Cultură și Familie

Crăciun la țară: „-Haideți, intrați, că zăpada nu murdărește!”

Cînd să fac stînga, la intrarea în sat, un soare puternic, ca de vară, m-a lovit în ochi. Cu cîteva decenii în urmă, cînd le-am spus colegilor mei de facultate că mai avem de trecut un deal care abia se contura în întunericul de iarnă, au încremenit. Unul dintre ei s-a zburlit. Tu îți bați joc de noi! Avea o față de plîns și încerca să scruteze noaptea, stînd cu spatele spre primele case ale satului, unde acum bătea lumina. Prima casă pe dreapta era o moară de foc. În jurul clădrii se adunau căruțe în așteptarea măcinișului. Era ca un fel de intersecție a drumurilor pentru două-trei văi. Fata morarului a murit prinsă de o roată a motorului, moara s-a părăpădit, casa a ajuns la o mătușă care m-a lăsat vreme de o jumătate de an să mă izolez în ea ca stăruiesc zilnic pe cîteva pagini din gramatica Academiei Române. A ajuns apoi la o familie de romi, cu un copil prin Spania. De aici începea colindatul de Crăciun, numărătoarea, recensămîntul și pornea preotul cu crucea.

Pe stînga drumului, în fața fostei mori, până nu demult era un tăpșan bun pentru joacă. Acum este o casă cu acoperișul conturat în lumini jucăușe și colorate. N-are nici o legătură cu memoria mea din copilărie. Următoarea casă nu mai știu cui aparține. A fost cumpărată de la o famile care s-a prăpădit. Era singura familie din sat care avea un ceas. Dimineța la 5, cînd plecam spre gara de la Turdaș, îi strigam la fereastră să ne spună ce oră este. În funcție de răspuns, ne reglam mersul ca să prindem trenul de 6 dimineața. Peste drum se află o casă despre care nu pot spune mare lucru. După război a fost o moară, apoi sediu de CAP, un loc în care în cadrul activităților de culturalizare s-a desfășurat primul spectacol de circ (si singurul) din toată istoria satului nostru. Ne-a fost arătat un om care avea o mare parte din față acoperită cu un batic negru și care, la momentul potrivit, după ce se încasau biletele, ieșea de după o cortină și ne arăta o față stranie, de jumătate om, jumătate porc. Nici nu visam că mai apoi, prin tot felul de locuri aveam să întîlnesc atâția oameni cu sau fără față de om și de porc, dar oricum jumătate oameni, jumătate porc și poate numai pe sfert niște oameni. Şi mai țin minte că individul cu fața acoperită purta o pălărie neagră, cu boruri largi, de țigan ungur și avea sub boruri un singur ochi descoperit cu care rîdea mereu cînd întîlnea figurile noastre de copii speriați.

Nu știu cine a cumpărat toată gospodăria, după dispariția birourilor de CAP și nici cine o locuiește azi. Pentru mine a rămas o casă misterioasă, închisă, cu acoperișul jos, pitită după coroanele prunilor și ale nucilor și pe care adeseori o îngropa viscolul din iernile viscolite. Dincolo de ea se ridica prima hulă, o pantă care lega două etaje ale pămîntului și la care, iarnă de iarnă, părinții mei și bunicul erau chemați să iasă cu carele cu boi la dezăpezire. Dacă nu ar fi ieșit nimeni, toată comuna ar fi rămas izolată.

Iarna începea întotdeauna cu un cer ca o burtă plină lăsată peste sat și cu un aer cu miros de apă, care anunța slobozirea zăpezilor. Parcă oștile văzduhului cotropeau satul prea mic pentru a face față unei asemnea dezlănțuiri. Am prins ierni în care nu mă vedeam pe cărarea tăiată în nămeți. Eram ca un pitic prizonier într-o curte. Aveam cărare pînă la grajdul vitelor, pînă la cîine și pînă la o cocină. Atunci toată viața casei se strîngea într-o cameră încălzită cu lemne, cu mere puse la copt pe plită sau în cuptor, cu priviri pe fereastra care dădea la drum. Pe acolo se vedea ”jurnalul” satului. Cine trece, cu ce, cîte căruțe, ce sanie, cine a schimbat caii, cine a plecat la spital sau la tîrg etc. Şi de fiecare dată cînd ne vizita cineva, totul începea cu un tropăit îndelung și înfundat al scuturatului de zăpadă de pe cizme sau de pe bocanci și cu o invitațe prietenoasă, în genul:

-Haideți, intrați, că zăpada nu murdărește!

Colindatul nostru în trei sau patru (că mai mulți copii nici nu eram în tot satul) era pe nuci, pe mere și, rareori, pe ceva măruniș. Se mai găsea cîte unul care să ne dea și un 50 de bani. Unul singur care lucra la o fabrică, un fel de vedetă a satului, ne dădea și cîte o felie de cozonac, și două trei monede de 25 sau de 50 de bani și ne punea o placă de patefon cu cîntece interpretate de Cristian Vasile. Fructele, turta și cozonacul erau gata pînă ajungeam cu colindatul în celălalt capăt al satului, iar mărunțișul îl duceam la școală pentru fondul clasei. Şi eram de-a dreptul bățoși că am strîns mai mult decît cetele copiilor din satul vecin.

Seara de Crăciun și dimineța de Înviere de la Sărbătoarea Paștilor erau cele mai importante din tot anul. Presupuneau pregătiri minuțioase, cumpărături, făcut în cuptor, tăiatul porcului și al mielului, prăjituri, vizite, prînzuri lungi și sățioase, de care nu scăpam niciodată. La cele două întîmplări sîngeroase care făceau momentul tare al celor două sărbători dispăream dis de dimineață. Niciodată nu am putut să ajut și nici să privesc la ele. Mă întorceam acasă tărziu, spre amiază, cînd animalul tranșat era întins pe mese și cînd toți se simțeau obligați să mă consoleze și să rîdă de mine. Mesele de Crăciun și de Paști erau obligatorii și trebuiau întîmpinate cu haine noi, cu fapte bune și cu stat cuminte la locul meu pentru a asculta poveștile celor mari și complicatele încrengături de neamuri ale celor care treceau pe uliță spre satele vecine. Uneori o sanie trasă de cai în care stătea tolănit cîte un știu cine declanșa o poveste lungă, lungă ca un bildungsroman sau ca o epopee.

Desfășurarea biografiilor ținea pînă seara tîrziu, cînd povestea acelei familii se termina cu o ceartă despre un nepot căsătorit pe la Arad sau fugit din țară sau mort pe frontul din Rusia. Şi îl chema Petre sau Toader. Iar la nume nu mai cădeau de acord nici în ruptul capului.

La noi în sat, Sărbătoarea Crăciunului venea cu o tolbă cu povești, un fel de Saga țărănească nesfîrșită. De obicei, includea viața fiecăreia din cele 30 de familii din cîte număra satul nostru încă de pe la 1750. Pentru mine istorisirile din zilele de sărbătoare erau obligatorii. Parcă m-ar fi pregătit să devin depozitarul biografiilor peste care anii aveau să treacă tropăid ca turmele de mistreți. Uneori chiar nu-mi mai amintesc poreclele sau gradele lor de rudenie și nici nu știu ce s-a ales din urmașii acestora. Chiar și așa, aș putea pune la cale seri nesfîrșite despre fiecare casă și despre familiile care au trecut prin ea. Din păcate, ultimii proprietari sunt maramureșeni și nu știu mai nimic despre ei. Dar oricît de puțini ar mai rămîne din vechile familii și oricît de repede se șterg biografiile lor, o imagine din ziua de Crăciun stăruie în mintea mea ca o capodoperă din marea istorie a lumii.

Este vorba de dimineața tîrzie a zilei de Crăciun, cînd toată lumea dormea prelung după petrecerile, chefurile și colindatul din Sera de Ajun. Ulița pustie strălucea de valurile zăperii diamantate de pe marginea șanțurilor. Încremenirea era totală. Scîntierea zăpezii mi se părea de-a dreptul chinuitoare. Şi ca un solo de singurătate, zăpada scîrțăia sub tălpile bocancilor. Aș fi zburat ca să scap de orice zgomot și ca să pot auzi o mișcare într-o casă sau alta, unde cineva să se fi trezit și să-mi devină partener de joacă. Cele două-trei ore pînă la amiază erau o încremenire orbitoare de iarnă, într-o mare de alb și cu puține pete și linii de negru, cînd trebuia să înfrunt singurătatea absolută. În încercarea de a desluși trezirea celorlalți copii mă durea sufletul și mă apăsa încremenirea unei zile de iarnă în care simțeam cît de dureroasă și de apăsătoare era singurătatea. Uneori soarele cu dinți devenea puternic și storcea picuri din streșini, iar căderea apei se auzea puternic, amplificată de liniștea mormîntală. Treceam ca o stafie prin dreptul caselor din care se ridica mîngîietor fumul sobelor și pîndeam tăcerea adîncă, în care un lătrat de cîine sau se auzea pînă departe, spre Orăștie și spre Simeria.

Undeva într-un ungher al memoriei port cu mine această uriașă panoramă hibernală, egală cu o pictură de o inegalabilă puritate și păstrată cu o acuratețe de tablou celebru. Prin mijlocul lui mă trezesc călcînd de cum se apropie Crăciunul și ies din el de îndată după Bobotează, spre a mă trezi iar și iar în albul lui orbitor, în cine știe ce altă perioadă a anului sau prin cine știe ce loc din lume prin care mă poartă pașii.

Autor: Cornel Nistorescu

Sursa: cotidianul.ro

Abonează-te la newsletter