C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Învingătorii războaielor valutare sunt cei care nu participă sau capitulează

20101016_ldp001Unda de şoc a deciziei Băncii Elveţiei (SNB) s-a propagat rapid pe pieţele financiare internaţionale. Brokeri importanţi din toate colţurile lumii au intrat în faliment, pe fondul gradului ridicat de leverage utilizat în tranzacţiile valutare.

FXCM, cel mai mare broker retail din Statele Unite, a fost salvat ca urmare a unei injecţii de 300 de milioane de dolari din partea băncii de investiţii Jefferies Group. “Cursurile valutare nu fluctuează prea mult, deci fără leverage nimeni nu ar face tranzacţii”, a precizat Drew Niv, director executiv la FXCM, pentru Bloomberg.

Declaraţia sa reflectă starea deplorabilă a “capitalismului financiar” de astăzi: doar leverage, capital nesemnificativ. Probabil toţi “jucătorii” au încredere, sau cel puţin aveau, în băncile centrale pentru “asigurarea” spatelui.

Conform unor informaţii prezentate la postul de televiziune CNBC, pentru unii jucători de pe piaţă surpriza nu a fost chiar aşa de mare. “Au existat mişcări pe piaţă înainte de anunţul oficial al SNB”, a declarat Adam Myers, directorul departamentului de analiză valutară de la Credit Agricole. În luna decembrie 2014, s-au înregistrat, de asemenea, intrări majore de capital în Elveţia, valoarea acestora depăşind de circa zece ori media lunară anterioară.

Pe lângă numele importante din rândul brokerilor retail trimişi în insolvenţă sau faliment de creşterea francului elveţian, lista instituţiilor financiare care au înregistrat pierderi masive include băncile americane Citigroup şi Goldman Sachs.

O ştire Bloomberg arată că Citigroup a pierdut mai mult de 150 de milioane de dolari în urma deciziei SNB de a permite tranzacţionarea liberă a francului faţă de euro, iar directorul tranzacţiilor valutare din Europa al băncii americane şi-a anunţat demisia. Plecarea sa nu are legătură cu ancheta în care Citi este acuzată de manipularea pieţelor valutare, conform surselor citate de Bloomberg.

În cazul Goldman Sachs, “sursa” pierderilor, pentru bancă, dar şi pentru clienţii săi, a fost poziţia scurtă în CHF faţă de coroana suedeză, conform unei ştiri de la Associated Press.

Aprecierea francului faţă de euro a prins pe picior greşit şi banca daneză Saxo Bank, care a transmis utilizatorilor platformei sale de tranzacţionare că “toate ordinele executate vor fi revizuite şi amendate la un nivel mai precis”, din cauza “lipsei extreme de lichiditate de pe piaţă”. “Operaţiunea poate determina executarea tranzacţiilor la o rată nefavorabilă comparativ cu cea existentă iniţial”, se mai arată în comunicatul Saxo Bank preluat de Reuters.

Pentru John Hempton, CIO la Bronte Capital, o companie australiană care administrează fonduri pentru clienţi instituţionali, ceea ce a făcut banca daneză nu reprezintă decât un furt deschis din conturile clienţilor, iar licenţa Saxo Bank trebuie revocată, în caz contrar “orice instituţie de reglementare, care permite acest lucru, nu îşi îndeplineşte atribuţiile sale de bază”.

Dincolo de haosul generat pe pieţele financiare, decizia SNB a fost necesară, deoarece “ratele de schimb fixe sunt copiii celor din mediul academic şi ai juriştilor, care nu înţeleg faptul că pieţele libere înving totdeauna până la urmă”, după cum scrie analistul american Martin Armstrong, pe blogul său.

Şi pentru Steen Jakobsen, economist-şef la Saxo Bank, decizia SNB reprezintă “raţionalitatea întruchipată”, deoarece “va proteja, pe termen mediu şi lung, creşterea economică din Elveţia şi va ţine în frâu aşteptările inflaţioniste”.

În opinia lui Jakobsen, “SNB recunoaşte că ciclul economic trebuie să îşi urmeze calea, în condiţiile în care slăbirea artificială a fracului ar fi stimulat presiunile de pe piaţa imobiliară”. Liberalizarea cursului “va reprezenta un avantaj pentru economia Elveţiei, care beneficiază de un regim fiscal robust, o societate eficientă şi educată şi un sector al IMM-urilor competitiv”, mai arată Jakobsen.

Decizia neaşteptată a SNB a fost, însă, criticată în Financial Times, fiind considerată “o reclamă negativă pentru încrederea în tot ceea ce este elveţian”. Atitudinea FT este curioasă, mai ales că vine din partea unei publicaţii care promovează, cu orice ocazie, avantajele pieţelor libere.

Renunţarea la pragul minim al francului faţă de euro nu a condus decât la “normalizarea” ratei de schimb dintre cele două valute, după cum se observă în evoluţia istorică a cursului (vezi grafic).

În ceea ce priveşte competitivitatea externă a Elveţiei, aceasta nu pare să fi fost determinată de cotaţia francului faţă de principalele valute. Excedentul balanţei comerciale lunare s-a angajat pe o tendinţă de creştere încă din 2002, iar tendinţa s-a accentuat din 2007, pe fondul unei aprecieri semnificative a CHF faţă de euro. Soldul negativ al balanţei comerciale a Elveţiei faţă de zona euro s-a menţinut în jurul unei medii de 2 miliarde de franci, în timp ce soldul pozitiv faţă de America de Nord (n.a. SUA şi Canada) şi-a menţinut tendinţa crescătoare.

Pentru zona euro, ultimele date de la Eurostat arată că excedentul comercial lunar din noiembrie 2014 a fost de circa 20 de miliarde de euro, iar tendinţa de creştere se manifestă de la începutul anului 2011. De atunci, cursul euro faţă de dolar a oscilat în intervalul 1,2 – 1,4 USD/EUR.

Declinul accelerat al monedei unice din ultima perioadă, semnificativ sub pragul de 1,2 USD/EUR, reprezintă “un motiv mai puţin pentru Draghi de a se angaja în relaxarea cantitativă”, conform opiniei lui James Rickards, autorul cărţilor “Războaiele valutare” şi “Moartea banilor”.

Analistul şi investitorul american a declarat, de mai multe ori în ultima perioadă, că BCE nu va trece la relaxarea cantitativă, însă “întîmplările” recente ar putea obliga Banca Centrală Europeană să lanseze un program de achiziţii a obligaţiunilor guvernamentale nu pentru a stimula economia zonei euro, ci pentru a menţine, în continuare, iluzia stabilităţii financiare.

Lipsa intervenţiei pentru oprirea căderii euro faţă de dolar confirmă opinia lui Rickards, în timp ce Patrick Artus, economist la Natixis, apreciază drept “imorală utilizarea deprecierii euro ca metodă de repornire a economiei din eurozonă”. Motivul acestei acuzaţii? “Zona euro are deja un excedent comercial foarte mare”, care arată că “problema se află la nivelul cererii interne, care trebuie stimulată, şi nu la nivelul cererii externe”, după cum arată Artus.

Din păcate, cererea internă din zona euro nu poate fi stimulată în contextul economic şi financiar actual, chiar dacă BCE va lansa programul de relaxare cantitativă. Gradul excesiv de îndatorare, atât la nivelul firmelor, cât şi la nivelul gospodăriilor populaţiei şi cel guvernamental, reprezintă povara care împiedică “sprintul”.
Tot Patrick Artus mai arată că relaxarea cantitativă se poate dovedi “doar o sursă de incertitudine şi pericol, în loc să fie sprijin pentru economie”, în condiţiile în care “programul va fi doar o operaţiune deghizată de monetizare a datoriei publice”.

Acesta este contextul actual al războaielor valutare pe care le descrie James Rickards în cărţile sale. Războiul valutar, cunoscut şi sub numele “depreciere competitivă’, presupune existenţa unor etape succesive de depreciere a monedelor naţionale între partenerii comerciali, scopul fiind obţinerea unor rate de schimb favorabile producătorilor interni. Dar strategia nu poate avea câştigători într-o economie globalizată. În opinia lui Rickards, “singura cale prin care poate fi câştigat războiul valutar este să nu participi”.

Elveţia a intrat în “război” în 2011, poate pe fondul convingerii că situaţia din Europa se va rezolva într-un viitor apropiat. Dacă acesta a fost motivul, nu ne rămâne decât să ne întrebăm ce presiuni politice au avut loc, fiind greu de crezut că pragmaticii elveţieni au crezut vreodată în capacitatea autorităţilor europene de a rezolva criza.

În condiţiile în care sfatul lui Rickards nu a fost ascultat, autorităţii monetare elveţiene nu i-a mai rămas decât să recurgă la soluţia “second best”: capitularea.
Peter Schiff, directorul executiv al companiei de investiţii Euro Pacific Capital, consideră că Elveţia, prin renunţarea la cursul fix faţă de euro, “a câştigat războiul valutar prin capitulare”, iar “victoria aparţine poporului elveţian”. Departe de a fi dezastrul prezentat în presă, Schiff consideră că “mişcarea SNB va fi privită în viitor ca primul contraatac împotriva actualei nebunii monetare globale”.

“Greşeala majoră a SNB nu a fost renunţarea la cursul fix, ci adoptarea acestuia în urmă cu trei ani”, consideră şi directorul de la Euro Pacific Capital în analiza preluată de Zerohedge.

Acum toată lumea aşteaptă decizia “mareşalului” Draghi la şedinţa de politică monetară din această săptămână. Vor fi trimise şi mai multe “divizii” pe frontul războaielor valutare, cu speranţa că “adversarii” vor privi pasivi cum li se erodează competitivitatea externă?

Iar dacă vor urma contraofensive, cine va ajunge primul la “Stalingrad”?

Autor: Calin Rechea

Sursa: Bursa.ro

Related Posts

One Response “Învingătorii războaielor valutare sunt cei care nu participă sau capitulează”

  1. Marian says:

    Toate agențiile de știri se întrec care mai de care să prezinte pierderile avute de diferite bănci, agenții de bokeraj, instituții financiare sau persoane fizice ca urmare a liberalizării cursului Francului Elvețian CHF și nici măcar una nu ne spune unde se duc banii. Cine a avut de câștigat ca urmare a creșterii cursului CHF? Desigur, aceștia sunt deținătorii de depozite în franci. Aș vrea ca Băncile Elvețiene și marii traderi de valută să ne dezvăluie cui aparțin conturile în Franci Elvețieni CHF ca să știm unde se duc banii celor care au avut credite în CHF! Poate așa aflăm și noi autorii ingineriei financiare.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss