C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Puncte de vedere

Popor nătâng ce suntem! Când suntem scuipați în ochi, noi zicem că plouă.

Oare ati fost vreodata la Opera si sa va pufneasca plansul? Nu, nu vorbesc de prea- plinul inimii coplesite de splendoare. Ci de umilinta, de furie, si de mila. Asta am patit eu aseara. La Opera Romana din Cluj, care punea in scena “Poveste romaneasca”, creatia – bijuterie de Centenar cu care institutia de cultura a considerat de cuviinta sa- si onoreze publicul fidel si pe cel cult al Transilvaniei.



I s-a creat o mare- mare reclama (falsa) cum ca ar fi bilete epuizate de saptamani intregi, cand colo se pare ca sala a fost umpluta pe sest cu sateni adusi cu autocarul ca sa nu ramana locurile goale… Toata floarea cea vestita a Clujului a si onorat cu prezenta, fie ei din politica, administratie, din lumea de business, sau a Bisericii.

Opera Nationala Romana Cluj-Napoca are o multime de oameni de mare calitate artistica, profesionisti si daruiti intr-un chip ce trebuie cunoscut pentru a fi crezut. O parte din ei sunt mandra sa mi-o consider prieteni dragi. Iar acest text ma doare cuvant cu cuvant, pentru ca stiu ca probabil adauga saraciei lor. Marile sponsorizari ale numelor sonore si benevolente ale municipiului nu in buzunarele artistilor ajung, asa,ca fapt divers. Ei mor de foame. Si de jena foamei lor. Si rabda lucruri greu de crezut…

Spre lauda conducerii ei, Opera Romana a crescut mult, a facut pasi frumosi pentru apropierea de om, pentru saltarea calitatii vietii in oras. Insa cineva undeva la nivel de decizie are sfatuitori rauvoitori sau profund inculti. Este inadmisibil ca asa “o chestie “ sa fie servita in Clujul Centenar, la Opera Romana ca spectacol principal, menit sa adune intr- ansa esenta culturii romane. Cu aceleasi resurse, cu aceeasi oameni, dar cu o alta intentie, – una onorabila! – se putea realiza o capodopera. Asa, va ramane doar o “o chestie” jenanta.

Opera –fresca incepe cu o superba scena de iarna, de colindat, evocatoare a satului romansesc, cu simboluri si traditii arhicunoscute, si introduce Capra ce devine apoi leit-motivul intregii creatii, simbol al spiritului national, presupun. Libretul explica geneza Caprei: initial a fost Cerb, dar vanat si invins, el devine, fara coarnele sale – simbol al aristocratiei, nobletei si vitalitatii solare – Capra nationala. Iar acest Tablou Intai e numit Radacini…

Tabloul al Doilea aduce pe scena alaturi de colindatorii invesmantati in albul portului romanesc, pe psaltii ortodocsi, in negrul calugaresc, dar care canta in latina (..?). Spre stupoarea generala urmeaza un fragment lung de liturghie ortodoxa care e alternata in limbile latina, rusa si greaca, cu un mot de binecuvantare in limba romana la final. Sunt folosite texte liturgice, vesminte, obiecte si gesturi ritualice, care scoase din contextul spatiului adecvat lor, frizeaza blasfemia. O mascarada a Prefacerii si Impartasaniei indeplinite de un actor, ce rosteste afectat si fals rugaciunile menite doar celor hirotoniti, este socanta pentru cineva care are macar o bruma de tangenta cu credinta. Ca vulgul nu pricepe este, – poate! – de inteles, dar cum reusesc sa sada in locurile lor imperturbabili cei infiintati in balcoanele Operei in haine preotesti mie imi depaseste puterea de intelegere. Ma gandesc doar ce iesea daca o asemenea batjocura se facea cu versete din Coran si rugaciunile ritualice islamice… Acest al Doilea Tablou, numit Credinta, se incheie imbinand elementul culminant al credintei crestin ortodoxe – Sfanta Impartasanie – cu dansatoare din buric, acoperite pe alocuri de cateva voaluri traslucide, dansand lasciv pe ritmuri de harem otoman.

Tabloul Trei este dominat de stridenta metalica si respingatoare a Coanei Chirita, personaj descriptiv pentru o natiunea romana vulgara, lipsita de identitate proprie, parvenita si lipsita de orice virtute sau gratie. Intreaga lupta politica si armata de eliberare a poporului roman este burdusita in acest tablou, cu personaje gen Austriacul, Rusul, Turcul, Rusul. Fiecare cu imnul aferent! Inchipuiti-va momentul cand se intoneaza solemn in Cluj-Napoca in 2018, in Anul Centenar al eliberarii si unitatii nationale, toate imnurile celor care au dominat si ucis romani, vreme de secole, si in special in cele doua razboaie mondiale in care romanii au intrat cu unicul scop de a se elibera si uni! Ametitor pana la greata…!

Pentru a ilustra eterna neputinta si gaunosenie de caracter a Romanului, acesta e mereu la pamant, adesea beat sau macar cu carafa traditionala in mana. Iar Capra lui la fel, e moarta, din nou si din nou. El, pentru a se ridica trebuie mereu adunat de pe jos, imbracat si aranjat de cate un Doctor, fie el pasoptist, bonjurist, german, european sau american – dar mereu si negresit strain! Iar ea, – biet Cerb castrat – , mereu necesita incantatii magice pentru a invia si a juca. Halal spirit national….! Independenta Romaniei, Casa Regala? O coroana pe o perna si o hora. Si, ca varza sa fie a la Cluj pana la capat, sunt citite fragmente din declaratiile de unire cu Regatul Romaniei a provinciilor istorice Basarabia, Bucovina si Transilvania.

Tabloul al Patrulea, numit Libertati – calea regala, aduce lautari, tarafuri si face din Rapsodia Romana a lui George Enescu muzica de fundal la o betie saltareata, inghesuita intre o romanta si un triunghi amoros de mahala. Si cand te gandesti ca vorbim de testamentul vietii si declaratia de dragoste a geniului acestui popor fata de natia si istoria sa, de capodopera ce a scris-o si finisat-o vreo 20 de ani..! Nepretuita si inaltatorarea Rapsodie Romana, sfasietor de frumos interpretata de cel mai bun violinist al Tarii la ora actuala – asta, alaturi de tinute si maiestria interpretarii artistilor au fost putinele bucurii care au indulcit o parte din durerea mesajului acru, metalic ca o otrava coclita .

Tabloul Cinci aduce comunismul. In tinute, cel putin. Ca subiectul de baza e tot triunghiul amoros si moralitatea indoielnica a femeii romance. Socialismul frumos ordonat, entuziast, cu pionieri in uniforma, cu imn si “Macarale rad in soare”, jenant aplaudate de unii nostalgici ai sistemului – probabil din grupul adus cu autocarele de la sate sau de parintii prea incantati sa-si vada copiii cu esarfa rosie la gat. Si pentru a nu rata noua portie de varza a la Cluj: fetele de la Capalna, Calusarii, proletarii, si pionierii, alaturi de alte si alte grupuri numeroase canta toti deodata …altceva. Teribil! Un supliciu si vizual, dar mai ales sonor. Nimic, nimic din oroarea comunismului, desigur. Doar multa culoare, energie, bucurie si creatie. Nu o zeghe, nu o foame, nu o aluzie la Aiud, la Canal sau la uciderea reala a Spiritului National Autentic si la eradicarea cremei societatii romanesti.

Tabloul Sase – Visari , calea postrevolutionara: Mosule ce tanar esti! Nu glumesc. Chiar s-a cantat. Romanca –standard acum e decoltata, tupeista si, cand nu e unsa cu toate alifiile diplomatiei si slugarniciei regulamentare, musai e provocatoare si interesata: in triunghiul amoros alege pe cel capatuit prin strainatati. Oficialul UE, soldatii NATO, steaguri, imnuri, uniforme militare “fac cunoscute pretentiile noii afilieri: sporirea ordinii si promovarea valorilor nationale” (conform sinopsisului oficial).

Ca sa nu uitam doza de declaratie politica absolut necesara si de propaganda fara de care nici un hipster nu lesina de placere : romanul etalon, personajul principal al “operei -fresca”, adica Vataful, se loveste de Chelner (simbol pentru Liviu Dragnea, desigur, dupa arhicunoscutul moment american) si …orbeste. Odata cu el moare din nou si spiritul national, Caprita, de data asta definitiv (abia acum, datorita atotputernicului Dragnea, ucigasul de arhetipuri). Doctorul strain sa ii adune de pe jos a mia oara pe amandoi nu mai este: a emigrat la invitatia oficialului UE ca sa se capatuiasca si sa-i fure nevasta romanasului ametit.
Insa esenta esentelor tari, culmea culturii la ceasul astral al romanismului profund si elementul gasit ideal de marele “compozitor” pentru a onora Centenarul si institutia de cultura in care ne aflam ca sa sarbatorim impreuna ca si popor roman unit, a fost, nici mai mult nici mai putin, maneaua! Exista o limita a andurantei… Eu mi-o atinsesem atunci, m-am ridicat si am plecat. Nu la Parazitii, nu la “Mosule ce tanar esti”, si nici la batjocorirea Liturghiei care mi-a frant inima in lacrimi amare. Sau a lui Enescu. Dar maneaua pe scena Operei Romane din Cluj nu am putut-o rabda….

Unii spun ca e satira, cei ce au facut-o si o vand ca e o capodopera, mie imi e doar jena. Jena de jena lor. Poate nici macar nu e constientizata. (Da, inca sper!) Mi-e jena pentru oamenii de cultura invitati care au rabdat acele ceasuri si acele jigniri la adresa valorilor profunde, la adresa istoriei si culturii romane. Mi-e o jena colosala. Sunt convinsa ca multi s-ar fi ridicat inca de la momentul blasfemiator. Daca nu au facut-o, sigur au avut ca motiv prea multul bun simt si dorinta de a nu jigni pe cineva implicat in proiect cu gestul lor. Asa cum si eu doar de asta am ramas si am rabdat pana in clipa in care nu am mai putut rabda. Insa jalea fie ca e muta, fie ca e rostita, a fost prezenta. Era vizibila pe chipuri, in susoteli si in incordarea multora. Cine s-a putut bucura de aceasta asa- zisa creatie , de fapt o varza a la Cluj fara cap si fara coada, un nereusit puzzle din creatiile altora demult adormiti fara putinta de a-si apara munca de remixul acestui dj pseudocultural incult, trebuie ca nu au prea multa cultura ei insisi si nici pretentii de la o institutie de cultura.

P.S. : in amalgamul de imnuri nationale vechi si noi, romanesti sau straine, nimeni nu a reactionat in nici un fel. Lumea nu s-a idignat la “Doamne preamareste-l pe Tar”, nici nu a simti nevoia sa se ridice in picioare la “Desteapta-te, romane!”. Un singur domn, extrem de in varsta, nevazator si abia umbland s-a ridicat in picioare la Imnul Casei Regale a Romaniei. Slabiciunea picioarelor l-a tradat, a trebuit sa sada, insa dupa o clipa s-a fortat si s-a ridicat din nou. A fost unica reactie a salii. Pana am plecat eu la manele. Popor natang ce suntem! Cand suntem scuipati in ochi, noi zicem ca ploua. De unde atata lasitate? De unde atata ignoranta lucie?

Autor: Ilyas Andrea

Sursa: Ilyas Andrea Facebook

Ion Cristoiu: “Klaus Iohannis se teme de moarte de redeschiderea Dosarului de moștenitor al organizației naziste Grupul Etnic German”

Pe vremea cînd Serviciile Secrete nemțești, mai puternic infiltrate în România decît pe vremea Mareșalului Antonescu, ne impunea președintele, pion de seamă pentru Puterile Garante, Klaus Iohannis a fost vîndut electoratului, printre altele și prin publicitarea drept un nou Carol I, un Carol I al României postdecembriste.



Drogați de o iluzie păguboasă – cea a perfecțiunii nemțești întruchipate în orice Klaus – românii s-au grăbit să-l voteze pe fostul primar al Sibiului convinși că la Cotroceni va poposi, în fine, președintele situat deasupra maidanului pe care se păruies, asemenea unor chivuțe, politicienii moldo- valahi.

A fost o înșelătorie, una dintre multele înșelătorii meșterit de partide, prin care ni se vînd castraveți prost murați drept computere de la NASA. Klaus Iohannis s-a dovedit un prost imitator al lui Traian Băsescu. Spun, prost imitator, pentru că în timp ce la Traian Băsescu sesizai imediat în violențele sale verbale actorul politic de excepție, la Klaus Iohannis te stupefiază insul scos pe bune din minți, gata în orice clipă să facă din politica la înalt nivel o evidentă criză hormonală.

Marți, 6 noiembrie 2018, în hotarele unei conferințe de presă aranjate, Klaus Iohannis l-a atacat pe Liviu Dragnea în termeni de o rară violență, vecini cu înjurătura. Ca și în alte împrejurări de crize hormonale s-a văzut imediat că președintele României dă curs unei crize de nervi, că se exprimă din mațe și nu din creier.

Dincolo de noua demonstrație de politică sub nivelul buricului, ieșirea violentă a lui Klaus Iohannis își are explicația într-un fapt de psihologie.

Luni, 5 noiembrie 2018, Liviu Dragnea a venit în Parlament cu două valize întro încercare de a o imita pe Cosette Chichirău de la USR, cea care a introdus în bătălia politică de la noi scălîmbăielile de iarmaroc duminical. În replică la Operațiunea Valiza, lansată de Divizia Presă a Noii Securități, Liviu Dragnea a folosit spectacolul cu valizele aduse în Parlament de parcă ar fi fost pe cale să plece cu trenul, pentru a atrage atenția asupra dosarelor pe zi ce trece tot mai grele ale lui Klaus Iohannis. Unul dintre aceste dosare se referea la cea mai mare afacere de corupție prin care familia Iohannis s-a îmbogățit peste noapte:

Retrocedările către Forumul Democrat German a bunurilor Grupului Etnic German.

Dosarul a revenit în atenția opiniei publice în contextul Scandalului numit al Ordonanței de clasare din dosarul lui Augustin Lazăr de la Cotroceni. Prin Raportul de revocare din funcție a procurorului general, Tudorel Toader aducea la cunoștința opiniei publice de la noi că Augustin Lazăr și-a plasat în dosarul de candidat ajuns la Cotroceni o ordonanță de clasare a unui dosar al lui Klaus Iohannis. Ulterior, s-a aflat că ordonanța nu era a lui Augustin Lazăr, ci a altui Lazăr, Cristian Lazăr, procuror la Parchetul General, cu misiunea de la Noua Securitate să-l spele de acuzații pe candidatul Klaus Iohannis astfel încît la alegerile prezidențiale din noiembrie 2014 fostul primar să apară spălat și parfumat, drept cinstea întruchipată într-o lume de politicieni necinstiți. Nu știu dacă Tudorel Toader a făcut sau nu dinadins confuzie între cei doi Lazări. Sigur e că Scandalul stîrnit de acuzațiile din Raport au atras atenția asupra Operațiunii prin care Serviciile Secrete Nemțești, avînd complici în conducerea SRI și SIE au plasat în fruntea statului român pe pudelul lui Merkel. În 14 septembrie 2014, în buza campaniei electorale pentru prezidențiale unuia dintre candidați i se închidea pe șest cel mai grav dosar penal al său:

Dosarul retrocedărilor către Forumul Democrat German a bunurilor Grupului Etnic German.

La vremea respectivă, aceleași Servicii se străduiau din răsputeri să născocească adversarilor lui Klaus Iohannis tot felul de dosare. Orice scărpinat al DNA sau al Parchetului General în legătură cu un candidat devenea imediat Tărăboi mediatic. Singurul despre ale cărui dosare nu s-a știut nimic era Klaus Iohannis. Despre dosarul Retrocedărilor s-a mai scris, chiar dacă nu la proporțiile de însemnătate ale afacerii. Cel care s-a ocupat temeinic de întreaga tărășenie a fost Ion Spânu de la Cotidianul. A fost printre puținii care a acordat atenție subiectului, deoarece presa noastră independentă, chiar și cea prea independentă, au evitat din motive lesne de înțeles dacă ne gîndim la ce a pățit Ioan Scurtu.

Marele istoric Ion Scurtu, care a dezvăluit că Grupul Etnic German a fost o organizație nazistă cu acte în regulă, coloana a cincea a hitlerismului pe teritoriul naţional, în conflict chiar cu Mareșalul Antonescu, pentru că membri Grupului refuzau să meargă să lupte în Armata Română pe motiv că nu e suficientă de crudă cu evreii, preferînd SS-ul, a fost condamnat de un tribunal din România democrată ca urmare a sforilor trase de camarila lui Klaus Iohannis.

O condamnare unică în felul ei, pentru că Ioan Scurtu nu făcuse altceva decît să confirme un adevăr istoric. Sentința prin care Forumul Democratic German a devenit la cererea sa urmașul Organizației Naziste și prin urmare posesorul bunurilor confiscate Grupului de Guvernul Sănătescu prin respectarea Convenției de Armistițiu, dezvăluie două infracțiuni:

Una de corupție, pentru că Klaus Iohannis era și primar și membru al FDR cînd bunurile Grupului au fost însușite de Forum în detrimentul statului român.

Cealaltă , de cultivare a fascismului în România democratică. A cere să fii urmașul unei organizații naziste într-un regim democratic înseamnă a fi nu numai de acord, dar și mîndru de înaintașul tău. Era atît de greu pentru FDR-ul lui Klaus Iohannis să excludă dintre înaintaşi Grupul Etnic German?

Aceste două infracțiuni au fost clasate de Criștian Lazăr în buza campaniei electorale.

E mai mult decît interesant că procurorul spălător de cadavre a lucrat sub oblăduirea a doi demnitari ai PSD: Procurorul general Tberiu Nițu și ministrul Justiției Robert Cazanciuc.

Dacă procurorul Cristian Lazăr nu l-ar fi spălat pe candidatul Klaus Iohannis, fostul primar ar fi intrat în campania electorală cu dublă povară: Cea de penal și cea de beneficiar al unei organizații naziste.

La acest dosar s-a referit spectacolul cu valizele pus la cale de Liviu Dragnea. O neghiobie după opinia mea, pentru că Operațiunea prin care candidatul Klaus Iohhanis a fost albit de dosar pe șest în septembrie 2014, a fost micșorată ca gravitate prin spectacolul mediatic de prost gust. Dosarul infracțiunilor comise de Klaus Iohannis în cazul însușirii bunurilor deținute de o organizație nazistă e prea important pentru a fi expediat în cadrul unui spectacol mediatic.

Ar fi fost normal ca Liviu Dragnea să țină o conferință de presă extraordinară în care să ceară redeschiderea dosarului clasat pe șest de Cristian Lazăr și organizațiilor internaționale care monitorizează punerea la îndoială a Holocaustului să se pronunțe în legătură cu asumarea de către președintele României a moștenirii unei organizații naziste.

Chiar și în aceste condiții, Liviu Dragnea a atins un subiect sensibil pentru Klaus Iohannis. Divizia Presă a Noii Securităţi a sărit să-l apere pe moștenitorul Grupului Etnic German. Într-una din interminabilele sale cufureli la postul Tv dobîndit prin fals protejat de DNA, Cozmin Gușă a declarat că prin discuțiile despre dosar se reiau lucruri deja fumate. Postul fanion al Noii Securități, Digi Tv, a prezentat redeschiderea discuțiilor despre Dosarul Retrocedărilor cu un text dictat parcă de SRI:

„Acuzațiile lui Liviu Dragnea vin după ce o serie de politicieni, inclusiv Darius Vâlcov, consilier al premierului Dăncilă, și fostul ministru al Educației Liviu HYPERLINK „https:// www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/liviu-pop-face-o-noua-declaratie-deplasata-iohannis-a-condus-o-organizatie-care-este-continuator-alunui-grup-nazist-985483”Pop au încercat să acrediteze ideea că FDGR ar fi un urmaș al Grupului Etnic German și, prin urmare, să facă o legătură între Iohannis și naziști. Aceste acuzații au fost criticate atît de comunitatea germană din România, cât și de politicieni din Germania.”

Redeschiderea dosarului ar fi mortală pentru Klaus Iohannis. Atunci în 2014, românii erau drogați de uriașa manipulare de vîrîre pe gît a pudelului lui Merkel. Acum, după patru ani de președinție împărțită între voiaje de lux cu consoarta și eliminarea adversarilor politici prin intermediul Procuraturii, Klaus Iohannis și-a pierdut imunitatea în ochii românilor. O deschidere a dezbaterii despre moștenirea nazistă a lui Klaus Iohannis ar convinge pe mulți că dincolo de scrînșetele cu penalii în persoana lui Klaus Iohannis se ascunde un ins rapace cînd e vorba de bani. Violența atacului la Liviu Dragnea explică preocuparea lui Klaus Iohannis față de redeschiderea dosarului. Așa cum arătam prin Operațiunea Cele două valize Liviu Dragnea a împins în derizoriu un subiect atît de grav precum cel al dosarului închis pe șest de Procuratură.

Dar chiar și în aceste condiții, Klaus Iohannis și-a ieșit din minți. Ce s-ar fi întîmplat dacă liderul PSD ar fi tratat subiectul cu toată seriozitatea?

N. B. Denise Rifai, nepoțica lui Cozmin Gușă de la Realitatea TV, s-a grăbit să istorisească public cum s-a întîlnit ea într-un magazine de pantofi cu iubita lui Liviu Dragnea. Slavă Domnului, că nu s-a întîlnit cu distinsa la WC-ul Gării! Ar fi trebuit să pună semnul Interzis persoanelor sub 18 ani!

Autor: Ion Cristoiu

Sursa: Evenimentul zilei

Bogdan Duca: ”Un tablou general, dar real, al deținuților politici în comunism”

Moartea lui Vișinescu a adus iar vorba despre deținuții politici din comunism. Ei sunt priviți de mitologia postcomunistă ca pe un soi de tot unitar: o categorie în mod necesar eroică și martirică de nevinovați.



Adevărul istoric este însă mult mai nuanțat.

Desigur, între deținuții politici era o categorie importantă de persoane persecutate pentru că pur și simplu erau identificate cu dușmanii regimului comunist.

Există deținuții politici din motive religioase: greco-catolicii, romano-catolicii, creștinii ortodocși de stil vechi, ortodocși arestați pentru că aveau ”comportament antisocial” alegând viața pustnicească, martorii lui Iehova, mulți creștini evanghelici.

Există categoria impresionantă a țăranilor care au refuzat colectivizarea, a ”chiaburilor” și mijlocașilor, a muncitorilor care îndrăzniseră în plină „dictatură a proletariatului” că drepturile proletarilor erau încălcate.

Există categoria intelectualilor care au avut curajul de a gândi neconform cu regimul, de a face cenacluri, forme de supraviețuire culturală, care întrețineau o piață ilegală de carte și de idei în plină dictatură comunistă.

O altă categorie importantă era a foștilor demnitari din regimul antonescian. Aceștia erau departe de a fi niște inocenți. Făcuseră parte din cel mai sângeros regim din istoria modernă a României, vinovat de cele mai atroce crime împotriva umanității din istoria poporului nostru. Lagărele din Transnistria revoltau prin inumanitatea lor chiar și pe ss-iști, ca să vă faceți idee despre ce vorbim.

O altă categorie erau politicienii mainstream din perioada interbelică, exponenții unor guvernări corupte, care ținuseră România în sărăcie și subdezvoltare, guvernări mânjite de sânge, regimuri cu nimic mai legitime moral decât cel comunist.

Pe 13 decembrie 1918, la mai puțin de două săptămâni de la Marea Unire, peste 100 de muncitori tipografi care protestau față de politicile economice ale guvernului, erau împușcați pe Calea Victoriei.

În anii 20 și 30, abuzurile, crimele, politici economice ticăloase, politici rasiste, ale tuturor guvernelor ”democratice” succedate la putere, lăsau în urmă moarte, suferință, sărăcie.

România regală, departe de a fi o fantezie de-a monarhiștilor contemporani, era o țară cu 60 la sută analfabeți și peste 70 de procente din români trăind la limita supraviețuirii..

O altă categorie erau legionarii. Nimic din ideologia, din pratica lor politică, nu lăsa să se vadă că ar fi fost cu un milimetru mai buni decât comuniștii.

O altă categorie erau chiar comuniștii epurați între ei în diverse momente ale istoriei partidului.

Primul secretar general al PCR, Cristescu Plăpumaru a fost la Canal. Vasile Luca a murit la Sighet. Lucrețiu Pătrășcanu a fost executat la Jilava, Ana Pauker a avut stagiu de pușcărie în beciurile Securității și apoi a murit în arest la domiciliu. Iar împreună cu ei, sute de comuniști au căzut victime ale acestor epurări.

Acesta ar fi un tablou general, dar real, al deținuților politici în comunism…

Autor: Bogdan Duca

Sursa: Bogdan Duca Facebook

Președintele Academiei Române, acad. Ioan-Aurel Pop: „Catedrala Naţională este simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară!”

Pentru fiecare popor ortodox, construirea unei catedrale naționale a reprezentat o piatră de încercare, iar pentru observatorii externi măsura trăiniciei credinței, forța și prestigiul acelei națiuni.



Acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie și la aproape un secol și jumătate de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naționale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuși și ne așază în rând cu lumea, afirmă Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române. Catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca și școlile și spitalele cu mijloacele lor lumești, la educarea și păstrarea în stare bună a acestui popor, spune academicianul.

Domnule preşedinte al Academiei Române, ce reprezintă construirea unei catedrale naționale pentru un popor ortodox, îndeosebi pentru români?

După creștinarea noastră în limba latină, prin strămoșii noștri daco-romani și proto-români, fapt petrecut încă din mileniul I d.Hr., a urmat o îndelungată perioadă de organizare a credinței și a vieții religioase, desăvârșită prin stabilirea ierarhiei de model răsăritean (bizantin) și bizantino-slav. Această ierarhie s-a aflat inițial în raporturi cu Roma, iar apoi în legături statornice, directe sau mediate cu Noua Romă sau cu Orașul lui Constantin (Constantinopol). Vitregia vremurilor a voit ca locurile noastre de închinăciune să fie, secole la rând, simple și modeste, pentru că Biserica semnifica în acele timpuri, în primul rând, turma și păstorul ei, preotul. După fondarea primelor Valahii sau Romanii, spre finele mileniului I și mai ales după întemeierea statelor medievale românești (secolele al XIII-lea și al XIV-lea), s-au ridicat și la noi locașuri de piatră și de zid, unele dintre ele impresionante. Toate Bisericile ortodoxe autocefale au catedrale reprezentative pentru forța cre­din­­ței popoarelor lor. Biserica Ortodoxă Română este autocefală din anul 1885, iar chestiunea unei catedrale a României s-a pus încă de la finele secolului al XIX-lea, după ce țara își proclamase inde­pendența absolută, după ce această independență fusese confirmată pe câmpurile de luptă și recunoscută de Europa, după ridicarea țării la rangul de regat (1881) și după obținerea autocefaliei.

Construirea Catedralei Națio­nale a reprezentat pentru fiecare popor ortodox o piatră de încercare unică, după care observatorii externi au măsurat trăinicia cre­din­ței, forța sa, prestigiul acelui popor. Românii sunt astăzi, conform canoanelor Marii Biserici aflate încă în vigoare, al doilea popor ortodox ca mărime din lume, după poporul rus. Prin urmare, acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea la rang de Patriarhie (în 1925) și la aproape un secol și jumătate de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naționale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuși (cum ar fi spus Nicolae Bălcescu) și ne așază în rând cu lumea.

De ce am avut nevoie să ridicăm Catedrala Mântuirii Neamului?

Ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, cum a fost denumită această operă încă înainte de a exista, are mai multe rațiuni, de la cele pur spirituale până la cele practice. Toate națiunile ortodoxe au capitale ale credinței lor, au locuri supreme în care ierarhia superioară intră în interferență permanentă și activă cu poporul, cu „turma”. Sintonia aceasta se face, în ochii poporului, într-un loc ales, sfânt (sfințit) și irepetabil. Vechea Catedrală Mitropolitană a Țării Românești de la București, urmând cronologic celor de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, este depozitara unei istorii sacre și laice pline de semnificații, dar este complet neîncăpătoare.

Toate popoarele ortodoxe din jurul nostru, care au mult mai puțini credincioși decât noi, au adevărate catedrale, mari și impunătoare, pe care le arată cu smerenie și cu mândrie îngemănate lumii. Firește, se spune că un credincios adevărat se poate ruga oriunde Domnului și că Domnul, dacă ruga vine din suflet și se face cu suflet curat, îi ascultă păsul și îl iartă. Iertarea nu vine însă de la sine, ci se face prin tainele bisericești, săvârșite de preoți, după rânduială, după tradiție și după canoane. Și apoi, nu numai indivizii au nevoie de iertare, ci și națiunile, iar pentru neamuri („ginturi”, cum se spune în vechile traduceri românești ale Cărții Sfinte), ceremoniile și locurile de ceremonie se cuvine să poarte semnul solemnității celei mai înalte și să emane acea glorie (slavă) a lui Dumnezeu, menită să strălucească în toată splendoarea ei.

Catedrala Mântuirii Nea­mului s-a putut ridica abia în ultimul deceniu, dar ea a fost un ideal mult mai vechi. Care au fost cele mai cunoscute perso­na­li­tăți care au militat pentru ridicarea unei catedrale națio­nale?

Aproape toate marile persona­lități religioase și mirene ale românilor s-au gândit la o catedrală națională și au susținut proiecte în acest sens, de la principele și apoi Regele Carol I (1866-1914), Regele Ferdinand I (1914-1927), generalul Ioan Em. Florescu și Constantin Istrate până la Patriarhul Miron Cristea și prim-ministrul Ion I. C. Brătianu. Dintre oamenii de cultură îi amintim pe Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ioan Slavici, Petre Antonescu, alături de mulți alții.

Catedrala Mântuirii Nea­mului poate fi considerată un simbol al unității dintre generații și al românilor de pretutindeni?

Da, așa cum spuneam, catedrala este simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară. Catedrala nu jignește pe nimeni și nu este ridicată împotriva nimănui! Catedrala este pentru noi toți și înseamnă numai iubire și bunătate, îndreptate deopotrivă către Dumnezeu și către oameni. Catedrala noastră preamărește Ortodoxia, în sensul de „dreaptă credință” în Dumnezeu, dar îi recunoaște pe toți fiii acestui ­neam, indiferent de felul în care se roagă Domnului, și-i cheamă să fie laolaltă.

În anul în care sărbătorim Centenarul Marii Uniri, finalizarea și sfințirea Altarului Catedralei Mântuirii Neamului este poate unul dintre cele mai importante proiecte de țară?

Eu cred că planul Domnului a fost acesta: să izbutim marea lucrare în Anul Centenarului Marii Uniri, ca să putem, peste alte centenare de la înfăptuirea actului sublim din 1918, să dovedim vrednicia unui popor creștin situat la Dunăre și în Carpați. Noi, românii, suntem nărăviți să ne autoflagelăm și să ne nimicnicim singuri, dar Domnul nu ne lasă, atunci când se cuvine să fie așa, să ne pierdem cumpătul și ne conduce și spre gesturi de glorie. Și apoi, la români există credința că nici o operă durabilă nu se poate face fără mare sacrificiu, precum grăiește legenda meșterului Manole, legată de zidirea altei catedrale, sfințită în prezența altui patriarh ecumenic, acum mai bine de jumătate de mileniu. Așa ne-a fost nouă rânduit, ca abia după mai bine de cinci secole să repetăm pe alte coordonate gestul sublim, închinând imn de mărire Împăratului ceresc. Se poate ca, în marea lui înțelepciune, Mântuitorul să fi împlinit opera abia acum, fiindcă acum se va fi împlinit sorocul sacrificiilor noastre…

S-a spus, adesea, în spațiul public, că „avem nevoie mai mult de școli și spitale și mai puțin de catedrale”. ­Este Catedrala Mântuirii Neamului complementară școlilor și spitalelor din ­România?

Pe mine, ca istoric, denigrările și cârtirile acestea nu mă miră prea tare: toate marile construcții laice și religioase ale omenirii care ne încântă astăzi au fost contestate la vremea lor.

Cei care contrapun catedrala altor construcții (instituții) nu sunt creștini și nu știu că cea mai înaltă școală și cea mai trainică sănătate nu sunt cele ale trupului, ci ale sufletului. Vindecarea odras­lelor umane de ignoranța minții (întunecimea) și de bolile trupești (suferința fizică) nu se face numai în școlile instituționalizate de stat sau numai în spitalele slujite de medici, ci și în biserici. Chiar și filosofii greci precreștini știau că vindecarea trupului fără lucrarea asupra sufletului este înșelătoare, neputincioasă și sortită eșecului. Nu din pricina catedralei nu avem noi școli și spitale destule, ci din alte pricini. Ba, aș spune că nu lipsa de școli și spitale este necazul nostru cel mare acum, ci golirea lor de profesori, de elevi suficienți și de medici. Iar neștiința de carte, abandonul școlar, analfabetismul funcțional, plecarea medicilor și asistenților medicali peste mări și țări nu se datorează prea multor biserici și nici credinței prea arzătoare.

Dimpotrivă! Ne ocupăm de mărunte lucruri, ne hrănim trupul, dar nu și mintea, ne agățăm de scopuri lumești lipsite de morală, de adevăr, de dreptate, de iubire și de bunătate. Da, catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca și școlile și spitalele, cu mijloacele lor lumești, la educarea și păstrarea în stare bună a acestui popor. Dacă lucrarea aceasta nu este la înălțimea dorită, de vină suntem noi, cu micimile noastre, cu vrajbele și cu urile noastre, cu felul de a-l huli pe Domnul și cu falsele crezuri pe care le etalăm fără jenă. Credința și Biserica ne îndeamnă la cumpănire, la cumpătare, la bine și la iubire de Dumnezeu și de oameni. Catedrala noastră devine acum un simbol al tuturor acestor căi dăruite cu har.

Sursa: Ziarul Lumina

Ne-am dat foc la valiză, cetățeni!

Măi, dragă… după ce în regimul Băsescu Traian VALIZA a fost vehicul preferat pentru coconei și parai „fără număr-fără număr”, cam frivolă, de! că trecea de la unul la altul lipsită de mofturi și mustrări de conștiință, iată că a venit vremea ca VALIZA – VALIJOARĂ- CINE-I MAI PREȚIOASĂ DIN ÎNTREAGA ȚARĂ? să se facă femeie serioasă, la casa ei, și să participe la arăturile de toamnă fix pe tarlaua unui țăran din Teleorman.


Țăran-țăran, daʹ informat !!!… după ce a deschis valiza , omul a fotocopiat documentele, cu tehnica din dotare pe care o lua întotdeauna la câmp – că doar nu se știe când găsești o VALIZĂ în porumb și vorba ceea, să fii pe fază, să nu te „surprinză” evenimentul fără dotarea obligatorie- și a citit mail-ul prin care Ștefan Dragnea zicea că-l ceartă tac’su dacă cere bani să-și plătească niște datorii ( deci, comportament abuziv, traumatizant pentru fostul minor, din partea monstrului Dragnea Liviu ), domnia-sa țăranul s-a gândit unde oare, unde oare? să predea documentele…

Prieteni, unde ne-am fi dus după ce găseam comoara?

Mmmm… ia să vedem ce ne-ar veni în minte….Poate la polițistul din sat , să le predăm cu proces-verbal , ca să nu fie probleme? Sau, dacă suspiciunile provenite dintr-un bun-simț țărănesc ne-ar îndemna să credem că sunt niște lucruri și mai necurate, nu ne gândeam noi să anunțăm DNA-ul vieții, de la județ? Mai avem idei? Sigur, noi mai avem… dar cu toate că avem imaginație bogată, nu ne-ar da prin minte să ducem VALIZA unde a dus-o țăranul nostru…

Omul, cocoșat de greutatea răspunderii care apăsa pe umerii lui- deoarece ținea VALIZA pe umăr- imediat s-a gândit să contacteze FILIALA CEA MAI APROPIATĂ A LUI „RISE PROJECT”. Doamne, nu mi-ar fi trecut prin cap! Și bine că filiala era acasă, că dacă ar fi fost dusă până colea , în Brazilia, pe urma unor afaceri tenebroase de-ale lui Dragnea Liviu , într-o documentare care impune multe zile stresante pe plaja din Copacabana, printre palmieri, umbrele și cocteiluri , hait! ce s-ar fi făcut țăranul nostru și cui ar fi predat el bunătate de TELEORMANLEAKS?

N-o să credeți… nici RISE PROJECT nu s-a gândit să ducă documentele la Poliție, la DNA sau măcar la băieții pentru care lucrează… să înțelegem de aici că dânșii au avut acordul „de sus” să se joace singuri cu trenulețul și cu „lopețica” în nisip, sub ochii grijulii ai lui tati-STATUL PARALEL?

Dar putem, dragă popor, să le acordăm toată încrederea… Că ia te uită ce zice LIBERTATEA.ro, 4 noiembrie 2018 :

„Ana Poenariu ( jurnalistă la RISE PROJECT, n.n.) a subliniat faptul că documentele au fost verificate de echipa de investigații. «În perioada următoare vom publica mai multe documente, toate fiind de interes public. Când documentele au ajuns la noi, toți colegii mei s-au apucat de analizat documentele. Nu ne apucăm pur și simplu să publicăm documente când le primim… Datele noastre arată că documentele au fost ascunse cu puțin timp înainte de perchezițiile DNA, percheziții făcute de procurori la firma Tel Drum în vara anului 2017.»…”

Deci , e groasă, cetățeni… RISE PROJECT, cu seriozitatea-i caracteristică, a efectuat deja și datarea cu carbon și a aflat cu destulă precizie din ce perioadă a neozoicului datează VALIZA-FOSILĂ !

P.S. Totuși, documentul cel mai terifiant al capturii, pe care nu s-au putut abține și l-au dat publicității, este ceea ce vedem noi mai sus: o poză a lui Dragnea Liviu, melancolic, în care șefu’ luʹ CIUMA ROȘIE, pe lângă tradiționala mustață are și oleacă de barbă!

Autor: Luminița Arhire

Sursa: Luminița Arhire Facebook

Marcel Iureș: ”Iubeşti o ţară şi cu escrocii, şi cu tăietorii de lemne, şi cu bandiţii din politică şi din afaceri. Cu tot. Şi cu oamenii geniali, şi cu copiii olimpici, dar şi cu cei estropiaţi.”

Din interviul publicat de Ziarul Metropolis și realizat de Ionuț Mareș



Marcel Iureș: – Noi toţi ne uităm la cei care îşi caută rădăcinile cu un tip de curiozitate oarecum rece. Nu suntem români rătăcitori. Dacă am plecat, am plecat în bejenie, să ne salvăm – uneori chiar în propria ţară -, dar nu să ne căutăm rădăcinile. Ele sunt aici. Mi se pare de multe ori o exagerare a oamenilor care smiorcăie prin străinătate: „Vai, ţara mea, România”. Le stă la dispoziţie, e aici.

Ionuț Mareș– Ar trebui să se întoarcă?

Marcel Iureș:– Să se întoarcă şi să sufere. Nu e un ordin, nu e un sfat, dar dacă tot vii… E ca la iubire. Iubirea trebuie să fie completă. Iubeşti o ţară şi cu escrocii, şi cu tăietorii de lemne, şi cu bandiţii din politică şi din afaceri. Cu tot. Şi cu oamenii geniali, şi cu copiii olimpici, dar şi cu cei estropiaţi. Trebuie să iubeşti o ţară cu tot ce e în ea, altfel îţi dai aere şi eşti mofturos.

Ionuț Mareș: – Din acest motiv nu aţi rămas în străinătate?

Marcel Iureș:– Judecăm sau categorisim viaţa fiind liberi. Ajungem ca ilegaliştii, care se ascund fără să îi urmărească şi să îi persecute nimeni. Suntem aici, asta e. Trăim cum ne aşternem şi cum gândim. Sforăiala şi spumele patriotarde sunt dizgraţioase. Nu cred în ele.

Sursa: Anonimus.ro

Ion Cristoiu: ”Ca și în 1940, Țara e lăsată pe mîna unui Neghiob Iresponsabil!”

Motto: Fiecare zi care trece cu Klaus Iohannis la Cotroceni e un atentat la siguranța națională.

maxresdefault (1)

Din Istoria României m-a uluit resemnarea cu care noi am acceptat nu atît Cedarea Basarabiei prin Diktatul de la Moscova, cît mai ales Ultimatul sovietic potrivit căruia trebuia să plecăm din teritoriile cedate în doar patru zile.

În noaptea de 26 iunie 1940, la ora 22.00, Molotov șeful Diplomației sovietice, îi prezenta ambasadorului nostru la Moscova ultimatumul:

În decursul zilei de 27 iunie 1940, România trebuie să răspundă dacă acceptă sau nu Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord.

La o asemenea amenințare pentru o țară, te-ai fi așteptat, dacă nu la ridicarea la luptă cu arma în mîini, atunci, măcar la un refuz ferm, din care rușii să priceapă că n-au de a face cu niște căcăcioși.

Dacă-l primeau, rușii, cu deja nefericita experiență a finlandezilor, care se opuseseră cu arma-n mîini, poate că s-ar mai fi gîndit înainte de a da al doilea ultimatum.

De unde și pînă unde însă un răspuns ferm din partea celor care nu erau finlandezi?

Pe 27 iunie 1940, România anunță că „este gata să procedeze imediat şi în spiritul cel mai larg la discuţiunea amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.”

Rușii lansaseră ultimatul și pentru a ne testa, dovadă că nu precizaseră un termen.

Testul le arătase că România va înghiți orice.

Astfel că, în noaptea de 27 iunie 1940, Rușii trec la al doilea pas:

Ultimatumul prin care România trebuia să evacueze Basarabia și Bucovina de Nord în patru zile, începînd de la ora 14, ora Moscovei, 28 iunie 1940, trupele sovietice urmînd în același timp să ocupe teritoriile din care se retrăgeau Armata și Administrația noastre.

Cînd se vorbește de Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord accentul cade pe acceptarea de către noi a ultimatului sovietic din 26 iunie 1940.

Fără a neglija tragedia semnificată de orice cedare de teritorii, nenorocirea națională, provocată de lașitatea românească, a constat în acceptarea ultimatului cu patru zile.

Dezastrul uman și material al plecării în fugă, fără a trage un foc de armă, dintr-o lume în care ne aflam de peste două decenii, a fost principalul aspect tragic al Cedării.

Regele Carol al II-lea a convocat un Consiliu de Coroană pentru noaptea de 27 spre 28 iunie 1940, în care s-a acceptat ultimatumul cu 26 de voturi pentru și 6 contra.

Și atît.

Pe 28 iunie 1940, Guvernul Gheorghe Tătărăscu a acceptat ultimatumul.

Așadar, marea crimă n-a constat atît în acceptarea Cedării, cît mai ales în acceptarea ultimatumului de pleca din Basarabia și Bucovina de Nord în doar patru zile.
Dacă ne opuneam de la început, dacă răspundeam luînd poziție de luptă, poate că rușii – repet – cu experiența Finlandei în memorie, ar fi îngăduit o perioadă de timp mai mare, perioadă în care în plan uman și administrativ s-ar fi rezolva multe lucruri.

Pe 1 iulie 1940, generalul Ion Antonescu se prezintă în audiență la Carol al II-lea, pentru a-i da un Memoriu în care pune punctul pe i.

„Majestate,

Ţara se prăbuşeşte. În Basarabia şi Bucovina se petrec scene sfîşietoare. Mari şi mici unităţi surprinse, părăsite, se lasă dezarmate la prima ameninţare. Funcţionarii, familiile lor şi ale ofiţerilor, au fost lăsate pradă celei mai groaznice urgii. Materiale imense şi depozite militare acumulate acolo din incurie (neglijență) şi menţinute pînă în ultimul moment, au rămas în mîna inamicului. Iată Majestate, schiţat în fugă, numai un capitol al tragediei şi al calvarului unui Neam, care este numai la început. Poporul şi Armata au fost dezarmate fără luptă. (…). Ţara care simte, Ţară care vede, Ţară care presimte este consternată şi în panică. Este consternată şi în panică fiindcă a auzit de repetate ori pe prim-miniştrii şi pe miniştrii săi declarând: «Sîntem înarmaţi pînă-n dinţi», «nu vom ceda nici o brazdă», «să avem încredere oarbă şi fără control în şefi şi în priceperea şi înţelepciunea regelui».”

Viitorul Mareșal sesizase Marea Tragedie.

Acceptînd să se retragă fără un foc de armă, în cîteva zile, România își abandonase fără milă proprii cetățeni.

La cele două ultimatumuri, care a fost reacția României?

Una sub semnul expresiei prin care ne-am justificat de nenumărate ori lașitatea:

Asta e! Ce putem face noi, ăștia mici?

Reacțiile la Diktat s-au limitat la un schimb de note cu Guvernul sovietic.

Decizia a fost luată exclusiv de un singur om: Carol al II-lea.

Numai că omul care-și asumase o astfel de decizie era un Neghiob.

Un Neghiob iresponsabil.

Luni, la Versailles, a avut loc o întîlnire informală a patru țări membre ale UE: Germania, Franța, Italia, Spania.

Deși nu s-a emis nici un Comunicat, declarațiile făcute presei înainte și după de către participanți au confirmat ceea ce pînă atunci era doar obănuială:

Se pune la cale reorganizarea UE după modelul Consiliului de Securitate al ONU.

Teoretic, ONU e condusă de cei 15 membri ai Consiliului de Securitate.

Practic, organizația e condusă de doar cei cinci membri permanenți ai Consiliului, cei care au drept de veto.

În măsura în care n-a fost ocupată cu Scandalul din PSD, cu inutila Declarație politică prin care Parlamentul face copy-paste după un articol din Constituție, cu avatarurile procurorului Zdreanță și cu izvorul nesecat de măriri de salarii promis de Guvernul Sorin Grindeanu, Presa noastră a publicat știrea folosind sintagma Europa cu mai multe viteze!

Această sintagmă, lansată de președintele Comisiei Europene, dă seama de o uriașă manipulare, menită a îndulci lovitura întruchipată de ticluirile de la Versailles. E ceva asemănător obligației ca în România porcul, înainte de a fi tăiat, să fie drogat.

De parcă drogat sau nedrogat, porcul tot n-ar muri!

Europa cu mai multe viteze e de fapt o sintagmă menită a ascunde realitatea hîdă a împărțirii membrilor UE, pînă acum egali în drepturi sau măcar pretins egali în drepturi, în membri de tip membru permament al Consiliului de Securitate și membri de tip membru nepermanent al Consiliului de Securitate.
Cel puțin patru state mari din Uniunea Europeană au decis constituirea unei noi Uniuni Europene, Uniunea Europeană-Premium, lăsînd de izbeliște celelalte membre ale UE care rămîn în UE pur și simplu, pe dinafară adică.

Potrivit declarațiilor Angelei Merkel, celor 27 de membre ale Uniunii Europene, rămase după Brexit, li se propune o nouă Uniune Europeană, o UE clasa Business, alcătuită din doar cîteva țări, apropiate ca dezvoltare economică, în stare să suporte o integrare mai mare fără a mai fi nevoie de acceptul altor state membre.

Deși rămîn în UE, celelalte țări vor trebui să facă noi eforturi pentru a fi admise în UE Premium.

Dincolo de întrebări legitime precum: Și celelalte țări care nu pot suporta noile condiții ce fac? Nu cumva țări precum România vor trebui să intre din nou în UE? rămîne adevărul dureros pentru statele membre ale UE:

Deși teoretic egale doar cîteva state mari vor să impună celorlalte proiectul unei noi UE.

România se găsește în apropierea unui eveniment de semnificațiile celui dat de Cedarea Basarabiei.

Desigur, ca și în cazul Cedării, sîntem prea mici pentru a ne opune deciziei deja luate.

Asta nu înseamnă că trebuie să repetăm în 2017 resemnarea mioritică din 1940.

Chiar dacă deciziile au fost deja luate, România își poate face auzită vocea la nivel european printr-un protest energic împotriva acestei expresii fățișe a atitudinii de tip colonialist a Marilor Puteri.

Acest protest nu poate lua însă forma măcănitului de Rață Mecanică al Chiriașului de la Cotroceni la ieșirea de la Ședința de Bilanț a Parchetului General.

Într-o Declarație gen Luată pe scări, etapa prima treaptă, Klaus Iohannis a reușit în doar cîteva rînduri să expună o mie și una de neghiobii, între care la loc de frunte se numără cea potrivit căreia Proiectul n-a fost decis, Proiectul a fost supus discuției și că noi trebuie să intrăm în nucleul dur al UE.

Vocea României – fie ca protest, fie ca punct de vedere la nivelul UE – se poate face auzită doar dacă spre deosebire de momentul cedării, se naște și se dezvoltă un tărăboi național.

Acest tărăboi poate fi stîrnit de Președintele României.

Înțeleg că pe post de Carol al II-lea în variantă de Rață mecanică, Klaus Iohannis va merge la Bruxelles fără a fi consultat dacă nu Parlamentul, atunci măcar partidele parlamentare.

Desigur, o consultare n-ar fi făcut ca România să provoace eșecul Proiectului nefast.

Da, dar ea ar fi dat un semnal că România nu mai are de gînd să accepte Diktatele cu resemnări mioritice smiorcăitoare.

Devenit peste noapte TeFeList cu mașină blindată, Klaus Iohannis a putut coborî în stradă la manifestație la o manifestație neautorizată cînd a fost vorba de interesul Sistemului.

Tot pentru a rezolva interesul Sistemului, Klaus Iohannis a mers în Parlament pentru a transmite un Mesaj.

Acum e vorba de interesul național al României:

Cele de a arăta Europei că, deși suntem căcăcioși ca și în 1940, acum măcar ne punem pamperși.

Acum însă cînd interesul național e de a da un semnal viguros că refuzăm să fim transformați în țara care va fi obligată să ceară o nouă admitere în UE, Klaus Iohannis nu merge în Parlament, nu se consultă cu nimeni, nu dă nici un semnal grav, de genul unei Declarații de presă.

Ca și Carol al II-lea în 1940, decide de capul lui într-o chestiune de destin al României.

Din nenorocire, ca și Carol al II-lea, el e un Neghiob.

Un Neghiob Iresponsabil.

N.B. În 1940 s-a găsit un bărbat precum generalul Ion Antonescu care să-i strige Neghiobului Iresponsabil din fruntea României că țara se prăbușește.
Vedeți azi pe cineva în stare să facă același lucru cu Klaus Iohannis? Eu unul nu văd. Că doar n-o să strige la Klaus Iohannis Liviu Dragnea?!

Autor: Ion Cristoiu

Sursa: Ion Cristoiu Blog

Ilie Șerbănescu: ”România este produsul unui colonialism colectiv. Fiind proprietatea în același timp a mai multora pe bucățele, o hărtănesc toți, ca frații!”

În cartea „Colonialismul actual și colonia sa România“ (recent apărută la editura Mica Valahie) ridicam – în contextul teribilului clivaj politic intern și al înfruntărilor ca niciodată intensificate între puterile externe cu interese în zona Europei Centrale și de Est – problema tulburătoarei perspective a unei dezmembrări a țării. Și în finalul cărții mă întrebam, nu doar retoric, ci cu îngrijorare practică, dacă  apartenența României la NATO, cea considerată pilonul securității actuale a țării, va salva România de la o dezmembrare.



România a ajuns în anul centenar practic fără economie proprie. Este o performanță istorică, dar ce spunem istorică, este ­superistorică! În ultimii 15 ani, România a reușit, fără s-o fi cotropit cineva militar, să rămână practic fără economie – repetăm: fără economie, și nu cu o economie distrusă –, ceea ce n-ar fi realizat nici vreo 2-3 războaie.

Ceea ce mai există ca „economie națională“ este ceva atât de mic și de dezlânat și fără niciun control asupra vreunui punct strategic încât este numai o pipernicită cizmărie de pus pingele prin comparație cu fabrica străină pe care actualul teritoriu al României doar o găzduiește, fără a se alege cu ceva serios de pe urma ei.

Consecințele sunt toate dramatice. Din noianul lor, cel puțin una poate înfricoșa, dar este obiectivă și de neoprit. Și mai bate și la ușă! România este produsul unui colonialism colectiv, cel inaugurat în istorie de sistemul centru-periferie pe care-l constituie UE. Fiecare dintre colonialiștii UE – de altfel, experți de veacuri în ale colonialismului – are câte o bucățică din „bucățica“ numită România. Dacă proprietățile economice din România ar aparține unei singure puteri coloniale, lucrurile ar fi mai simple și mai clare. Puterea colonială respectivă ar stoarce ­România ca pe o lămâie, dar ar păzi-o să fie stoarsă și de alții, căci s-ar comporta cu ea precum cu un bun propriu. Fiind proprietatea în același timp a mai multora pe bucățele, o hărtănesc toți, ca frații! Și tot ca frații, aceștia se înțeleg de minune între ei s-o hărtănească! Frații se mai ceartă însă între ei. Și nu doar pe România și în România, ci te miri pe unde prin lume, căci este vorba de puteri coloniale sau transnaționale cu anvergură mondială. Și, vai!, când frații se ceartă, ce fac ei înainte de toate?! Își împart bunul deținut în comun sau moștenirea pe care și-o revendică deopotrivă. Ca frații!

Dezmembrarea teritorială a României nu este vreo ficțiune a vreunui patriot îngrozit de faptul că românii nu mai dețin nimic din țara cu numele încă al lor, ci un pericol real și palpabil. Cine o va împărți? Exact cine o deține! Frații colonialiști între ei.

Că vor veni rușii s-o ia este o diversiune! Ce să ia rușii din România?! Tot ceea ce ar putea râvni nu mai este la români, ci la occidentali. Așa că, dacă ar vrea să ia ceva, ar trebui să ia de la occidentali. Și ar trebui să plătească, întrucât Rusia, deși puternică, nu este de-ajuns de puternică pentru a schimba regulile jocului mondial. Iar, potrivit acestor reguli, este nevoie să plătești proprietățile sau bunurile naționalizate. Și occidentalii îi vor cere vreo 100 miliarde euro pe ceea ce au dat doar vreo 10 miliarde euro în România. Hai să nu-i facem și proști pe ruși – căci nu sunt! Rușii au intrat în Crimeea pentru că nu fuseseră mai înainte occidentalii pe acolo să ia tot caimacul! Din România, de unde occidentalii au luat tot caimacul, dar și sufletul oamenilor, rușii ce să mai ia?! Poate doar datorii și experiența unei administrații la fel de minunate ca a lor!

Oricum, în privința împărțirii României, nimic nu va depinde de români! Ca întotdeauna! Iar acum cu atât mai mult cu cât bieții români, dacă îi va întreba cumva cineva, nici nu mai au nimic în mână cu care să poată eventual negocia! Pe cine să se sprijine românii ca țara lor să nu fie dezmembrată teritorial? Altfel spus, va păzi NATO cumva România de o dezmembrare?! Dacă aiurăm împreună cu elucubrațiile vânturate prin spațiul public, apartenența României la NATO, cu rachete și scuturi antirachetă, o păzește de proiectilele nord-coreene și iraniene! Dacă nu ne plac aiurelile, atunci aliniamentele NATO de prin România vizează Rusia. În ce fel Rusia amenință România nu se știe exact, iar în ce fel ar urma NATO să apere România de Rusia se știe și mai puțin. Ceea ce se știe absolut sigur este că șeful NATO – adică America – nu s-a războit niciodată cu Rusia. Decât în șicanări pe seama altora! Și, personal, nici nu cred că SUA își vor strica vreodată relațiile cu Rusia de dragul României! Cei doi mari vor găsi întotdeauna privitor la o țară ca România un compromis de interes reciproc, nu pe seama lor, ci pe seama țării respective. Așa că mai ușor cu pianul pe scări! N-am murit încă, dar nici să nu ne îmbătăm cu apă rece că va veni NATO să ne salveze de la moarte!

De altfel, problema este alta. Mai activi dintre cei ce urmăresc dezmembrarea României actuale sau secționarea ori fragmentarea ei teritorială sunt, din păcate, nu adversari din afara NATO, ci mai degrabă chiar membri ai NATO. În centrul dezmembrării se află Transilvania. Ungaria o reclamă aproape în clar, fără ascunzișuri. Nici Germania nu este departe de aceeași abordare. Investițiile germane, instrumentul principal al unui nou Reich (parcă al IV-lea), se opresc la arcul Carpaților; pentru ele nu există Moldova sau Oltenia. Și se pare că vor s-o ia cu autostrăzi făcute, căci doar presiuni germano-bruxelleze inimaginabile asupra statului român, condus, de altfel, de un etnic neamț, ar putea explica faptul că, din puținul care se cheltuie în România pentru autostrăzi, totul merge la autostrăzile din Ardeal, care îl leagă de Occident, și nu de București!

Prin tot ce face, inclusiv prin instituțiile de la Bruxelles, atât de adesea țintit împotriva României, Germania a devenit mai-marele vrăjmaș al României actuale! Desigur, la împărțire pot apărea și alți actori. Așa cum se întâmplă la orice împărțeală. Ne va apăra NATO de o împărțeală? Cu atâția pretendenți chiar din NATO?! Tare mi-e teamă că România se află într-o situație-limită în care nu se poate sprijini nici măcar pe tâlcul proverbului „Păzește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc singur“! România actuală nu are nicio posibilitate să se ferească de prezumtivii dușmani! Cât despre prieteni, Dumnezeu cu mila!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: România liberă