Ce ar mai fi de vânzare?

Pierd tot mai mult timp cu editorialele. În acest moment, privesc, de exemplu, imaginile zguduitoare din zonele terorizate de ape si simt ca ma parasesc toate cuvintele. Privesc tara si oamenii, asa cum sunt ei, dupa doua decenii de democratie româneasca si iarasi ma simt abandonat de cuvinte. Scriu: durere împinsa la extrem, frica si moarte, dar parca n-am spus mare lucru, tragedia ce se desfasoara sub ochii mei este, în realitate, si mai teribila. Îmi lipsesc cuvintele si pentru a descrie eforturile eroice ale pompierilor, medicilor, jandarmilor si militarilor din prima zi în care le-au fost reduse salariile în procentele stiute. Sa fii mereu pregatit: sa stii carte, sa ai conditie fizica si putere sufleteasca sa faci fata celor mai cumplite confruntari si sa fii rasplatit cu asemenea substantiale reduceri de niste activisti ignoranti nu mai mira pe nimeni. Lumea s-a obisnuit cu aceste date fundamentale ale moralei politice postrevolutionare. La ora când îmi reuseste prima fraza, cea mai grea din orice text, fie el de o pagina sau de o mie, sunt anuntati 22 de morti si un disparut si, nu stiu de ce, asta îmi aminteste de lectiile din studentie, când patria ne pregatea si pentru a fi medici militari. Caci tocmai ne aflam în fata crizei rachetelor din Cuba si, o vreme, am fost pusi în situatia de a trece de la cursuri la cele mai brutale lectii practice. La primul asalt, ni se spunea, procentul mortilor este de atâta, la urmatorul asalt pierderile se ridica la… Dar pe atunci sentimentul pe care mi-l produceau cadavrele de pe masa de disectie, nefericitii ce mureau în spitale sub ochii mei, sau procentele vehiculate în timpul orelor de strategie si tactica nu-mi dadeau nici pe departe fiorul de acum.

Suntem la al nu stiu câtelea asalt al apelor sau al focului, al secetei, dar calamitatea principala – clasa politica si îndeosebi conducerea de acum –, nu s-a schimbat decât din rau în foarte, foarte rau. În fata apelor sau a secetei, nepasarea politicienilor si mai ales ignoranta „enciclopedica“ sunt pur si simplu crime. „Crime scrupuloase“, ar spune marchizul de Cuistine. În timp ce Siretul si Prutul faceau ravagii, în Parlament se ducea o lupta „pe viata si pe moarte“ pentru functiile de sefi la posturile publice de televiziune si de radio, ultimul fiind obtinut cu multa usurinta de U.D.M.R. Maghiarii, cunoscând foarte bine gasca de bisnitari si de golani cu care au de a face, obtin tot ce îsi propun sa obtina. Santajul si trocul fiind metode demult încetatenite în aceasta perla a spatiului carpato-danubiano-pontic. „Dâmbovita apa dulce/ Cin’ te bea nu se mai duce!“. Adevar pe care, se vede, l-au descoperit si ungurii. Dupa Ministerul Culturii era firesc sa pretinda si postul national de radio. Mari câstiguri simbolice. Caci, se stie, prost este cel ce da, nu cel care cere. Prin popor se vorbea, cu nu prea mult timp în urma, si de schimbarea Imnului si a Zilei Nationale, idee la care, de altfel, au aderat destui „patrioti“ români bine sponsorizati. Caci iarna este prea rece pentru fragilitatea fiintei lor, iar vara, se subîntelege, prea cald. O zi neutra, un fel de Zi a Recunostintei, ar fi mult mai potrivita si mai conforma cu gândirea Marelui Licurici, dar si cu cea a noilor internationalisti proletari. Probabil ca Imnul si Ziua Nationala s-ar „vinde“ chiar mai ieftin decât Tinutul Secuiesc. Oricum, pentru ceea ce se întâmpla acum, într-o tara numita deocamdata România, lovita cumplit nu numai de preturi, ci si de tragedia din Moldova, nu stiu cine ar putea gasi cuvintele potrivite pentru a convinge ca asa nu se mai poate. Am scris de sute de ori despre degradarea si umilinta prin care trece aceasta tara, mai mult pentru a ma pune în acord cu propria-mi constiinta, decât din convingere ca voi fi auzit.

Dar oamenii, în marea lor majoritate, aud doar ceea ce vor sa auda. Iata, un confrate care a avut bunavointa sa se aplece asupra volumului meu de publicistica „A trai, a scrie“, îmi reproseaza, printre altele, ca sunt foarte dur cu realitatile românesti si ca prea multe dintre relele de la noi le-am atribuit presedintelui Traian Basescu. Am înteles imediat ca recenzentul n-a trecut de primele cinci pagini ale cartii, caci unele texte au fost scrise cu niste ani în urma, când actualul presedinte nu exista în lumea politica, era la Anvers sau pe „Biruinta“ bântuind pe marile si pe oceanele lumii. Sigur, cartea este o marfa si nimeni nu este obligat sa o cumpere, sa o citeasca sau sa scrie despre ea. Unii comentatori citesc începutul si sfârsitul, altii nu citesc decât recenziile sau prefetele ce însotesc volumul respectiv. Pessoa îi numea „critici de casa mica“. La noi, s-a vazut ca în epoca postrevolutionara prea putini au scris despre carti, cei mai multi s-au concentrat pe autori, culoarea carnetului de partid din buzunar ori din suflet sau apartenenta la o gasca fiind decisive. S-a uitat ca si comunistii faceau acelasi lucru, ca toate erau trecute prin filtrul grosolan al politicii. Cât despre duritate în relatia cu actuala putere, am la dispozitie toate vorbele generoase si superlativele limbii române pe care, de o jumatate de secol, nu am reusit sa le utilizez. Îmi amintesc întrebarea foarte la moda imediat dupa Revolutie, îmbratisata apoi mecanic de toti viitorii talibani: „Ce ai facut în ultimii cinci ani?“ În ceea ce ma priveste, nu gasesc nici o fapta care sa-mi stârneasca entuziasmul. Presedintele si guvernul sau au avut un popor dispus sa-i urmeze, plus toate frâiele puterii. Cu ce ne-am ales? Nu mai însemnam nimic în nici o competitie. Poate daca ar fi vreuna pentru lichele. Dar si acestea sunt mediocre. Într-o fabula din Persia epocii Sasanide se spune ca: „Un om slab, de conditie joasa, este întotdeauna folositor si sincer pâna ce este numit într-o functie de care nu este demn“. Mizeria, incultura, grobianismul, smecheria si hotia sunt semnele distinctive ale acestei epoci. Din pacate. Iar ele li se datoreaza celor nedemni pentru functiile în care au ajuns. Pâna la urma, ne-am batut joc de suferinta noastra, de tragedia prin care am trecut, de înzestrarea acestui popor. Nu am simtit clipa în care Destinul ne-a aratat fata lui buna. Am lasat „margaritarele în seama porcilor“, iar acum platim indiferenta, lasitatea si nehotarârea din momentele decisive. În ceea ce ma priveste, sunt convins ca dreptul oricui de a spune exact ce crede ar fi primul pas spre ceea ce ar trebui sa fim. „Nu sunt de acord cu ceea ce spui, declara Voltaire într-un dialog cu Piron, dar voi apara pâna la moarte dreptul tau de a spune ceea ce gândesti“.
Autor: AUGUSTIN BUZURA

Sursa: Revista Cultura