât relatarea lui Gheorghe Lazăr despre întâmplările sinusului în călătoria sa de-a lungul celor patru cadrane ale cercului trigonometric! Dar mă tem că nu asta au avut în vedere autorii. Şi ce simplu era să spună poveste. Dar prea era pe înţelesul oricui. Definiţiile joacă mereu feste autorilor de manuale, dar nu avem timp să ne ocupăm de ele aici.

Diferenţa dintre ştiinţă şi literatură, explicată copiilor

Şcoala se află sub obsesia definiţiilor şi clasificărilor, pe ele se bazează în mare măsură chestiunile propuse la examene şi sistemul de evaluare (baremurile). În această ordine de idei, se propune, în manualul de clasa a II-a la care tocmai m-am referit un mod de a înţelege deosebirea dintre ştiinţă şi literatură. Faptul că pentru un copil de 7 sau 8 ani această problemă nu se pune, că el nici nu o înţelege, nu-i deranjează pe autori şi ne trezim la pagina 25 din respectivul manual cu punerea în contrast a enunţului „Luna este singurul satelit natural al Pământului” cu textul Pe Lună de Marin Sorescu, după care urmează explicaţia: „Primul text conţine informaţii ştiinţifice, al doilea prezintă întâmplări. Textul Pe Lună de Marin Sorescu prezintă întâmplări imaginare şi de aceea este un text literar. Dintr-o astfel de prezentare ies păgubite şi ştiinţa, şi literatura. Copiii se lasă uşor înşelaţi acolo unde discernământul lor nu funcţionează. Dar falsul le rămâne în memorie şi îl vor repeta mecanic la diverse ocazii.

Jongleria definiţiilor la filosofie, clasa a XII-a

Citim în Manualul de filosofie de clasa a XII-a, autori Nicolae Stan – Paul Marinescu, Ed. Economica – Preuniversitaria 2002, p.3: „Prin ştiinţele exacte ne aflăm în domeniul răspunsurilor provenite din cercetarea naturii, a exteriorităţii […]. Prin filosofie, dimpotrivă, ne aflăm în domeniul interogaţiei, în care gândirea revine asupră-şi, cercetează principiile care o guvernează sau temeiurile a tot ce există. […] Filosofia este gândirea asupra esenţelor, principiilor ultime ale lumii şi omului, însă nefinalizată într-un răspuns ultim, ci într-un exerciţiu continuu al problematizării”. Ce naivitate! Ni se sugerează o întrecere între disciplinele şcolare, care pe care; unele rămân la exterior, altele merg la esenţe, la principiile ultime. Nu era de preferat să se evite un teren atât de alunecos? «Exerciţiul continuu al problematizării » nu este doar al filosofiei, ci al întregii cunoaşteri umane, iar portretul făcut ştiinţei este rămas în urmă cu vreo 200 de ani.

Limba română nu e doar problema profesorului de română

Rezultă din cele de mai sus că problemele limbii române în şcoală nu sunt numai pe terenul profesorului de română, ci şi pe cel al tuturor celorlalţi educatori, independent de disciplină. Putem extinde această constatare la întreaga viaţă culturală a României Problemele limbii române sunt nu numai ale Secţiei de Filologie şi Literatură, ci ale tuturor Secţiilor Academiei Române. Avem în vedere nu doar latura instrumentală a limbii române, faptul că toţi trebuie să respectăm gramatica şi ortografia. Avem în vedere un lucru mult mai cuprinzător, înţelegerea faptului că modul în care folosim limba este esenţial în manifestările noastre profesionale. Suntem încă departe de realizarea acestui deziderat.

Limba şi literatura română ; de la istorie la semnificaţia actuală

Urmare a unei tradiţii care ţine de multe secole şi care s-a manifestat nu numai la noi, s-a asociat limba cu literatura. Ordinea intrării în scenă a fost: mai întâi teologia, au urmat filologia, istoria, literatura, apoi alte domenii socio-umane, după care şi-au făcut loc ştiinţele naturii, ştiinţele exacte şi diferite inginerii. Drept urmare a acestei istorii, şcoala ilustrează stările de graţie ale limbii române exclusiv prin opere literare. Dar de multă vreme cultura românească se manifestă şi prin alte opere decât cele literare, opere din ştiinţele exacte, ale naturii, ale societăţii, ale tehnologiei, ale informaţiei, unele dintre ele fiind manifestări strălucite ale limbii române, stări de graţie ale acesteia.

În toate domeniile, limba română cunoaşte excelenţa

Fără aducerea acestui fapt în atenţia tinerelor generaţii, rămânem datori limbii române, nu spunem adevărul privind aria ei reală de acţiune şi de excelenţă. Elevii ar trebui să cunoască fragmente semnificative din Trigonometria lui Gheorghe Lazăr, din scrierile unor mari personalităţi, ca George Bariţiu, Spiru Haret, Grigore Antipa, Simion Mehedinţi, Traian Lalescu, Ion Simionescu, Dimitrie Gusti, Nicolae Titulescu şi ale atâtor altora. Parcurgeţi Discursurile de recepţie la Academie, parcurgeţi lecţiile de deschidere ale unor Simion Stoilow, Dan Barbilian şi Gr. C. Moisil şi veţi descoperi comori de limbă română. Fenomenul pe care-l semnalez aici nu trebuie confundat cu un altul, despre care s-a tot scris: modul în care scrieri neliterare în intenţia lor iniţială (religioase, filosofice, istorice etc.) pot fi citite ca literatură. Intrăm într-o problematică de înaltă complexitate, nu putem insista mai mult aici.

O întrebare dramatică: doar instrument util sau mai mult?

Este literatura singura formă de manifestare a funcţiei culturale şi creatoare a limbii?
Problemele limbii române la disciplinele neliterare nu au făcut obiectul unei atenţii speciale, dincolo de aspecte strict tehnice (stiluri, particularităţi gramaticale, de vocabular etc.). Am evidenţiat mai sus modul în care s-au neglijat deopotrivă marginalizarea, dar şi excelenţa limbii române în textele neliterare. Practic, şcoala funcţionează sub presupoziţia (chiar dacă nemărturisită sau poate neconştientizată) conform căreia limba română la disciplinele neliterare are un rol exclusiv instrumental, nu şi cultural, creator. Vom reuşi să schimbăm această atitudine?

Sunt manualele şcolare conectate la lumea de azi?

Răspunsul este negativ. Schimbările majore produse de globalizare, de revoluţia tehnologică şi în special de apariţia internetului n-au prea ajuns în aceste manuale. În lumea reală, vedem frecvent copii, unii numai de trei sau patru ani, cu tableta în faţă, iar de la clasele a IV-a şi a V-a mulţi au adrese email. În manualul de clasa a II-a la care ne-am referit mai sus, apare o singură dată un calculator, care, din necesităţi de rimă, are creier şi… motor. În manualul de a III-a la care ne-am referit, povestea unei cărţi începe în felul următor: „ …autorul scrie cartea cu litere de mână. Toate foile alcătuiesc manuscrisul. Autorul duce manuscrisul la editură. Aici redactorul citeşte manuscrisul”. Şi suntem în mileniul III. În manualul de Limbă şi literatură română de clasa a V-a (Ştiinţa, Chişinău; Humanitas, Bucureşti, 2015), autori Alexandru Crişan, Sofia Dobra, Florentina Sâmihăian, Viorica Bolocan, Viorica Goraş-Postică, comunicarea scrisă se face prin scrisoare, bilet, telegrame etc.; în comunicare la distanţă: telefon, fax etc.; radio, televizor, calculator. Cum s-au rătăcit aici telegramele de pe vremuri, dar s-au omis cele mai frecvente, telefonul mobil şi emailul? O mare confuzie se constată în privinţa internetului. E amintit uneori, dar nefericit prezentat. În manualul de Limba şi literatura română de clasa a VIII-a, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 2013, la care ne-am mai referit, se scrie (p.34): „ Internetul poate fi considerat cea mai mare bibliotecă virtuală din lume…e plin de informaţii din toate domeniile…”, iar în manualul de aceeaşi disciplină, pentru clasa a VII-a, de aceiaşi autori ca la cel de a opta (Ştiinţa, Chişinău, 2012) se scrie: „Ce este comun între o bibliotecă şi o reţea electronică de tipul internetului? Răspunsul începe cu operativitatea informării.” Dar excelenţa internetului e în altă parte, calitatea serviciilor sale depinde de inteligenţa întrebărilor pe care i le adresăm sub formă de diverse cuvinte cheie, el ne ajută să descoperim conexiuni dintre cele mai neaşteptate; mereu trebuie puse în acţiune discernământul, spiritul critic. Şcoala a ignorat aceste datorii ale ei de a face educaţia frecventării inteligente a internetului, naveta între internet şi cultura tradiţională.
Copiii din manualele de primele două clase primare sunt creaţii artificiale foarte curioase; vorbesc uneori ca adulţii, dar în materie de jocuri se comportă uneori ca cei de 3 sau 4 ani.

Alt mod de a înţelege metafora

Cum învăţasem şi eu în anii ’30, la şcoală, metafora a rămas, în manualele actuale, o comparaţie subînţeleasă (p. 137 din manualul de Limba şi literatura română (Ed. Cartier, Chişinău, 2011), de Angela Grama-Tomiţa, Livia State, Liliana Nicolaescu-Onofrei, Dorin Onofrei) şi la fel în manualul de a VII-a la aceeaşi disciplină (Ştiinţa, Chişinău, 2012). I-a trecut de mult vremea acestei prezentări a metaforei, acum avem metafora cognitivă, care nu mai e doar a literaturii, ci ocupă întreaga scenă a cunoaşterii umane: ştiinţă, tehnologii, religie, artă, literatură. Este timpul ca elevii să înţeleagă în ce fel metafora devine un numitor comun al întregii cunoaşteri, o paradigmă universală; metafora constă în a vedea un lucru prin altul, a trăi un lucru prin altul, nu este doar a limbajului, ci a existenţei umane.

Două interacţiuni esenţiale: cu internetul şi cu engleza

Acestea fac acum parte din dezvoltarea limbii române, din condiţia supravietuirii ei ca limbă de cultură, ca limbă a integrării europene şi planetare. Ea trebuie conectată la exigenţele globalizării. De exemplu, este vital să menţinem, să extindem la un standard ridicat calitatea traducerilor din şi în engleză; este vital să controlăm metabolismul cu internetul, modul în care încorporăm în limba română noi şi noi termeni şi expresii (facebook, îmbrăcăminte second hand etc.); este vital să controlăm metamorfozele limbii române pe internet.

Atenţie la ascensiunea lingvisticii computaţionale

Un domeniu al lingvisticii care cunoaşte o ascensiune remarcabilă în mileniul III este cel al lingvisticii computaţionale, la interfaţa cu informatica. O parte tot mai mare din ceea ce priveşte limba română primeşte acum răspuns din direcţie computaţională. O iniţiativă lăudabilă a dat elevilor noştri posibilitatea de a participa la Olimpiada de lingvistică, naţională şi internaţională, care-i provoacă pe elevi să-şi încerce puterile în direcţia gândirii algoritmice, aplicate unor idiomuri exotice. În ciuda faptului că lingvistica nu figurează printre disciplinele şcolare, elevii români au repurtat succese la aceste olimpiade. Dar promovarea gândirii algoritmice ar trebui să se afle în atenţia şcolii, acordându-se atenţie problemelor care apar la interfaţa cu informatica în învăţarea limbilor.

Formele hibride ale literaturii

La literatura propriu-zisă, manualele adaugă eseul, pe care-l plasează la interfaţa literaturii cu non-literatura. Aici apare o problemă pe care şcoala o ascunde: faptul că timp de 2000 de ani, de la vechii greci până în secolul al XVII-lea, cultura umană a trăit într-o situaţie hibridă, în care au convieţuit religia, miturile, filosofia, literatura şi ştiinţele. Toate aceste mari opere, de la Platon şi Aristotel, prin Lucreţiu, până la Copernic, Galileo Galilei şi Kepler se încadrează în această situaţie, sunt un amestec de toate aceste componente şi deci cultura umană într-o mare parte a istoriei ei a fost una în care literatura şi ştiinţa au convieţuit în mod organic într-un amestec cu alte modalităţi ale culturii. Parţial se recunoaşte acest lucru, atunci când se studiază scrierile religioase, cronicile, dar şi mai încoace, în secolul XX; unde îl căutăm pe marele scriitor Nicolae Iorga, îl căutăm în operele sale explicit literare? Nu , îl căutăm în scrierile sale istorice. Literatura, pe lângă ipostaza ei pură, are şi ipostaze hibride şi ele au ocupat o mare parte a istoriei. Italo Calvino l-a proclamat pe Galileo Galilei cel mai mare scriitor al Italiei, după Dante. Poţi fi mare scriitor şi cu o operă ştiinţifică. Matematicianul şi filosoful Bertrand Russell a primit Premiul Nobel pentru literatură. Recent, la un Congres Internaţional de Semiotică, am vorbit despre: „Faţa literară a textelor neliterare”. Deci, alături de literatura română, de limba română considerate pe cont propriu, ca o lume în sine, nu este cazul să acordăm şi în şcoală aceeaşi atenţie la tot ceea ce priveşte amestecul cu alte discipline?

A identifica o relativă simplitate a lumii

Aşa cum am observat, limbajul participă în mod organic la elaborarea şi constituirea semnificaţiilor de bază în orice activitate umană. Care e rolul ştiinţei în şcoală în general, care e rolul cunoaşterii umane? Este de a identifica în lumea în care trăim o anumită ordine, o relativă simplitate care se ascund, dar acesta e rolul culturii, al ştiinţei, al limbii, al literaturii, al tehnologiei, toate au ca numitor comun menirea de a reduce imensa diversitate a lumii la o relativă ordine, la o relativă simplitate, acesta e rolul culturii. Tot ceea ce ţine de universul nostru macroscopic intră în raza de acţiune a limbii române, deci limba română are un rol esenţial în organizarea cunoaşterii de orice fel.

Ce limbă română învaţă copiii acasă?

Am constatat că în familie copiii practică o limbă română foarte rudimentară, care se reduce la interjecţii, expresii scurte, cuvinte izolate, sferturi de frază. Nu sunt învăţaţi să construiască expresii mai lungi de 2-3 cuvinte, se vede după felul cum răspund la întrebări; ei răspund la întrebări printrun cuvânt, niciodată nu răspund: e aşa, deoarece…, pentru că…, iar şcoala procedează la fel, e o complicitate nefastă între familie şi şcoală în a schilodi limbajul.

De la străina gură la străina voce

Elevii practică mai multe registre ale limbii române. Unul este cel din manuale, de la catedră, pe care sunt datori să-l folosească la clasă, la examene, la bacalaureat. În mod frecvent, elevii îşi însuşesc un discurs care nu-i al lor , de multe ori nici nu-l înţeleg şi nu prea le produce plăcere. Drept urmare, învăţarea este acompaniată de depresie, de stres. Aşa cum alţii, nu elevii, se exprimă prin scrisul elevilor la diverse prestaţii, alţii vorbesc prin gura lor. E pe dos decât la Eminescu, unde „Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură”; acum, gura e a elevilor, dar vocea, gândirea nu sunt ale lor. Acesta este scenariul dominant în şcoala românească.

De la rigoarea şcolii la semi-rigoarea taberelor şi revistelor şcolare

Pentru a înţelege identitatea elevilor, trebuie să pătrundem în manifestările lor mai libere. Am mers în tabere de elevi şi am căutat revistele şcolare. Şi acestea sunt marcate de limba de lemn, dar măcar din când în când lasă să se audă vocea autentică a copiilor, a adolescenţilor. În tabere şi în reviste ei se simt mai liberi, trec la registrul colocvial, argotic, care din păcate cade uneori în vulgaritate: „profesoara noastră de franceză e super-dulce”; „să vă spun care-i şpilu”. Sub pretextul unor jocuri nevinovate, li se strecoară copiilor gustul pentru horoscoape, simpatia pentru mafia siciliană (în revista Vlăstarul a Colegiului Naţional „Spiru Haret”, revistă uneori interesantă), care i-a impresionat prin gestul tăierii la mână, pentru un schimb de sânge, drept legământ în a se dedica unei anumite cauze.

Anexarea jargonului birocratic

Există şi un jargon practicat de birocraţia educaţiei şi învăţământului, pe care în mod uimitor elevii îl preiau uneori ca al lor. Invitat, în urmă cu câteva luni, la Adunarea Generală Extraordinară a Consiliului Naţional al Elevilor, la Buzău, am reţinut sloganul acestui Consilu, Fii vocea colegilor tăi!, dar documentele aflate în mapa care ni s-a prezentat nu prea confirmau acest slogan. Erau acolo trei documente, două ale unor organisme din afara şcolii şi o broşură cu titlu promiţător Azi vorbim noi. În documentul de vreo 50 de pagini privind starea calităţii în sistemul de învăţământ preuniversitar din România găsim o limbă română pe care o ilustrez prin următorul fragment:
„La nivelul unităţilor evaluate, deşi opiniile directorului diferă de cele mai multe ori de cele ale evaluatorului extern în ceea ce priveşte performarea indicatorilor, scorul final ca şi gradul de performare la nivelul unităţii sunt asemănătoare, se situează la o diferenţă de 0,5 puncte procentuale. Scorul final rezultat ca urmare a autoevaluării a totalizat 60,6 puncte, cu 0,65 puncte mai puţin decât scorul de 61,2 puncte obţinut în evaluarea externă.”
Ce căuta acest document, care nu provenea de la elevi şi nu era scris pe înţelesul lor, discuta probleme în care mingea nu era pe terenul lor, ce căuta el în mapa unei Conferinţe a elevilor cu sloganul „Fii vocea colegilor tăi!”? Asta-i vocea colegilor lor? Mereu, prin gura lor o voce străină vorbeşte. Iar în broşura Azi vorbim noi niciun elev nu e identificabil, nu i se dau decât prenumele, vârsta şi oraşul, obiectul criticii nu e localizat niciodată în timp şi spaţiu, totul e exprimat la modul generic. Mi s-a explicat că în acest fel s-au pus la adăpost de eventuale represalii. Dacă e aşa, ce rost mai are toată osteneala?

Cuvintele de umplutură, o boală care ne pândeşte pe toţi

Umflarea discursului, ceva care aminteşte de beţia de cuvinte la care se referea Titu Maiorescu, este o oglindă a dezordinii din mintea vorbitorilor, a lipsei de claritate, de limpezime a gândurlor. Complicarea inutilă a frazelor, proliferarea cuvintelor parazite, pot fi întâlnite la tot pasul, deschideţi la întâmplare un manual şcolar şi vă veţi convinge. Dar înainte de a căuta exemple la alţii, să ne controlăm propriul nostru discurs. Puţini sunt cei care reuşesc în mod spontan să evite această anomalie. Voi prezenta două exemple, primul provine de la elevi, al doilea de la un profesor; boala e generală, iar terapia ei pare dificilă.

O frază lungă, dar care putea lipsi

Ne referim la Rezoluţia privind viziunea reprezentanţilor elevilor asupra sistemului de învăţământ, publicată pe internet în iulie 2015 şi provenind de la Consiliul Naţional al Elevilor. Această rezoluţie, dincolo de unele scăpări şi stângăcii, conţine şi propuneri judicioase, cum ar fi reducerea numărului de elevi într-o clasă de la 30-35 la 20; nevoia introducerii în programe a învăţării folosirii internetului; eliminarea manualelor desuete, rămase la mijlocul secolului al XIX-lea; accent pe formarea de abilităţi de descoperire, nu pe exces de informaţii şi pe şabloane. Dar iată şi o frază nefericită:
„Cu toate că unele teme abordate pot fi mai puţin lipsite de interes pentru publicul larg precum Evaluarea Internă şi Externă a Şcolii sau problemele la nivel de prezenţă a reprezentanţilor elevilor în Comisiile din unitatea de învăţământ în care ar trebui să participe conform Regulamentului de Organizare şi Funcţionare al Unităţilor de Învăţământ Preuniversitar din România (ROFUIP), temele abordate sunt cuprinzătoare, abordând subiecte din toate sferele de interes: Curriculumul şcolar, Abandonul şcolar şi multe altele.”

O frază care putea fi de patru ori mai scurtă

Fraza care urmează este extrasă din Prefaţa – intitulată Argument – la un manual de filosofie de clasa a XII-a la care ne-am mai referit în acest articol:
„Fiecare capitol este structurat prin două interpretări: una dominantă, numită după o sugestie blagiană orizont, care este reprezentată prin textele comentate a 2-3 filosofi, iar o alta, numită limite, care este reprezentată de textul comentat a unui filosof, text prin care se problematizează, se relevă limitele interpretării dominante.”
Trec peste dezacordul gramatical şi observ că totul se putea spune mult mai scurt: „Fiecare capitol propune două interpretări, a doua fiind o replică la cea dintâi”.
Aflându-mă, în iulie 2015, în tabăra de elevi Creatori de viitor de la Cluj- Napoca, am propus elevilor următorul exerciţiu, cu manuale şcolare pe masă: Deschideţi la întâmplare un manual şi căutaţi o frază care se poate scurta. Şi au găsit.

Maiorescu despre beţia de cuvinte

În 1873, Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare articolul «Beţia de cuvinte în Revista contimporană», cu subtitlul «Studiu de patologie literară» în care prin analogie cu ameţeala artificială obţinută prin folosirea unor plante se trece la posibilitatea de «a ne desprinde de lumea cea rea şi potrivnică» prin modul în care folosim cuvintele. De unde poate proveni beţia? a)«Dintr-o cantitate nepotrivită a vorbelor, în comparaţie cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte» şi b) «prin întrebuinţarea cuvintelor pentru plăcerea sonului lor şi fără nici un respect pentru acea parte a naturii omeneşti care se numeşte inteligenţă […] cuvintele curg într-o confuzie naivă şi creierii sunt turburaţi numai de necontenita vibrare a nervului acustic. Vine apoi slăbirea manifestă a inteligenţei, pierderea oricărui şir logic, contrazicerea gândurilor puse lângăolaltă, violenţa nemotivată a limbajului».

De la beţia de cuvinte din 1873 la umflarea, azi, prin cuvinte de umplutură

Este legitimă întrebarea: Are beţia de cuvinte din 1873 o legătură cu proliferarea cuvintelor de umplutură din mileniul III? Maiorescu vede beţia ca o realizare a stării de ameţeală permiţând evadarea din universul contingent. Suntem pe muchie de cuţit. Starea de ameţeală, de vertij, este asociată acum cu realizările supreme ale minţii omeneşti, în timp ce umflarea limbajului prin cuvinte parazite, de umplutură, se asociază cu înceţoşarea minţii, a logicii, a inteligenţei, la care se referă Maiorescu (punctul b). În acest fel, ameţeala se asociază mai degrabă cu starea de încântare şi se disociază de beţie, care trimite la dezordine. Nu e beţia din «beat de fericire». Ca formă de patologie, umflarea limbajului trimite la schizofrenie, despre care nu se vorbea încă în 1873, termenul a fost introdus abia în 1908.
Desigur, acum pot părea simpliste reprezentarea limbajului ca îmbrăcă- minte a gândurilor şi viziunea cantitativă asupra relatiei dintre limbaj şi gândire. Dar ceea ce e nelămurit la a) se precizează la b). Cuvintele se desprind de semnificaţia lor şi contează numai prin aspectul lor acustic, mintea pierde controlul asupra lor, logica este părăsită, iar violenţa de limbaj are drum liber. O atare patologie, pe care Maiorescu o observa la un grup de scriitori, poate fi întâlnită şi azi, dar acum problema pierderii controlului asupra limbajului a devenit una socială, nu mai este doar un fenomen restrâns de patologie literară, a devenit o boală care afectează o parte considerabilă a vorbitorilor limbii române. Calculatorul favorizează sintaxa în dauna semanticii, tot mai mulţi oameni sunt confiscaţi nu de aspectui sonor, acustic, al cuvintelor, ca în beţia maioresciană, ci de jocul combinatorial al semnelor, dar în ambele cazuri lucrurile se întâmplă în dauna sensului, a semnificaţiei.
Este foarte interesantă legătura pe care o face Maiorescu între pierderea controlului asupra cuvintelor şi violenţa de limbaj. Merită să fie aprofundată, dar nu o putem face aici.

O patologie frecventă în şcoală: a bate câmpii

Invitat la concursuri şi olimpiade ale elevilor, am citit multe lucrări ale concurenţilor şi am sesizat o tendinţă periculoasă, aceea de a nu fi la obiect. Faptul este stimulat şi de natura foarte generală, imprecisă a chestiunilor care li se propun. Este parcă o complicitate între cei care propun subiectele şi cei care trebuie să le facă faţă.
Să descrii concepţia despre viaţă a cuiva, sentimentul patriotic în cutare perioadă a istoriei sunt teme care parcă te invită s-o iei razna. Situaţia este aceeaşi la concursuri ale profesorilor, de definitivat, titularizare etc. Chiar în acest an, li s-a propus elaborarea unui «eseu structurat de maxim două pagini, în care să prezinte procesul de învăţământ, ca proces al cunoaşterii». Restrângerea la 2 pagini e impusă de faptul că subiectul în cauză nu-i decât unul între nu ştiu câte altele, patologia cantităţii în exces este aceeaşi de la primară până la masterat. Baremurile au în vedere un anumit scenariu, dacă imaginaţia ta nu-l respectă, te-ai ars.
Se mai adaugă o altă patologie, aceea a citatelor din clasici, nu contează faptul că unele citate depăşesc puterea de înţelegere a elevilor, totul e să fie acolo nu gândirea ta, ci a marilor învăţaţi.

Proliferarea abrevierilor şi siglelor

Multiplicarea instituţiilor, asociaţiilor de tot felul şi creşterea complexităţii vîeţii sociale au avut ca efect creşterea lungimii mesajelor ; pentru a o tempera pe aceasta din urmă, a fost necesară înlocuirea multor denumiri prin abrevieri, prin sigle care au invadat nu numai discursul academic, ci şi pe cel al presei şi televiziunii. Se produc şi suprapuneri comice, DNA nu e numai Departamentul Naţîonal Anticorupţie, ci şi abrevierea în engleză a acizilor dezoxiribonucleici, abreviere foarte populară în domeniul biologiei computaţionnale.Este greu de făcut inventarul acestor abrevieri, apar mereu unele noi, dispar altele. Dar vorbitorii nu pot avea proaspete în minte semnificaţiile lor, iar internetul ne poate ajuta numai uneori în această privinţă. Fenomenul este un simptom al dificultăţii crescânde de a face faţă acestui tsunami al informaţiei şi comunicării care caracterizează lumea de azi ; problema nu este numai a limbii române, ci a întregii omeniri..

Mult este de făcut în continuare

A lua la bani mărunţi manualele şcolare, iată o acţiune necesară, din care cele de ma sus nu-s decât o mică parte. În explorarea prezentată. am beneficiat de manualele de limba şi literatura română de la clasele V-XII de la Chişinău, urmează abia acum să fie luate în considerare şi celelalte din Republica Moldova. Pentru a ne face o idee despre starea limbii române în ansamblul vieţii şcolare de acolo. Dar nici manualele de la Bucureşti nu ne sunt cunoscute deocamdată decât într-o mică parte. Trebuie acordat un interes special manualelor de şcoală primară, numai câteva dintre ele ne sunt cunoscute. Un câmp vast de cercetare ne aşteaptă, pe toţi cei care acţionăm în direcţia scoaterii din impas a educaţiei.

Autor: Academician Solomon Marcus

Sursa: Romania literara

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss