C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Puncte de vedere

Incă un deontolog al „societății civile progresiste” se prăbușește: sociologul Mircea Kivu, turnător la Securitate! O „confesiune” stimulată numai de Adeverința CNSAS, după 27 de ani

Share Button

„Noaptea, ca hoții”, Mircea Kivu a recunoscut, în sfârșit, după 27 de ani de lecții date românilor despre „anticomunism”, deontologie și democrație că, asta e, a fost, și el, un turnător. Impostura constă, evident, nu în faptul că a turnat ci în faptul că a mers pe burtă, după cum îi e felul, timp de 27 de ani. Dovadă incontestabilă că sociologul a fost folosit și după căderea regimului comunist și a sperat, până azi, că i-a fost dosit sau ars Dosarul de la Securitate. Iată că nu-i chiar așa… „Confesiunea” i-a fost stimulata numai de apariția iminentă a Adeverinței CNSAS, emisă încă din 23.03.2107 și aflată în curs de publicare pe site-ul CNSAS. Altfel ar fi tăcut,„deontologic”, și azi.

Mircea Kivu este unul dintre fondatorii IMAS, împreună cu alți doi sociologi dovediți de-a lungul ultimilor ani drept colaboratori ai Securității: Călin Anastasiu și mai cunoscutul Alin Teodorescu, primul președinte al Grupului pentru Dialog Social și, simultan, al Fundației Soros România, ulterior deputat PSD și șef al „Cancelariei” fostului prim ministru condamnat penal Adrian Năstase. Oare e o întâmplare că toți trei fondatori ai primul institut de sondare a opiniei publice au fost colaboratori ai Securității?

Ca o culme a ridicolului, „spovedania” de turnător i-a apărut lui Kivu pe Facebook sub poza în care ne anunță, mândru, că susține homosexualii. După cum se vede, nu numai pe ei… Pentru cei care nu știu cine este Mircea Kivu, amintim că pe 26 ianuarie, chiar de ziua lui Ceaușescu, în România liberă îi apărea un comentariu în care ridiculiza Biserica Ortodoxă Română, Coaliția pentru Familie și demersul celor 3.000.000 de români întru apărarea căsătoriei.

Un ziarist a scris că „deontologul” a colaborat cu Securitatea încă de acum șase ani

Mai interesant este că un ziarist afirma încă de acum șase ani că Kivu a fost colaborator al Securității fiind doar o chestiune de timp până când adevărul va ieși la iveală. De asemenea, pe 19 decembrie 2016, un articol de pe Ziaristi Online dedicat susținătorului Universității Soros în România, același Alin Teodorescu, se încheia destul de clar: „PS: Domnule Alin Teodorescu, este adevărat că, pe lângă Călin Anastasiu și al treilea cofondator al IMAS, MIRCEA KIVU, sluga umilă a interlopului Sorin Ovidiu Vîntu, A TURNAT LA SECURITATE?”

Pentru posteritate, redăm mai jos articolul „previzionar” din 2011, cu privire la îngrengăturile securistice și antiromânești ale troicii Kivu-Anastasiu-Teodorescu, nota de demitere online a “deontologului” semnată de directorul României libere, Sabin Orcan, și falsa „confesiune”, romanțată, a lui Mircea Kivu, dată după doar ce a fost demis în urma Adeverinței CNSAS ce stă să apară pe site-ul instituției:

Conjuratia imbecililor Csibi Barna și Mircea Kivu

Saptămâna trecută, după scandalul spânzurării în efigie a României, prin chipul lui Avram Iancu, de către activistul maghiar Csibi Barna, editorialistul EvZ și sinecuristul TVR Mircea Marian a afirmat despre moții care au protestat la Abrud că sunt „un grup de tembeli” care „dacă ar fi avut creier” l-ar fi invitat la masa pe Barna, nota Cariere de Media. În preambulul deciziei de azi de la Craiova, Mircea Kivu, comentator al „Ungariei libere”, pardon!, „României libere” s-a gândit să-l completeze pe colegul său, la fel de român sadea ca și el, și să-i catalogheze pe cei peste 120 de români, profesori universitari, jurnaliști, scriitori, istorici, militari, s.a., care au semnat SCRISOAREA DESCHISĂ adresată premierului Emil Boc: Până unde va decădea demnitatea națională în fața UDMR și a intereselor Ungariei asupra României?, drept „capete incinse” vinovate de „instigare la discriminare” în mult mai mare măsură decât bietul Csibi Barna, căinat că a fost „pedepsit” prin detașarea la Abrud.

Textul sau este referențial pentru nivelul de agresivitate anti-românească la care s-a ajuns în presa din România.

Decizia de astăzi a Curții de Apel Craiova are o valoare simbolică și o încărcătură istorică pentru direcția în care se va îndrepta România de acum încolo: pe drumul ei natural sau pe cel al Tismănenilor, Csibilor și Kivilor?

Dar cine este mult prea mediatizatul Mircea Kivu? Comentator sportiv la Dilema lui Patriciu și Pleșu și, în același timp, analistul preferat al lui Sorin Ovidiu Vîntu (plătit de filo-rus cu 76.000.000 de lei în 2009), un fel de băiat bun la toate al show-ului megalomanic al mogulului Realitatea TV „10 pentru România”, Mircea Kivu a pornit mărunt în viață, că acționar al IMAS, fondat în octombrie 1991, alături de sociologii Alin Teodorescu și Călin Anastasiu, ambii membri ai GDS și, normal, turnători ai Securității. Călin Anastasiu a fost dovedit drept colaborator al Securității, la cererea Civic Media, taman în 2010. Alin Teodorescu, primul președinte al GDS și, totodată, al Fundației Soros România, a fost și el deconspirat drept informator al Securității dar și – atenție! – al serviciilor secrete comuniste maghiare.

În 2004, Teodorescu își face transferul de la IMAS la Guvern, că șef al “Cancelariei Primului Ministru”, Adrian Năstase, în ciuda avertismentelor serviciilor secrete române. Ulterior devine deputat PSD după care revine la IMAS-ul controlat acum de Sorin Ovidiu Vîntu, după câte se spune. În 2004, odată cu plecarea spionului maghiar la Guvern, noul președinte al CĂ al IMAS-SA devine Mircea Kivu, pe care momentul îl surprinde că „șef al delegației IMAS-SA la Bagdad” (?!), după cum preciza Departamentul de Informare al Guvernului de la acea vreme, DAIS. În același timp, mai aflăm din același comunicat DAIS din 2004, că adunarea Generală a Acționarilor IMAS-SA a mai aprobat și cererea de demisie din Consiliul de Administrație a lui Theodor Czobor, care a fost numit director general al SC TNS-AGB Internațional, câștigătoarea licitației de măsurare a audienței TV. Cam asta era mediul românesc în care s-a învârtit Mircea Kivu până când și-a luat zborul de la IMAS, după vreo un deceniu și jumătate de confrerie cu cei doi turnători GDS-iști Alin Teodorescu și Călin Anastasiu.

Acum ne înjură pe noi, în articolul „savant” intitulat `S-a deschis sezonul de xenofobie”. Noi suntem xenofobi – poate chiar “mâncători de unguri pe pâine” :)  -, cei careapărăm memoria celor 40.000 de români ardeleni uciși la ordinele lui Lajos Kossuth. Iar UMDR-iștii care vor să impună, ilegal, o stradă cu numele criminalului exterminator ungur, sunt, cu toții, niște “iubitori de români”. Poate chiar mai ceva că Kivu.

Da, se pare că s-a deschis sezonul la înjurat români. De vreo 21 de ani. Dar de abia când se va închide se va vedea exact cine este vânatul și cine vânătorii. Dacă vom află, de exemplu, că și domnul Mircea Kivu de la Laboratorul de Sociologie Urbană al IPCT a urmat același traseu de promovare că și tovarășii săi de cârdășie? – Victor Roncea

„DE CE NU MAI SCRIE DL KIVU ÎN ROMÂNIA LIBERĂ? DIN MOTIVE DE… SECURITATE!”

Directorul editorial al ziarului RL, Sabin Orcan, explică, pe contul său de Facebook, de ce a încetat colaborarea sociologului Mircea Kivu cu publicația pe care o conduce. Potrivit surselor jurnalistului, Mircea Kivu “are o pată biografică incompatibilă cu spiritul anticomunist al ziarului România Liberă”.

„Mai mulți cititori m-au întrebat în ultima vreme de ce nu mai scrie sociologul Mircea Kivu, altminteri extrem de activ pe rețelele sociale, la ziarul pe care-l conduc.

Întrebarea era cât se poate de îndreptățită. Au trecut mai bine de două luni de la ultimul comentariu apărut sub semnătura sa în România liberă.

Înainte de a răspunde, trebuie să fac o precizare. Am apreciat și apreciez analizele dlui Kivu, chiar dacă nu eram întotdeauna de acord cu ele. Despărțirea noastră s-a produs amiabil, în tăcere, dintr-un motiv foarte simplu și care n-are legătură cu opiniile sale.

Și anume că, după cum am aflat recent, dl Kivu are o pată biografică peste care nu putem trece. Una pe care n-a găsit de cuviință să ne-o împărtășească până azi. Și care-l face incompatibil cu spiritul anticomunist al ziarului nostru.

Pe scurt, dl Kivu a colaborat cu Securitatea. Informația mi-a fost adusă de o sursă care mi-a dat amănunte precise din dosarul său. Dosar care are peste 40 de file. Și care conține inclusiv un angajament olograf, semnat la data de 11 ianuarie 1985, în prezența lt. col. Vicențiu Pop și a lt. maj. Iustinel Chinan.

Astfel, după ce mai întâi a fost urmărit între anii 1983-1985, sub numele de cod “Crasna”, Mircea Vasile Kivu a fost racolat ca informator, sub numele de cod “Mihai”. Racolarea s-a făcut pornind de la apartenența dumnealui la o mișcare spirituală intitulată Krisnamurti. Și a avut ca obiect obținerea de informații din mediul intelectual pe care-l frecventa.

Între altele, “Mihai” a furnizat note informative despre mai mulți colegi sociologi care intraseră în colimatorul organelor de represiune. În ciuda acestor dovezi, CNSAS a luat, pe 23 martie 2017, o decizie de “necolaborare cu poliția politică”. Lucru explicabil dacă ținem cont de faptul că legea permite unui fost colaborator să scape de această etichetă dacă nu se poate dovedi că rapoartele sale ar fi dus la încălcarea unor drepturi ale omului.

Decizia, care urmează să fie publicată în curând, nu poate șterge însă pata biografică a dlui Kivu. Și nici incompatibilitatea sa cu România liberă, un ziar care și-a făcut un țel din deconspirarea foștilor securiști care continuă să populeze viața publică”, a scris Sabin Orcan, pe Facebook.

Colaborarea mea cu Securitatea

Se întâmpla la mijlocul anilor ’80, la puțin timp după ce devenisem sociolog la Laboratorul de Sociologie Urbană al Institutului de Proiectare Construcții Tipizate (IPCT) – actualul CURS. Am fost contactat de securistul institutului, care m-a chemat la o “discuție”, cu două persoane pe care nu le cunoșteam, dar care s-au recomandat drept ofițeri de Securitate.

Mi-au ținut un discurs despre pericolele interne și externe care ne amenință țara, despre datoria cetățenească pe care o avea fiecare dintre noi de a aduce la cunoștința “organelor statului” acele acțiuni ale unor persoane care ar putea constitui un pericol. M-au întrebat dacă aș fi de acord ca, în măsura în care aș afla despre asemenea acțiuni, să le aduc la cunoștință. Am răspuns afirmativ. Mi-au cerut să semnez un angajament scris că voi face așa. Mi-au cerut să îmi aleg un nume cu care să semnez informările, dacă vor fi. Am scris angajamentul, după dictare, alegând numele de cod “Mihai”.

Știam vag ce înseamnă semnarea unui asemenea act (astăzi știu mult mai multe). Nu găsesc alt resort pentru a-l fi semnat decât lașitatea. Desigur, erau niște amenințări voalate, că mi-aș putea pierde postul pe care tocmai îl căpătasem, dar nimic concret. Nu am avut puterea de a spune “nu”. Mi-am spus că voi reuși să-i “fentez”, să nu le spun nimic important, nimic ce ei nu ar fi știut deja.

În săptămânile următoare, m-au contactat și mi-au cerut să le spun ce știu despre un fost coleg de facultate, care plecase din țară cu câțiva ani înainte. Îi interesau mai ales eventualele sale legături cu alți adepți ai preceptelor filosofului Krishnamurti. Adevărul e că nu știam mare lucru, le-am spus ce știam din scrisorile pe care le schimbasem prin poștă – scrisori al căror conținut bănuiam că oricum îl cunoșteau. Mi-au cerut să pun pe hârtie tot ce le spusesem, ceea ce am făcut.

După câtva timp, m-au contactat din nou (asta însemna că-mi dădeau un telefon la birou și ne întâlneam în câte o cafenea din apropiere) și m-au întrebat ce știam despre sociologul N.G., pe care îl cunoșteam din vremea studenției mele și cu a cărei soție (din vremea respectivă) eram coleg de birou. Au insistat asupra legăturilor lui cu șefi ai comunității rome. Le-am spus că știu că este preocupat, ca sociolog, de studiul acestui grup etnic, fiind și el rom, că întreprinde și publică studii valoroase pe această temă, motiv pentru care are întâlniri cu membri ai acestei comunități, dar că nu cunosc mai multe detalii. Din nou, mi-au cerut să scriu toate acestea.

Mi-au mai cerut apoi o informare despre colega mea, soția lui N.G. – dacă știu că frecventează Centrul Cultural American (de pe lângă Ambasada SUA). Le-am spus (și am scris) că știam că frecventează bibioteca Centrului, de unde ia cărți de specialitate (sociologie) pe care uneori ni le imprumută și nouă, colegilor. I-am spus și ei, între patru ochi, că Securitatea se interesează de ea și de soțul ei, și mi-a spus că bănuia (de fapt, era greu de crezut că ar fi posibil ca Securitatea să nu aibă cunoștință despre frecventarea Institutului American).

Nu m-au mai căutat câțiva ani. Între timp, în 1986, un fost coleg de liceu și bun prieten, care între timp emigrase în Israel, mi-a propus să-i fac o vizită. Convins că nu sunt șanse de succes, am făcut o cerere de pașaport. Spre surpriza mea, mi-a fost aprobată, astfel că la sfârșitul anului am petrecut o lună în Israel. La întoarcere, m-au contactat din nou, mi-au spus că abia atunci aflaseră că fusesem în străinătate. Mi-au cerut să le dau o notă scrisă despre persoanele cu care m-am întâlnit acolo (mă văzusem cu mai mulți foști colegi de liceu sau de facultate). Am scris lista celor cu care mă văzusem, și câteva detalii de genul “este căsătorit, lucrează în domeniul…” – lucruri mai exacte chiar nu știam.

Cam asta a fost tot. După aceea, nu m-au mai căutat. Nu am primit niciodată bani sau alte foloase în schimbul notelor informative. După un an, am cerut să fac o vizită în Franța, la rudele care se stabiliseră acolo, dar cererea mi-a fost refuzată.

De ce nu am spus toate acestea mai devreme? Grea întrebare. Cred că aș fi vrut să uit acest episod, de care îmi e rușine. Dacă asta contează, nu am afirmat niciodată că nu am fost colaborator al Securității. În ce măsură am făcut poliție politică? Eu îndrăznesc să cred că nimeni nu a avut de suferit de pe urma notelor informative scrise de mine. Dar nu pot fi sigur că așa este.

P.S. Știam că CNSAS desfășoară o investigație în privința mea, dar nu știu nimic despre o eventuală decizie care ar fi rezultat din această investigație. Un asemenea document nu mi-a fost adus la cunoștință – Mircea Kivu, turnător

Autor: ALEXANDRU ANGHEL
sursa: activenews.ro

Share Button

Uniunea Sovietică Europeană joacă viitorul la „alba-neagra”

Share Button

Până la trezirea la realitate provocată de decizia Curții de Apel din Pitești, care a mai confiscat o casă dintre cele agonisite cu truda meditațiilor de profesorașul sibian, ultimele săptămâni au zgâlțâit România mai ceva decât mișcările seismice din ʼ40 sau ʼ77.
ue
Actualul șef al statului nu este deloc străin de preumblările „constituționale” în geacă roșie prin Piața Victoriei sau de datuʼ cu tălpicile în glisade pe pârtia de schi. Dincolo, peste marea gârlă, pe malul Potomacului, al 45-lea președinte al S.U.A., ales democratic, are parte de un tratament similar cu actualul guvern al României. La americani se strigă: „Jos Trump!”, la români, „Jos Guvernuʼ!”. Să mai zică cineva că în România nu e ca-n America!

Cartea albă a Uniunii Sovietice Europene

Și au fost 28… până la Brexit. A venit primăvara lui 2017. Urmând un obicei străvechi românesc, juncul de la Bruxelles a pus pe fațada șubrezită a Turnului Babel un mărțișor la care privește zâmbăreț, de parcă ar admira o nouă minune a lumii. La 1 martie, în spațiul virtual a plecat în zbor sprințar – mai ceva decât o dronă-insectă – „fluturașul” pentru prostit proștii (a se citi cetățenii statelor aflate în anno domini 2017 sub flamura albastră a celor 12 stele muribunde). Titlul „științific” al bazaconiei migratoare este „Cartea albă privind viitorul Europei – Reflexii și scenarii pentru U.E. 27 până în 2025″. Chiar la intrarea în „chestiune” ne întâmpină un porumbel de hârtie albastru, sub aripile căruia, cam frânte, ce-i drept, autorul – Comisia Europeană COM (2017) 2025, Rue de la Loi / Wetstraat, 200 1040 Bruxelles/Brussels +32 2 299 11 11 – prezintă cui vrea să creadă un alt porumbel ieșit din gura samsarului european de serviciu: „La 25 martie 2017, cei 27 de lideri ai statelor membre ale Uniunii Europene vor face front comun în pace și prietenie la Roma!”, mărturisire din care oricine poate deduce că nu prea este „pace și prietenie” în U.E. „Mărturisitorul” mai spune: „Dorim să lansăm un proces în care Europa să își stabilească propriul drum”, declarație din care pricepem clar că U.E. a marșat în timp și spațiu pe drumuri „neortodoxe”.

„Dorim să identificăm provocările și oportunitățile care ne așteaptă și să prezentăm modul în care putem alege să răspundem în mod colectiv” mai glăsuiește oracolul. Adică, mai pe șleau spus, discutăm viitorul și răspundem în colectiv, dar hotărârile le luăm numai noi, câțiva „iluminați” purtători ilegali de capete fără creiere. Finalul „operei” sună apoteotic: „[…] în septembrie 2017 voi prezenta aceste idei și îmi voi exprima opinia cu privire la viitorul Europei”… cu mai multe viteze: una bună pentru „elite” și altele pentru fraieri. Semnează Jean-Claude Juncker. Chiar atât de „neajutorați să fi fost cetățenii Marii Britanii când au votat pentru Brexit? Junckule, dacă tot ai împrumutat „Mărțișorul” românesc, ar trebui să cunoști și faptul că, pe meleagurile mioritice juncul nu excelează și nu este apreciat pentru inteligență. În această „Carte albă”, cam cenușie, ne sunt prezentate și cinci scenarii, unul mai ciudat decât altul, toate slujind însă nu interesele statelor componente, ci pe cele ale globalismului agresiv.

Specialiștii avertizează că România va fi supusă curând unui inevitabil cutremur major. Ne mai trebuie și cel „european”? În volumul „36 de ani in serviciile secrete ale României – Din respect pentru adevăr” apărut la editura bucureșteană „Compania”, veteranul serviciilor de informații externe, Stelian Octavian Andronic, menționează: „Societățile secrete nu trebuie ignorate. Ele sunt și lucrează continuu, la fel ca și serviciile secrete. Conspirația există. Și este în defavoarea României”. În aceste condiții, este imperios necesar ca cei abilitați să pună față în față atât avantajele cât și dezavantajele pe care le-a a avut România de la intrarea în U.E., și să ne ofere răspunsul la întrebarea shakespereană „Ce-i de făcut?”. A prióri, nu poate fi exclusă nici soluția Ro-exit cu asumarea tuturor consecințelor!

Paraziții României

În era „Olimpiadei Denunțului”, alături de clasa politică postdecembristă marșează și alți practicanți ai celei mai vechi profesii din lume. Dintre marii falsificatori echilibriști ai contemporaneității, Lucian Boia și Mugur Isărescu ies strident în evidență. Fiecare în felul lui. Primul – un individ care-i recuză pe toți istoricii români, un mercenar dăunător, puternic susținut de autointitulații elitiști ʼtelectuali contemporani, atât dâmbovițeni cât și din alte regiuni ale țării, de liichenii pleșuvi sau de diverse pippidități aflate în vechi dileme – se află de câțiva ani buni, adică de aproape trei decenii, în călătorie cu pluta pe apele lăturalnice ale contrafacerii istoriei. Despre celălalt, despre matusalemicul guvernator al B.N.R., academicianul pârât de tipul Oracolului din Dămăroaia, jurnalistul Cornel Nistorescu ne spune că: „Sunt oameni care l-ar vorbi de bine mai cu suflet decît pe Dalai Lama sau pe Maica Tereza, deși, ca model uman, se află la mii de ani-lumină de aceștia. Este chiar opusul lor, un hrăpăreț modern, destul de sărac în limbaj și care nu se dă în lături de la nimic”. Personal, am avut prilejul să schimb câteva vorbe cu acest fachir „trilateral” și, de fiecare dată, senzația pe care am trăit-o a fost aceea că în fața mea nu se afla un om viu, ci un fel de „extraterestru”, un fel de cadavru încă umblător printre cei în viață. Cu certitudine, personajul în discuție este unul dintre cele mai sinistre și mai dăunătoare pe care le-a avut/are România. Soluția ideală pentru a scăpa de dăunători ar fi ca cei doi numiți să fie puși pe pluta, deja funcțională, a falsificatorului de istorie, duși în largul oceanului și lăsați să se descurce. Fără Comisia Trilaterală, fără Grupul Bilderberg, fără Council on Foreign Relations (C.F.R.), fără Fondul Monetar Internațional, fără crama de la Drăgășani, fără casa de vinuri Isărescu, fără G.D.S., fără slugi sau admiratori fosilizați. Ar scăpa Țara de doi mari dăunători.

„Țara arde-n foc și baba se piaptănă”

Apropo de paraziți, după ce Senatul României a pus în discuție proiectul de lege privind înfiintarea Institutului de Studii Avansate pentru cultura și Civilizatia Levantului din bugetul Ministerului Educației Nationale, fostului președinte Emil Constantinescu, urmează să-i fie acordat un sprijin financiar, pentru „activitatea internațională” pe care o desfășoară în beneficiul învățământului superior românesc. Iertată-mi fie ignoranța, dar „performanțele” fostului președinte în învățământul românesc nu prea sunt știute. Se cunosc însă prea bine faptele reprobabile comise, de care se face răspunzător. Cazul trădării intereselor naționale prin încheierea criminalului tratat româno-ucrainean din 1997, ne-negociat, semnat și parafat de Emil Constantinescu și de Adrian Severin. Autosesizarea Avocatului Poporului, a Parchetului General, inclusiv a Parlamentului României se impune sine die.

Autor: Ion Maldarescu
Sursa: art-emis.ro

Share Button

Ambasadorul SUA la București, propunere pentru Grindeanu. Grăbește ridicarea Muzeului Istoriei Evreilor și intră în board-ul instituției

Share Button

Premierul Sorin Grindeanu a primit joi, la Palatul Victoriei, o delegație a ambasadei SUA la București condusă de însuși ambasadorul Hans Klemm.


Klemm și Grindeanu au discutat mai bine de o oră pe tema ridicării la București a Muzeului Istoriei Evreilor din România. Pentru a fi cât mai convingător în ochii lui Grindeanu, Klemm a apelat la o echipă alcătuită din reprezentanți ai Muzeului Memorial al Holocaustului din SUA.

La finalul discuțiilor, premierul Sorin Grindeanu a precizat că “apreciem colaborarea dintre instituțiile din România și Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA, în special pentru desfășurarea de programe educative și pentru promovarea internațională a proiectului unui Muzeu al evreilor din România”.

În plus, Grindeanu a dat asigurări că “acest proiect are susținerea Guvernului României”, în special în condițiile în care Klemm l-a asigurat pe premierul României că va fi inclus în board-ul de onoare al viitorului Muzeu al Istoriei Evreilor din România dacă grăbește ridicarea acestui edificiu.

Discuțiile în acest sens vor continua vineri când, la Palatul Victoria, ar urma să aibă loc prima reuniune internațională a Comitetului Consultativ pentru realizarea muzeului. (secundatv.ro)

Muzeul pentru istoria evreilor din România – un cadou otrăvit?

Domnule profesor ION COJA, ce părere aveți despre Muzeul pentru Istoria Evreilor din România, căruia Primăria Capitalei i-a destinat un spațiu dintre cele mai spectaculoase din București?

Și care este problema? Baiul!

Multă lume a fost surprinsă, spațiul respectiv pare mult mai mare decât cel necesar!

Poate că este vorba de alocarea unui spațiu în acea incintă, o jumătate sau numai un sfert din clădire! La o evaluare superficială, cu ochio-metrul, clădirea de pe Lipscani, de peste drum de Banca Națională, are o suprafață de expunere mai mare și decât Muzeul Național de Istorie, de pe Calea Victoriei!… Este evident că nu există atâtea exponate câte ar putea fi expuse în întreaga clădire! Dar cine știe ce o fi în capul dlui Aurel Vainer?! Poate că o să sub-închirieze spațiul excedentar! Un mic gheșeft! A mai făcut el cu niște cimitire evreiești mi se pare!…

Le-aș da o idee: să se facă acolo un muzeu al istoriei tuturor minorităților naționale din România! Evrei, lipoveni, găgăuzi, țigani, maghiari, sași…

Bună idee. Sau una și mai bună: un muzeu al tuturor etniilor din Balcani! Un muzeu al Balcanilor, al Trakiei! Intră aici și evreii! Să nu uităm că unul dintre puținele premii Nobel ajunse în Balcani a fost al unui evreu din Bulgaria, Elias Canetti! …Știai că deja există un muzeu al evreilor din România? Sau exista cândva, undeva pe lângă Hala Traian. L-am vizitat când eram student și am locuit o vreme la Căminul Călărași… Nu știu dacă azi mai există acel muzeu! Eu l-am vizitat în 1960, cu alți colegi împreună… Pirnea Marian, Mândoiu Ștefan… Doamne, ce experiență! Nici azi nu m-am vindecat complet!… Brrr!

„Vindecat” ați spus?!

Domnule, erau câteva camere destul de modeste pentru a fi numite muzeu! Cam puchinoase! M-a izbit aerul stătut, de încăpere neaerisită. Ni s-a explicat că este din cauza vestitului „săpun evreiesc”, care era expus la loc de cinste, într-o vitrină de sticlă, cu toate explicațiile care te făceau să te cutremuri de oroare și… Nu pot spune dezgust!… Aveam în față dovada palpabilă a ticăloșiei dezumanizante ajunsă la performanța ei „maximă”: săpun făcut de oameni din trupul altor oameni!… De neimaginat ce putuse imagina ființa umană care a încununat Creația dumnezeiască!… Am înghețat! Acel aer greu de respirat era plin așadar de mirosurile emanate de la acele calupuri de săpun, aerul acela care-mi intrse în plămâni era greu de adeneurile umane eliberate ca miasme din acel săpun! Iar eu inspirând acel aer mă umpleam de adeneurile acelor oameni necunoscuți făcuți săpun!… Când m-a săgetat acest gând am ieșit din muzeu în graba cea mai mare, am încercat să-mi țin respirația, dar degeaba, era prea târziu: mirosul acela mi-a ajuns în plămâni și a rămas în plămâni, ani de zile m-am chinuit să nu-l mai simt!… Chiar și azi, când și când, îl simt în nări, cu aceeași oroare, măcar că între timp am aflat că… Mă rog, ce se știe azi despre acel săpun blestemat!

Ce se știe, domnule profesor?! Azi! Ce se știe?!

S-au făcut analize bio-chimice în mai multe laboratoare, la mari universități din America, din Israel, și s-a constatat că nici urmă de ADN uman în vestitul săpun „evreiesc”.

Dacă vă înțeleg bine, vreți să spuneți că în viitorul Muzeu de pe Lipscani nu va ma apărea
vestitul săpun?!

Binențeles! Cine mai crede în povestea acelui săpun nenorocit?!

Dumnevoastră uitați că în urmă cu vreo zece ani a fost la Muzeul Național de Istorie o expoziție itinerantă dedicată Holocaustului!… Eu am văzut cu ochii mei acele calupuri de săpun! Și m-am dus special să le văd, dacă mai țineți minte domnul Tudor Voicu, Dumnezeu să-l odihnească, a venit la o ședință la Vatră cu această informație, era indignat că încă mai are credibilitate minciuna dementă referitoare la acest săpun! Firește, pe mine m-au lăsat rece acele bucăți de săpun, nu mi-au provocat niciun fel de greață metafizică… Adică ce vreau să vă spun: nu m-aș mira însă ca la viitorul muzeu de istorie a evreilor să apară din nou acele săpunuri! Sunt gata să pun și pariu!…

Dacă mă gândesc bine, ai dreptate: acele săpunuri fac parte din istoria evreilor, oricum le-ai considera! Fie ca falsuri, fie ca artefacte valabile!…

Dacă sunt falsuri, ce să mai caute la muzeu?!

Muzeul, dacă e muzeu serios, ar putea să cuprindă și câteva săli și exponate sub titlul Falsuri și minciuni legate de istoria evreilor!… Ar putea fi vorba de falsuri inventate de evrei sau falsuri inventate împotriva evreilor!… Dar știi care este satisfacția mea cea mai mare legată de viitorul muzeu?

De unde să știu?!

Ai fost ca și mine în Vatra Românească!… Mai ții minte discuțiile care au fost în Vatră pe ideea că ar trebui să dăm în judecată conducerea Federației Cominităților Evreiești din România?

N-am participat la toate discuțiile! Nu-mi aduc aminte! Vatra a vrut să-i dea în judecată?!

Da, același domn Voicu Tudor a mers la Comunitate și a cerut să consulte presa evreiască din România de pe vremea lui Antonescu! Să vadă ce au consemnat evreii despre cum au suferit evreii din România! Și i s-a spus de la onor Comunitatea Evreiescă că toate colecțiile de ziare și reviste au fost transferate în Israel, spre a fi mai bine conservate! Lucru care, susținea bravul nostru coleg, era ilegal, căci FCER este o organizație care primește bani de la bugerul României! Are obligația de a pune arhiva la dispoziția oricărei persoane interesate! A fost o discuție interesantă pe acest subiect. Cineva a făcut observația că în raportul acela, cu privire la holocasutul din România, nu este citat niciun ziar din anii aceia, ceea ce este straniu de tot! Nu poți să faci istoria unei epoci fără să consulți presa!

Mai punem un pariu? Arhiva FCER nu se va întoarce niciodată întreagă în România, nici colecțiile de ziare și reviste! Nici măcar acum când va exista un muzeu de istorie a evreilor care va avea nevoie de acele colecții ca de aer! Gândiți-vă la un subiect de cercetare: Holocaustul în presa evreiască a timpului: 1940-1946! De ce nu avem această cercetare nici până azi?! Cine este interesat să ascundă ce scriau ziariștii evrei despre Transnistria atunci când în Transnistria duduiau cuptoarele holocasutului!

Încep să mă întreb dacă nu cumva evreii nu prea aveau nevoie de acest muzeu! Un muzeu atât de mare cu ce se va umple dacă presa evreilor nu va putea fi expusă! Și nici alte piese din arhivă! Mă gândesc la vasta colecție de documente intitulate „Dosarul suferințelor unei familii evreiești”! Au fost zeci de mii de dosare completate după război de fiecare cap de familie! Domnul Tudor Voicu descoperise că toate acele dosare au fost distruse, nu transferate în Israel! A cerut să le vadă, să le cerceteze, și i s-a răspuns că se face curat în depozit, să revină peste câțiva ani… Cineva de la Comunitate i-a șoptit însă care este adevărul: tot fondul decumentar respectiv a fost distrus din dispoziția conducerii FCER! Chiar așa o fi fost?! Să vedem ce răspuns vor da la Muzeu când vor fi întrebați unde sunt acele dosare, cu care s-a mers la Conferința pentru Pace de la Paris, din 1947! Unde au dispărut?

Sau poate nu au dispărut și vor apărea în sălile muzeului!

M-aș bucura foarte tare! Mai ales dacă la Muzeul respectiv vom avea posibilitatea de a consulta întreaga arhivă adunată vreme de aproape două secole!

Mai punem un pariu?!

Îl vom pune în ziua inaugurării muzeului. Mergem împreună și înainte de a intra punem ce pariu vrei! Sănătoși să fim până atunci!

A consemnat Nikita Vlahos

sursa: ioncoja.ro

Share Button

Conștiința civică și examenele ei

Share Button

Motto: „Problema noastră nu este nesupunerea civică. Problema noastră este obedienţa civică. (Howard Zinn -1922-2010)
obedienta
Manifestările de stradă se constituie, pentru masa care protestează, în veritabile sesiuni publice deschise de psihanaliză prin defularea la nivel de masă a unor energii reprimate. Astfel, această coborâre în spațiul public, în care grupuri de oameni demonstrează la unison, reprezintă doar manifestarea unor pulsiuni latente. Este necesar doar un motiv credibil şi generic, corupţia, de exemplu, pentru demararea procesului şi canalizarea acestei energii în sensul dorit de regizorii din umbră. Motiv, scop şi direcţie, în baza unei intenţionalităţi precise, totul aparţinând unor scenarişti oculţi. Pentru un observator atent al realității psihosociale românești, este interesant când se declanșează aceste puseuri, de către cine sunt declanşate şi, mai ales, în ce scop. În cazul demonstrațiilor generate pe fondul emoției instituite de către victimele incendiului produs în clubul Colectiv, patternul este ușor identificabil: desemnarea unui vinovat, exponentul răului din societatea românească, în acest caz guvernul PSD, iar debarcarea de la putere a acestuia și instaurarea de către Klaus Iohannis a „guvernului meu tehnocrat“ 1.0 reprezenta soluția. Victor Ponta a fost desemnat inamicul public numărul unu, iar prin demisia guvernului condus de către acesta s-a creat un sentiment de satisfacţie printre participanții la acele manifestații, în sensul eficienţei și utilității acţiunii sociale de masă la care au participat. Scopul a fost atins prin intermediul manipulării adecvate a unei mase de manevră, aptă de a fi transformată apoi într-o „armată“ potențială, ce poate fi folosită ulterior în scopuri politice, fapt ce s-a și petrecut, de altfel.

În urma alegerilor parlamentare, PSD a obținut, alături de ALDE, majoritatatea parlamentară. Neacceptându-se rezultatul alegerilor, s-a dovedit necesară o altă demonstrație de forță care să instituie „guvernul meu“ 2.0. Și cum atragerea ALDE de partea opoziției s-a dovedit un eșec, singura modalitate a rămas generarea unor demonstrații de stradă, căreia trebuia să i se confere o motivaţie solidă.

Mulţi sunt entuziasmaţi de manifestaţiile recent încheiate (sau nu încă!?), care demonstrează, în viziunea lor, faptul că poporului român i s-ar fi trezit, brusc, subit şi dintr-o dată, conştiinţa civică, aspect definitoriu în configurarea oricărei naţiuni. Deși cred în minuni, de data aceasta îmi permit să fiu reticient, deoarece manipulările făcute pentru a se reacționa la anumite subiecte sunt prea evidente pentru a fi trecute la capitolul „coincidențe“. S-a operat cu atenţie prin intermediul reţelelor de socializare, Facebook-ul aflându-se în prim-plan, cu sprijinul trollilor plătiţi şi cu largul concurs al unei părţi infiltrate a mass-media. Toate aceste forțe s-au pus în mișcare pentru a se obţine rezultatul preconizat şi, după cum s-a văzut, chiar mai mult decât atât. Conștiința civică nu ar trebui să fie extensibilă sau retractabilă, în funcţie de necesităţi. Manifestarea acesteia în spațiul public nu ar trebui să depindă de factori declanşatori generaţi artificial.

Precizez din start că nu pun la îndoială buna-credinţă, precum și intenţionalitatea benefică a majorităţii participanţilor la aceste demonstraţii publice. Unii dintre participanţi îmi sunt prieteni sau amici și, prin urmare, le cunosc foarte bine opţiunile şi caracterul. Însă, din păcate, buna lor credință a fost manipulată în cel mai abject mod de către păpușarii specializați în inginerie socială și psihologia maselor. În privinţa trollilor plătiţi care au agitat apele pe Facebook, precum şi acoperiţii din presă care au acţionat la unison, nu e cazul să-i încadrăm în sfera de acțiune a spiritului civic, ei fiind fie plătiți în acest sens, fie au acționat la ordin. Tot aici intră și agenții SRI infiltrați în mulțime sau care supravegheau manifestațiile de pe margine. Toţi cei menţionaţi anterior sunt relativ uşor identificabili de către un ochi antrenat. A fost o amorsare necesară, gândită cu maximă atenţie în prealabil, în baza unui plan elaborat pe care am putea să-l numim Operaţiunea „Corupţia ucide“.

Aparent, elementul declanșator a fost Ordonanța 13 a Guvernului, care avea o prevedere ce îl exonera, printre alții, pe liderul partidului aflat la guvernare, Liviu Dragnea, de o nouă condamnare penală, transferând responsabilitatea din penal în civil. Cu alte cuvinte, prin promulgarea acelei ordonanțe, liderul PSD scăpa de o eventuală încarcerare, deoarece mai avea o condamnare anterioară cu suspendare. Iar în cazul în care va fi condamnat și în acest proces aflat acum pe rol, Liviu Dragnea va deveni chiriașul permanent al unei celule, în unul dintre penitenciarele României.

S-a încercat în prealabil, printr-un pattern tras la indigo, vezi clubul Colectiv, crearea unei emoții profunde, care urma să fie speculată de presa aservită prin declanșarea unui incendiu în clubul Bamboo. Din fericire, acest incendiu nu a generat victime grave și atunci nu a mai rămas la dispoziție decât incriminarea maleficei ordonanțe.

Această ordonanță a fost creată deliberat și oferită pe tavă în acest mod artificial, la ceas de seară, pentru a se constitui în mobilul necesar și suficient al declanșării operațiunii sus menționate. Ordonanța a fost un un veritabil cal troian, care a fost introdus cu inteligență de către cei care și-au dorit un anumit curs al evenimentelor. Instrumentele prin intermediul cărora s-a pus în aplicare planul au fost oamenii din Guvern, aparținând PSD-ului: obedienții și acoperiții care au facilitat adoptarea acestei ordonanțe, cu termen intenționat de aplicare de 10 zile.

A fost un scenariu prestabilit? Da, în anumite limite. S-a mai și improvizat, apropo de steagul României și cel al Uniunii Europene, care a fost alcătuit din cartoane colorate în Piața Victoria. Sunt imagini care dau bine pe ecran, mai ales pentru televiziunile străine, care au fost prezente in corpore la aceste manifestații.

Mă întreb de unde au avut aceste informații, dacă totul a fost doar o manifestare spontană?

sursa: cotidianul.ro

Autor: RADU HADÂRCĂ

Share Button

Mișcarea TeFeL-istă – Partidul prezidențial din Stradă

Share Button

Printre primele adevăruri însuşite de mine la Facultatea de Filozofie de la Cluj a fost, alături de diferenţa dintre Adevărul juridic şi Adevărul din realitate, cel despre nevoia de precizare a termenilor înainte de a începe o dezbatere sau de a scrie despre ceva.
protest
În cîteva texte anterioare, am folosit termenul de TeFeL-işti pentru a desemna pe cei care participă de vreo lună şi ceva la demonstraţii neautorizate prin Capitala transformată de laşitatea PSD-istă în sat fără cîini. Dacă vor muşchii lor, mai mulţi inşi o pot lua prin Bucureşti, pe străzi şi bulevarde, cu cîini ținuți în lesă şi copii ţinuţi în rucsacuri, blocînd circulaţia, fără a li se spune măcar de către forţele de ordine că încalcă legea, care cere în chip normal obţinerea unei autorizaţii pentru a zbiera lozinci prin Marele Oraş.

TeFeL-ist e un termen născocit de mine, după ce am citit mai multe texte despre participanţii la astfel de mişcări de stradă, texte în care, plecînd de la formula propagandistică Tinerii Frumoşi şi Liberi, s-a inventat formula tefelişti. Cum eu cred că e vorba de ceva mai complicat decît simpla coborîre în stradă a unor cetăţeni nemulţumiţi, am optat pentru formula TeFeL-ist, cu variantele TeFeL-ism, pentru a desemna noua născocire a Serviciilor Secrete româneşti prin care i se pune la dispoziție lui Brînzovenescu de la Cotroceni un partid prezidențial acționînd nu în băncile Parlamentului, ci pe străzile și bulevardele Bucureștilor.

Deşi li se spune tinerii frumoşi şi liberi, protestatarii nu sînt numai tineri. Ba chiar aş putea spune că nucleul îl alcătuiesc persoane demult trecute de prima tinereţe, precum Mihail Şora, cel care, la o sută de ani, în loc să-şi economisească timpul rămas pînă la Marea Trecere pentru a mai scrie o pagină sau măcar un rînd, dacă se mai ocupă cu așa ceva, merge în Piaţă ca să zbiere pe post de june cu hormonii neconsumaţi.

Din cîte citesc, la aceste mişcări atribuite tinerilor participă şi femei coapte, unele chiar coapte pînă la zbîrcire.

Ele sînt sufletul acestor mişcări. Unele sînt femei singure prin divorţ provocat din motive fiziologice. Altele sînt femei cărora ieşitul la demonstraţii anti-PSD, le dau iluzia participării la ceva mult mai măreţ decît ştersul la fund al nepoţilor pe care nu-i au.

Acestea fiind zise în materie de precizare a termenilor, să poposim niţel asupra acţiunii din seara de duminică, 12 martie 2017, pusă la cale de Mişcarea TeFeL-istă.

Spre deosebire de alte seri, TeFeL-iştii au plecat din faţa Guvernului, din spaţiul transformat prin laşitatea Ministerului de Interne într-un soi de Fierăria lui Iocan, transmisă în direct de Realitatea Tv, postul penalului Marcel Păcurariu, pentru a ajunge la Parlament. Spaţiul de manifestare a acestui Partid Prezidenţial – T.F.L. – a fost pînă acum Piaţa din faţa Guvernului. Pentru o acţiune T.F.L.-istă, bazată în esenţă pe mediatizarea publicitară de către Divizia Presă a Binomului SRI-DNA în frunte cu Digi Tv şi Realitatea Tv, Piaţa Victoriei s-a dovedit locul ideal. Spaţiul strîns între clădiri poate crea, prin manipularea imaginilor, convingerea că e vorba de un număr dublu de participanţi decît cel existent. E semnificativ din acest punct de vedere că, spre deosebire de demonstraţiile din 1990 – organizate de Opoziţia pipernicită tot împotriva Muşchiulosului PSD – cele de acum nu mai sînt contrazise prin secvenţele tendenţioase ale televiziunilor adversare. Cele din Divizia Presă cultivă exclusiv imaginea de ansamblu în defavoarea prim-planurilor. Lipsesc nu numai prim-planurile, dar şi declaraţiile furioase sau măcar supărate, cele care fac sarea şi piperul demonstraţiilor din toată lumea. Participanţii par a se aduna doar pentru a da posibilitatea Diviziei Presă să umfle numărul, insistînd pe participare, în genul Cea mai mare, cea mai dihai.

Evitarea prim-planurilor, absenţa liderilor, inexistenţa declaraţiilor menite să dezvăluie motivul pentru care s-a ieşit în Stradă, sînt note care fac din Mişcarea TeFeL-istă o premieră în istoria protestelor de stradă din întreaga lume. E primul protest de acest fel în care participanții nu vor să spună de ce sunt acolo, în stradă. Pe lîngă posibilitatea de a paria doar pe număr de participanţi, aceste note îşi găsesc explicaţia în prudenţa organizatorilor din umbră de a nu lăsa să iasă în prim-plan nume concrete, cu profesii concrete, lesne verificabili şi prin asta lesne de descoperit ca fiind ale unor lucrători SRI, ale unor activişti ai partidelor de Opoziţie sau ale unor ONG-iste cu finanţare dubioasă.

Mutarea în faţa Parlamentului are dezavantaje serioase pentru o Mişcare alimentată masiv din cultivarea mediatică. Spre deosebire de Piaţa Victoriei, Piaţa Parlamentului e vastă, chiar şi un număr mare de participanţi lăsînd impresia de sărăcie a participării. În plus, a protesta la Bucureşti împotriva Parlamentului e ca şi cum ai protesta la New York împotriva ONU. ONU înseamnă peste o sută de state, unele democrate, altele sălbatice. Un protest împotriva a peste o sută de state se anunţă din start mort. Aşa şi cu protestul împotriva Parlamentului. În cazul Guvernului, protestul poate avea eficienţă. Un guvern poate demisiona sub presiunea Străzii sau poate da înapoi, aşa cum s-a întîmplat cu OUG 13 (deşi Guvernul a abrogate-o la presiunea internaţională şi nu la cea internă). Dar Parlamentului ce să-i ceri? Să se autodizolve? Păi dacă se autodizolvă pierde nu numai Liviu Dragnea, ci şi Nicuşor Dan. Nu cred că aceste consideraţii n-au fost luate în seamă de organizatorii din umbră a Mişcării TeFeL-iste.

De ce au făcut-o?

Explicaţia trimite la temeiurile protestului de duminică seara. O Mişcare de protest se bazează, cel puţin teoretic, pe o emoţie. În Occident, cînd se iese în stradă pentru apărarea Crocodililor cărora braconerii imperialiști le fură dinţii, s-a creat deja o emoţie la imaginea bietelor prădătoare.

În cazul OUG emoţia a ţinut de gesticulaţia de tip Stalingrad. PSD-ul a fost prezentat ca un colos care se năpusteşte asupra sărmanei justiţii, singurică şi neajutorată în faţa Monstrului. Hai în Stradă, să salvăm justiţia de la viol!

Protestul de duminică seara a avut drept ţintă mai multe decizii şi legi prezentate de PSD, mai toate fără nici o putere de a stîrni vreo emoţie.

Cum să stîrnească emoția în stare să scoată oamenii din case Proiectul Legii salarizării unitare?

E ca și cum s-ar demonstra împotriva Teoriei Relativității Restrînse.

Numai simpla lor lectură te făcea să caşti fără să duci mîna la gură.

D-apoi să mai şi zbieri pe înserate!

Protestul s-a vrut astfel o reacţie promptă la un nou set de măsuri luate sau gîndite de PSD. De regulă, în democraţiile pricopsite, împotriva unor legi avansate de Putere se ridică Opoziţia parlamentară, căreia i se adaugă opoziţia Presei. România de după 11 decembrie 2016 nu mai are o Opoziţie serioasă. Principalul partid de Opoziţie – PNL – somnolează în aşteptarea unui miracol provocat de Klaus Iohannis cu ajutorul Binomului SRI-DNA; cei de la USR n-au aflat nici acum că sînt parlamentari, PMP e prea slab ca prezenţă în Parlament pentru a fi luat în seamă. O situaţie asemănătoare a fost după 20 mai 1990. Numai că atunci Puterea întruchipată de FSN sta sub presiunea Puterilor Occidentale în materie de legi şi decizii.

Pentru această realitate s-a pus la cale, luînd situaţia OUG 13 ca exerciţiu, o iniţiativă aparte:

Intervenţia Străzii pe post de Opoziţie. Că e aşa o dovedeşte un adevăr.

Deşi publicitată de Klaus Iohannis ca fiind a societăţii civile, Mişcarea TeFeL-istă e o mişcare politică eminamente anti-PSD.

De o lună şi ceva, de cînd ţine Mişcarea asta, niciodată n-au fost văzute sau auzite altfel de slogane decît cele anti-PSD.

Dacă Mişcarea ar fi fost a Societăţii civile, printre cartoane şi zbierete s-ar fi ivit şi cele despre casele lui Klaus Iohannis, despre Sistemul instituţiilor de forţă, despre somnolenţa PNL, despre abuzurile Binomului şi, mai nou, despre Europa cu mai multe viteze.

O societate civilă adevărată, alta decît cea din măcănitul Raței mecanice, tresare la tot ce e în neregulă în politică, nu numai la tot ceea ce face PSD.

Nimic din faptele care au stîrnit emoţii reale – situaţia românilor din străinătate, de exemplu – în opinia publică n-au intrat în preocupările TeFeL-ismului.

De fiecare dată, s-a demonstrat împotriva PSD.

Şi nu de pe poziţiile societăţii civile, ci după cele expuse public de Klaus Iohannis.

Putem vorbi astfel de o Operaţiune meşterită de Sistem pentru ca preşedintele, lipsit de sprijin parlamentar, pus la colţ de rezultatul alegerilor din 11 decembrie 2016, să aibă la dispoziţie un instrument de ţinere în şah a majorităţii PSD-ALDE.

Prin această Operaţiune, Klaus Iohannis are un partid: TeFeL-ismul!

Poate ține el locul unui partid parlamentar?

Klaus Iohannis e convins de Noi suntem statul! altfel spus de Sistemul instituțiilor de forță, de care depinde TeFeLismul, că da.

Noi însă credem că nu.

Autor: Ion Cristoiu

Sursa: cristoiublog.ro

Share Button

Militanții atei finanțați de Soros via FDSC.Ro isterizați de Luminile de Paşti. Tot ce e sărbătoare creștină îi isterizează pe acești oameni. Bolșevismul n-a murit, el e SOROS travestit

Share Button

Nota Redacției (Opinia Fluierul.ro): Pe soroşiştii de la Funkey Citizens şi de la de-click.ro, îi supără Paştile şi nu Luminițele sau banii cheltuiți.De ce spunem asta? Păi la artificiile şi la concertele plătite de primărie de Anul Nou Funkey Citizens nu au făcut nici o petiție pe de-click.ro, nici în legătură cu banii cheltuiți şi nici în legătură cu luminile mult mai mari ale artificiilor lansate atunci.
Inviere

Doar acum, de Paşti, când au auzit de Luminile de Paşti, cu care Primăria vrea să împodobească oraşul pentru cea mai mare sărbătoare creştină a Omenirii, parcă l-au văzut pe Dracu şi au sărit ca arşi: vai ce de bani se cheltuie.

Apoi, vă amintiți ce isterizați au devenit soroşiştii de la ONG-uri atunci când cineva a propus ridicarea unei cruci mari, la Universitate, în memoria celor ucişi acolo?

Când au auzit de o Cruce Mare ridicată la Universitate, parcă l-au văzut din nou pe Dracu.

Ba că e prea mare Crucea, ba că se prăbușește metroul, ba că nu cadrează cu arhitectura locului (de parcă Intercontinentalul cadrează), ba că nu e voie să ridici monumente religioase în spațiul public (ăştia ar dărâma şi Statuia lui Isus din Rio)

N-ar fi rău că Firea să ridice o Cruce Uriașă la Universitate împreună cu o copie a statuii lui Isus din Rio în mărime naturală ca semn al înfrățirii noastre veșnice întru credință.

Militantismul ateu e una din trăsăturile definitorii ale Soroşismului

Vă reamintim că cei de la de-click.ro sunt unii dintre instigatorii care au scos lumea în stradă la Marele Miting Progresist din Piață Victoriei şi din Cluj, iar soroşiştii de la Funkey Citizens, alături de soroşiştii de la ActiveWatch erau chemați de propagandiştii progresişti de la Digi24 să ne explice că oricine îl critică pe Soros şi Rețeaua lui progresistă propagă “Fake News” (textul era altul dar scopul străveziu al diversiunii FakeNews ăsta este)

Apoi vă amintiți desigur isteria ONG-urilor lui SOROS în legătură cu Catedrala Mântuirii Neamului.

Ba că e prea mare, ba că se cheltuiesc prea mulți bani (în schimb banii cheltuiți de SOROS cu ei, sunt întotdeauna bineveniți oricât de mulți ar fi ei), ba că lor le “place lemnul şi spațiile mici”, ba că l-au căutat pe Dumnezeu prin Catedrala Mare şi nu l-au găsit, ba să-i dea raportul Patriarhul finanțatului lui SOROS, Plicuşor Ban, ajuns consilier, în legătură cu fiecare ban cheltuit şamd.

O întreagă isterie ateisto-soroşistă făcută pe acest subiect

Apoi vă amintiți diversiunea lor cu “Vrem Spitale, Nu Catedrale”? Pe baza ei, unii manipulați de rețea au aruncat cu pietre în Mitropolie în timpul Manifestațiilor de după Colectiv.

Isteria a culminant cu alocarea a ZERO lei de la buget pentru Biserici (unele monumente) de către guvernul ateisto-soroşist Ciolos? Asta într-o țară în care peste 90% dintre plătitorii de taxe sunt creștini şi în care o mulțime de bani de la bugetul de stat au mers la multe din aceste ONG-urile considerate în mod mizerabil “de utilitate publică”. Căci dacă nu ştiați, să ştiți că multe ONG-uri soroşiste sug bani de la mai multe oi, inclusiv de la stat.

Nu în ultimul rând vă reamintim Isteria Perpetuă făcută de Rețeaua de ONG-uri a lui Soroş în legătură cu Ora de Religie deşi această materie e complet opțională şi e decizia părinților ca ea să aibă loc

Când aud de Dumnezeu, aceşti oameni parcă îl văd pe Dracu. Nu exagerăm cu nimic . Enumerați din nou, lunga listă de mai sus şi reacțiile lor isterice la ea, ca să vedeți că avem dreptate.

Bolșevismul n-a murit, el e SOROS travestit…

Știrea-1 — Exemplu de finanțare a lui Funkey Citizens de la FDSC.RO (Pușculița lui Soros, a Norvegienilor (cooperare tot cu Soros cf. Guvernului Maghiar), a Elvețienilor etc..și ai altor progresiști atei)

www.fdsc.ro – Lista Proiecte Finantate csp r2 ro.pdf

Știrea-2 —  Funkey Citizens: “Nu vrem luminițe de Paşti” – Petiția finanțaților lui Soros (via FDSC.ro) publicată pe site-ul făcut din banii lui Soros, de-click.ro (via tot puşculița FDSC.ro)

Funkey Citizens: “Nu vrem luminițe de Paşti”

Solicităm Primăriei Municipiului București să nu arunce banii cetățenilor pe luminițe de Paști. Cerem primarului general al Capitalei, Gabriela Firea, să folosească resursele bugetului local pentru rezolvarea problemelor reale ale comunității.
De asemenea, solicităm consilierilor generali din București să oprească orice intenție de a folosi bugetul Capitalei pentru acest scop, conform prerogativelor lor.

De ce este important?

Potrivit declarațiilor primarului Capitalei, Gabriela Firea, în acest an, centrul Bucureştiului va fi decorat, de Paşti, cu beculeţe (Sursa: Hotnews.ro). Momentan, se aşteaptă propunerile companiei de iluminat Luxten Lighting, atât în privinţa costurilor, cât şi pentru ce porţiuni de străzi vor fi împodobite. Trebuie precizat și că, în acest moment, contractul cu Luxten se află în ultimele luni de valabilitate și că nici până acum acesta nu a fost publicat pentru a ști, de o manieră transparentă, care sunt condițiile și costurile pentru furnizarea serviciilor de iluminat public.

Deși Legea bugetului de stat este publicată în Monitorul Oficial încă din 20 februarie și Legea finanțelor publice locale prevede clar că autoritățile locale ar trebui să publice în termen de 15 zile un proiect de buget local pe care să îl supună consultării publice, pare că Primăria Municipiului București preferă să își folosească energia pentru o inițiativă care nu este nici bugetată, nici, considerăm noi, necesară.

Această cheltuială nu este o prioritate pentru un oraș ale cărui nevoi urgente sunt nenumărate: poluare, spitale degradate, clădiri cu risc seismic, școli fără autorizații de funcționare, transport public deficitar, locuințe sociale insuficiente, trafic sufocant, creșe insuficiente și lista poate continua…Credem că această sărbătoare poate fi marcată prin decență și smerenie, mai ales în condițiile în care, prin însăși esența sa, ar trebui să ne facă să ne gândim mai ales la cei mai nevoiași dintre noi. (N.Red. Deci ateii le spun creștinilor cum trebuie marcată “această sărbătoare”, mai exact nu care cumva să aprindă luminițe în oraş)

Știrea-3 — Declarația Gabrielei Firea

„Iluminatul festiv, incluzând aici beculețele – în jur de 1.300. Manopera și energia electrica – 175.000 de euro.

Pâi, un milion de euro l-am economisit de la Arena Națională.

Vreo cinci milioane de la firmele de avocatură care se imbogațeau pe bugetul Capitalei și multe alte zeci de milioane de euro pe care le-am economisit prin contracte cu Primaria Capitalei. (…)

Știu ca este un proiect al primăriei Capitalei, a fost o solicitare a mai multor cetățeni să avem un oraș curat și de asemenea, înfrumusețat, și cu siguranță vom face tot ceea ce este posibil astfel încât si costurile sa fie unele reduse.

Având în vedere cât de multe economii am făcut la buget în această perioada, cred că putem să alocăm o sumă mica si pentru ca Bucureștiul sa fie ornat frumos de Paște”,

a declarat, luni, primarul general al Capitalei, Gabriela Firea, dupa ședința Asociației Municipiilor din România, potrivit Mediafax.

Propunerea Fluierul.ro pentru Piața Universității:

Statuia lui Isus din Rio ridicată în copie naturală chiar în mijlocul sensului giratoriu de la Universitate (cu o înălțime de 30 metri, împreună cu soclul 38 de metri, lățimea la nivelul brațelor 28 metri. În soclu se află o capelă unde pot intra 150 de persoane) – care privește spre Crucea de la Fort Jefferson Memorial ridicată în copie naturală în sensul giratoriu din Piața Romană cu o capelă la bază (27 m, cu soclul va ajunge tot la 38 m în partea opusă a pieței)- ambele luminate.

Propunerea Fluierul.ro pentru Ridicarea Columnei lui Traian în Mărime naturală în Parcul Izvor

N.Red. Să vedeți atunci Proteste și Petiții Sosoșiste Isterice: ăștia îi urăsc și pe Daci și sunt și atei militanți isterici

sursa: fluierul.ro

 

Share Button

Noua eră „întunecată”. Școala de la Frankfurt și „corectitudinea politică” (IV)

Share Button

III. Creând „opinia publică”: „Personalitatea autoritară”. Bogeyman şi Biroul pentru Servicii Strategice (OSS)
OSS-Training
Eforturile conspiratorilor Proiectului Radio de a manipula populaţia a dat naştere pseudo-ştiinţei moderne a sondării opiniei publice în vederea creşterii controlului asupra metodelor pe care aceştia le dezvoltaseră.
Astăzi, sondajele de opinie publică, asemeni ştirilor televizate au fost complet integrate în societatea noastră. Un „studiu ştiinţific” despre ceea ce se spune că ar crede oamenii în legătură cu o problema poate fi produs în mai puţin de 24 de ore. Unele campanii pentru birourile politice de nivel înalt sunt total structurate de către sondaje. În realitate, mulţi politicieni încearcă să creeze „problematici” ce, în esenţă, sunt lipsite de importantă, dar despre care se ştie că vor arată bine în sondaje, pur şi simplu pentru a-şi întări imaginea şi popularitatea. Importante decizii politice sunt luate în funcţie doar de sondaje, ignorându-se votul cetăţenilor sau al Parlamentului. Ziarele chiar vor scrie ocazional editoriale moralizatoare, chemând oamenii să gândească independent, în acelaşi timp însă trimiţând cecuri grase organizaţiei locale de sondare a opiniei publice.

Ideea „opiniei publice” nu este nouă. Platon a scris împotriva ei în dialogul „Republica”; Alexis de Toqueville a scris pe larg despre influenţa acesteia asupra Americii la începutul sec. al XIX-lea. Dar nimeni nu s-a gândit să măsoare opinia publică înainte de sec. XX şi nimeni nu s-a gândit înainte de anii ’30 să folosească aceste 4 măsurători pentru luarea deciziei.

Este util să reflectăm puţin asupra conceptului. Credinţa că opinia publică poate fi un determinant al adevărului este o patologie filozofică. Ea se opune ideii unei minţi individuale raţionale. Fiecare minte individuală este un dar divin, putând fi capabilă de descoperiri raţionale, ştiinţifice şi de înţelegerea descoperirilor celorlalţi indivizi. Mintea individuală e unul dintre puţinele „lucruri” ce nu pot fi aduse la o „medie” de tip matematic. Spre exemplu, în momentul unei descoperiri, este posibil, poate chiar probabil, ca omul de ştiinţă ce a făcut descoperirea să fie singurul care să deţină acea „opinie” asupra naturii, în timp ce toţi ceilalţi pot avea o opinie diferită sau niciuna. Ne putem imagina lesne ce „cercetare ştiinţifică” va fi fost aceea a modelului sistemului solar a lui Kepler, imediat după publicarea „Armoniei lumii”: 2% pentru, 48% împotriva, 50% nici o opinie.

Max Horkheimer

Aceste tehnici de cercetare psihoanalitice au devenit standardul nu numai pentru Şcoala de la Frankfurt, dar şi pentru majoritatea departamentelor de ştiinţe sociale din SUA, în special după sosirea ICS în America. Metodologia aceasta a fost baza de cercetare în cadrul celui mai renumit proiect al Şcolii de la Frankfurt: „Personalitatea autoritară”. În 1942, directorul ICS, Max Horkheimer a luat contactul cu Comitetul Evreiesc American, care l-a însărcinat cu stabilirea unui Departament de Cercetare Ştiinţifică în cadrul Institutului. Comitetul i-a oferit, de asemenea, un grant consistent pentru studierea anti-semitismului în populaţia americană. „Scopul nostru”, nota Horkheimer în introducerea studiului „nu este studierea prejudecăţilor, ci explicarea lor cu scopul de a fi eradicate. Eradicarea înseamnă reeducare, ştiinţific planificată pe baza înţelegerii la care s-a ajuns ştiinţific”.

Scala A-S

În cele din urmă, 5 volume au fost produse pentru acest studiu de-a lungul anilor 40. Cel mai important a fost ultimul volum – „Personalitatea autoritară”, scris de Adorno cu ajutorul a trei psihologi sociali ai Universităţii Berkely din California.

În anii ’30, Erich Fromm a întocmit un chestionar pentru a evalua psihoanalitic lucrătorii germani în cadrul a mai mulţi parametri: „autoritar”, „revoluţionar”, „ambivalent”. Centrul studiului lui Adorno a fost, din nou, scala psihoanalitică a lui Fromm, având, însă finalul pozitiv schimbat din „personalitate revoluţionară” în „personalitate democratică” – pentru a face că lucrurile să fie mai bine primite pentru audienţa de după război.

Nouă trăsături de personalitate au fost testate şi măsurate, incluzând:

  • Convenţionalismul – aderenţa rigidă la valorile convenţionale ale clasei de mijloc;
  • Agresiune autoritară – tendinţa de a supraveghea, condamna, respinge şi pedepsi acei oameni ce încalcă valorile convenţionale;
  • Proiectivitate – dispoziţia de crede că lucruri neobişnuite şi periculoase se petrec în lume;
  • Sex – grijă exagerată privind problemele de natură sexuală.

Pe baza acestor măsurători au fost construite mai multe scale:

  • Scala E – Etnocentrism
  • Scala CPE – conservatorism politico-economic
  • Scala A-S – antisemitism
  • Scala F – fascism

Folosind metodologia lui Rensis Lickerts a măsurării rezultatelor, autorii au fost capabili să „asambleze” o definiţie empirică a ceea ce Adorno a denumit „noul tip antropologic”-personalitatea autoritară. Înşelăciunea constă, ca în cazul majorităţii studiilor psihopolitice, în ipoteza unei tipologii weberiene. O dată ce tipologia e statistic determinată, tot comportametul poate fi explicat. Dacă o personalitate anti-semitică nu acţionează într-un mod anti-semitic, persoana va avea totuşi un motiv ulterior pentru a acţiona ca atare sau persoana este discontinuă în acţiune. Ideea că mintea umană este capabilă de transformare este total ignorată în această clasificare.

Rezultatele acestui studiu pot fi interpretate în moduri diametral opuse. Cineva poate afirma că studiul a demonstrat că populaţia SUA era, în general, conservatoare, nu dorea abandonarea economiei capitaliste, credea într-o familie puternică, iar promiscuitatea ar trebui pedepsită. De asemenea, că lumea postbelică era un loc periculos, având totodată temei şi suspiciuni legate de evrei. Pe de altă parte, se puteau lua aceleaşi rezultate şi demonstra că pogromurile anti-evreieşti şi raidurile de la Nurenberg „mocneau” încă, aşteptând un nou Hitler pentru a le reaprinde. Oricare din cele două interpretări ar fi acceptată, alegerea este una de natură politică şi nu de natură ştiinţifică.

Horkheimer şi Adorno credeau cu tărie că toate religiile, inclusive iudaismul erau „opiul maselor”. Scopul lor nu era acela de a proteja evreii de prejudecăţi, ci de a crea o definiţie a antisemitismului şi a autoritarismului ce putea fi exploatată pentru a forţa „reeducarea planificată ştiinţific” a americanilor si europenilor în îndepărtarea lor de la principiiile şi civilizaţia iudeo-creştină pe care Şcoala de la Frankfurt le dispreţuia. În scrierile teoretice ale acelei perioade, Horkheimer şi Adorno au dus teza aceasta până la concluziile cele mai paranoide: precum capitalismul era inerent fascistoid, filosofia creştină în sine este sursă a anti-semitismului. Aşa cum Horkheimer şi Adorno aveau să scrie împreună în 1947 în „Elemente de anti-semitism”, „Hristos, Spiritul devenit carne, este vrăjitorul îndumnezeit”.

Auto-reflecţia omului în absolut, umanizarea lui Dumnezeu prin Hristos reprezintă „proton-pseudos”, falsitatea primordială. Progresul dincolo de iudaism este îngemănat cu presupoziţia că omul Iisus a devenit Dumnezeu. Aspectul reflexiv al creştinismului, „intelectualizarea magicului”, reprezintă „sursa răului”.

În acelaşi timp, Horkheimer a putut scrie într-un articol mai popularizat, intitulat „Antisemitismul – o boală socială”, că „în prezent, singură ţară unde nu pare să mai existe nici un fel de anti-semitism este Rusia”. Această încercare personală de a maximiza paranoia a fost ajutată mai târziu de Hannah Arendt, care avea să popularizeze „personalitatea autoritară”, în a sa celebra „Orginile totalitarismului”. Arendt a adăugat, de asemenea, faimoasa sa înfloritură retorică despre „banalitatea răului” în scrierea ulterioară „Eichmann la Ierusalim”: chiar şi un simplu proprietar de magazin ca Eichmann se poate transforma într-o bestie nazistă în anumite circumstanţe psihologice – fiecare gentilom este suspect din punct de vedere psihoanalitic.

Versiunea extremă a tezei personalităţii autoritare aparţinând Hannei Arendt este astăzi filosofia operantă a „Cult Awareness Network – C.A.N”, un grup ce lucrează, printre altele cu Departametul de Justiţie al SUA şi Liga Antidefăimare a Lojei B’naiB’rith. Folosind metoda standard a Şcolii de la Frankfurt, C.A.N identifică grupurile politice şi ideologice ce reprezintă inamicii săi politici, apoi le „redenumește” drept „grupare” pentru a justifica apoi operaţiunile împotriva lor.

Explozia opiniei publice

Paul Lazersfeld

În pofida tezei sale centrale nedemonstrate a „tipurilor psihanalitice”, metodologia cercetării interpretative a Şcolii de la Frankfurt” a devenit dominantă în ştiinţele sociale, rămânând în acest fel şi astăzi. În fapt, adoptarea acestei noi pseudo-ştiinţifice tehnici în anii ’30 a determinat folosirea pe scară largă a cercetărilor privind „opinia publică”, mare parte din ele fundamentate de către agenția Madison Avenue. Majoritatea sondajelor de opinie – A.C Nielsen, George Gallup, Elmo Roper – au început la mijlocul anilor ’30, folosind metodologia ICS, având în vedere succesul programului de analiză Stanton-Lazersfeld. Până în 1936, activitatea de sondare a opiniei publice a devenit suficient de răspândită pentru a justifică o asociaţie comercială: Academia Americană a Cercetării Opiniei Publice din cadrul Universităţii Princeton, condusă de Lazersfeld; în acelaşi timp, Universitatea din Chicago a creat Centrul Naţional de Cercetări ale Opiniei Publice. În 1940, Biroul de Cercetare Radio a devenit Biroul de Cercetare Socială Aplicată – o divizie a Columbia University, avându-l că director pe neobositul Lazersfeld.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Lazeresfeld a proiectat în mod special folosirea cercetărilor pentru a analiza psihologic comportamentul de vot al oamenilor şi, până la alegerile prezidenţiale din 1952, agenţiile de advertising Madison Avenue controlau deplin campania lui Dwight Eisenhower, folosind rezultatele lui Lazersfeld. 1952 a fost, de asemenea, anul în care alegerile s-au desfăşurat pentru prima dată sub influenţa televiziunii, care, aşa cum Adorno prevăzuse cu 8 ani înainte, într-un interval scurt de timp crescuse enorm în influenţă.

Batten, Barton, Durstine & Osborne – celebra agenţie de advertising BBD&O, a proiectat întreaga campanie de apariţii pentru TV la fel de minuţios ca raidurile lui Hitler de la Nuremberg; spoturi de 1 minut au fost produse pentru a se mula perfect pe nevoile votanţilor, determinate de cercetări. De atunci, strategia a continuat fără încetare.

Întreaga dezvoltare a televiziunii şi a advertisingului din anii ’50 şi ’60 a fost condusă de oameni „antrenaţi” în tehnicile de alienare în masă ale Şcolii de la Frankfurt.

Frank Stanton avea să devină, începând cu „Proiectul Radio” cel mai important „leader” al televiziunii moderne. Principalul „rival” al lui Stanton din perioada formativă a TV-ului a fost Sylvester „Pat” Weaver de la NBC. După un doctorat în „comportamentul de audiţie”, Weaver a lucrat cu programul de analiză la finalul anilor ’30, înainte de a deveni vice-preşedintele reţelei. Carierele lui Stanton şi Weaver sunt tipice pentru dezvoltarea TV-ului. Astăzi, oamenii care conduc reţelele de televiziune, agenţiile de publicitate şi organizaţiile de sondare a opiniei publice, chiar dacă nu au auzit de Theodor Adorno, cred cu tărie în teoria acestuia că mass-media poate şi trebuie să transforme tot ce atinge în „fotbal”. Televizarea în 1991 a războiului din Golf ar trebuie să confirme acest lucru.

Tehnica mass-media şi advertising-ului dezvoltată de Şcoala de la Frankfurt controlează acum în mod efectiv campanile electorale din SUA. Acestea nu mai sunt bazate pe programe politice, ci pe alienare.

Fețele pline de milă şi fricile iraţionale sunt acum identificate de cercetările psihoanalitice pentru a fi transpuse în „probleme de rezolvat”. Problemele ce vor determina viitorul civilizaţiei actuale sunt în mod sistematic reduse la oportunităţi fotografice şi bit-uri radio, ca în cazul transmisiunilor radio ale lui Ed Murow din anii ’30 – unde efectul dramatic este maximizat şi conţinutul de idei este redus la zero.

Cine este inamicul?

Parte a înşelătoriei personalităţii autoritare din zilele noastre derivă, de asemenea, din faptul că Şcoala de la Frankfurt şi teoriile sale au a fost acceptate oficial de către guvernul SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cominterniştii fiind responsabili de definirea inamicilor SUA, atât pe timp de război, cât şi după aceea.

În 1942, Biroul pentru Servicii Strategice – OSS, rapid constituitul serviciu american de spionaj şi operaţiuni sub acoperire [predecesorul CIA-ului de astăzi, n. tr.], l-a însărcinat pe fostul preşedinte al Universităţii Harvard, James Baxter să formeze o Unitate de Cercetare şi Analiză în cadrul Diviziei de Intelligence a OSS. Până în 1944, Unitatea a reuşit să adune un numeros şi prestigios grup de tineri cercetători emigrant, încât Stuart Hughes, pe atunci doctorand, declara că „a lucra pentru Unitate era asemeni a două absolviri universitare”, pe cheltuiala guvernului. Secţiunea central-europeană a fost condusă de către istoricul Carl Schorske; sub conducerea acestuia a acţionat ca şef de secţie Franz Neumann, avându-i ca şi colaboratori pe veteranii ICS Herbert Marcuse, Paul Baran şi Otto Kirchheimer. Leo Lowenthal a condus secţiunea de limbă germană a Biroului Informaţiilor de Război.

Sophie Marcuse, soţia lui Herbert Marcuse a lucrat la Oficiul Naval de Informaţii. De asemenea, la Unitatea de Cercetare şi Analiză mai activau: Siegfried Kracauer, profesorul de filosofie kantiană a lui Adorno, acum în postura de teoretician de film; Norman O. Brown, care avea să devină celebru în anii ’60 graţie combinării teoriei hedoniste a lui Marcuse cu terapia cu orgon a lui Wilhelm Reich în vederea popularizării „perversităţii polimorfice”; Barrington Moore Jr., profesor de filozofie în anii următori, co-autor al unei cărţi cu Marcuse; Gregory Bateson – soţul antropologistei Margaret Mead (cea care a scris jurnalul Şcolii de la Frankfurt) şi Arthur Schlesinger – istoricul care s-a alăturat Administraţiei Kennedy.

Herbert Marcuse

Prima însărcinare a lui Marcuse a fost aceea de a conduce o echipă în vederea identificării atât a celor ce urmau să fie judecaţi drept criminali de război după încheierea conflagraţiei, cât şi a celor ce puteau fi lideri potenţiali ai Germaniei postbelice. În 1944, Marcuse, Neumann şi Kirchheimer au elaborate „Ghidul de denazificare”, care avea să fie diseminat ofiţerilor forţelor armate americane, care ocupau Germania, pentru a-i ajuta pe aceştia în identificarea şi eliminarea comportamentelor pro-naziste.

După armistiţiu, Unitatea a trimis reprezentanţi pentru a lucra ca ofiţeri de legătură cu diferitele puteri ocupate. Marcuse a fost însărcinat cu zona de ocupaţie a SUA, Kirchheimer cu cea a Franţei, iar Barrington Moore cu cea sovietică. În vara lui 1945, Neumann şi-a părăsit poziţia petru a deveni şeful departamentului de cercetare a tribunalului Nuremberg. Marcuse a rămas în continuare până la începutul anilor 50 în zona intelligence-ului american, ajungând şef al Diviziei Central Europene din cadrul Biroului de Informaţii al Departamentului de Stat American, un Birou însărcinat oficial cu „planificarea şi implementarea unui program pozitiv de cercetare în intelligence în vederea îndeplinirii cerinţelor de informaţii a CIA şi ale altor agenţii autorizate”.

În timpul mandatului său ca oficial guvernamental american, Marcuse a sprijinit divizarea Germaniei în RDG şi RFG, insistând că aceasta va preveni o alianţă între nou eliberatele partide de stânga şi forţele vechi, conservatoare, industriale şi de afaceri. În 1949, el a elaborat un raport de 532 de pagini, intitulat „Potenţialităţile unui comunism mondial” (declasificat abia în 1978), care sugera că stabilizarea economică a Europei prin Planul Marshall va limita potenţialul de recrutare a partidelor comuniste vest-europene până la un nivel aceeptabil, determinând o perioadă de co-existenţă ostilă cu URSS, marcată de confruntări doar în locuri îndepărtate, precum America Latină sau Indochina – o predicţie, de altfel, surprinzător de bună. Marcuse a părăsit Departamentul de Stat pentru un grant oferit de Fundaţia Rockefeller în vederea colaborării cu diversele departamente de studiu al URSS înfiinţate de universităţile de top americane după război, în majoritate de către veterani ai Unităţii de Cercetare şi Analiză. În acelaşi timp, Max Horkheimer avea să-şi aducă o contribuţie şi mai semnificativă. Că parte a proiectului de „denazificare” a Germaniei, sugerat de UCA, Înaltul Comisar American pentru Germania – John J. McCloy, având la dispoziţie fonduri discreţionare, l-a rechemat pe Horkheimer în Germania în vederea reformării sistemului universitar german. McCloy chiar a solicitat preşedintelui Truman şi Congresului SUA aprobarea unui grant, avându-l că beneficiar pe Horkheimer, care avea să devină astfel un cetăţean cu dublă cetăţenie – americană şi germană.

Pentru o scurtă perioadă, Horkheimer a fost singura persoană din lume ce deţinea cele două cetăţenii. În Germania, el a început revigorarea completă şi rapidă a Şcolii de la Frankfurt, la sfârşitul anilor ’50, incluzând pregătirea unei noi generaţii de bursieri angrenaţi în distrugerea civilizaţiei occidentale, precum Hans-Georg Gadamer sau Jurgen Habermas – care vor avea o influenţă aşa de distructivă în Germania anilor ’60. Într-o perioadă a istoriei americane când unii indivizi erau târâţi în şomaj şi suicid pentru „dulcea aromă a stângismului”, veteranii Şcolii de la Frankfurt, toţi cu extraordinare „garanţii” ale Cominternului, trăiau vieţi încântătoare. America „înmânase”, într-o măsură foarte extinsă, definirea propriilor inamici ai naţiunii în mâna celor mai înversunaţi adversari ai săi.

– va urma –

Autor: Mircea Tănase

Sursa: culturavietii.ro

Share Button