C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Puncte de vedere

Gândurile lui Cristoiu: Insistenţa lui Iohannis ca referendumul să fie ori la primul, ori la al doilea tur al prezidenţialelor ţine de fraudă

Jurnalistul Ion Cristoiu acuză lipsa de transparenţă a STS în gestionarea votului, iar pe preşedintele Iohannis pentru insistenţa de a cupla un nou referendum cu scrutinul prezidenţial datorită posibilităţii de fraudare a alegerilor cu ajutorul unui soft.
Analistul politic a afirmat, la emisiunea Gândurile lui Cristoiu, că softul pentru alegeri este administrat de Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS), o instituţie militarizată în care se ordinele se execută, nu se discută.

“STS este o organizaţie militară, las la o parte faptul că nu văd de ce e militară, adică militarizată. Militarizată înseamnă cu ordine, acolo se ascultă, ordinele nu se discută pentru că este militarizată şi înseamnă lipsă de transparenţă, da? Secretul militar. Dacă acest soft ar trece în administrare la orice instituţie civilă, inclusiv la AEP (…) devine transparentă (…)”, a spus jurnalistul.

Ion Cristoiu a dezvăluit, în acest context, că la alegerile europarlamentare din 26 mai au fost şterse informaţiile stocate peste zi legate de vot pe motiv că memoria calculatorului era prea încărcată.

“Să vă spun, de exemplu, ca o informaţie pe care ei o ascund faptul că înainte de a introduce rezultatele, buletinele, ei au şters totul. Tot ce a fost peste zi a fost şters. Pe motivul că e prea încărcată memoria, calculatorul. (…) tot ce softul a administrat peste zi, prezenţă, în unele locuri chiar şi rezultate parţiale, s-a şters. (…) ei n-au mai scos niciun backup şi au şters totul (…) ca să poată să fraudeze”, a susţinut Ion Cristoiu.

Analistul politic a explicat şi motivul pentru care s-a recurs la ştergerea datelor: PSD să obţină un scor prost pentru a-l putea elimina pe Liviu Dragnea de pe scena politică.

“Au dorit să fraudeze pentru că voiau să-l radă pe Dragnea, de aici a fost singura chestiune. A fost o operaţiune uriaşă pusă la cale de STS şi de servicii, cum vreţi, interne, externe, şi anume ca Dragnea… ca PSD-ul să obţină un scor foarte prost, pentru că dacă obţinea un scor cât de cât normal, domnul Dragnea, poate că şi decizia judecătorilor era în sensul ăsta”, a afirmat Ion Cristoiu.

În opinia sa, există o informaţie clasificată care trebuie neapărat declasificată, respectiv interesul şi insistenţa şefului statului de a cupla referendumul constituţional cu unul din cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale.

“De ce are interes Klaus Iohannis să pună referendumul odată cu prezidenţialele, cu primul tur sau al doilea tur? Pentru că în momentul în care apar două, am înţeles, două teme, e foarte uşor de manipulat acest soft. Aşa spun unii, să ne răspundă la această acuzaţie (…) am înţeles că e o posibilitate, nu ştiu, nu pot să-mi dau seama din punct de vedere al softului. Nu se mai încheie… Hai să vă spun următorul lucru, domnul Iohannis insistă ca referendumul să fie ori la primul ori la al doilea tur. Dar eu spun acest lucru, insistenţa lui ţine de soft, ţine de fraudă (…) pentru că a dat posibilitatea unei fraude. Eu am dreptul să fiu suspicios câtă vreme STS-ul este izolat în secretul militar”, a susţinut Ion Cristoiu.

Jurnalistul spune că ancheta parlamentară privind posibila fraudare a euroalegerilor din 26 mai se va încheia printr-un compromis şi a reamintit că unul dintre principiile democraţiei este transparenţa în virtutea căreia viaţa persoanelor publice trebuie să se desfăşoare la vedere.

„Încă o dată, principiul fundamental al democraţiei pentru care a avut loc o revoluţie în tot estul este faptul că totul trebuie să fie transparent, da, ori în cazul de faţă am un moment netransparent. Eu sunt un înverşunat susţinător, adept, luptător al tezei că în democraţie totul trebuie să fie transparent. (…) Se va încheia ca şi cea de la SRI, printr-un compromis, probabil c-or să vină nişte generali şi or să termine cu ea. Mă întorc, susţin încă o dată că în lumea modernă democratică şi că în est s-a făcut o revoluţie tocmai pentru a ştii totul, totul. Nu există la ora actuală nimic secret. (…) normal este în democraţie viaţa, parlamentarilor, a politicienilor, a premierului, a preşedintelui se desfăşoară fără perdele”, a conchis Ion Cristoiu.

Preşedintele Klaus Iohannis a declarat miercuri că referendumul de revizuire a Constituţiei, pentru a pune în aplicare rezultatele referendumului din 26 mai, poate fi organizat în acelaşi timp cu primul sau al doilea tur al alegerilor prezidenţiale.

Ministrul de Interne, Carmen Dan, a declarat, marţi, în Parlament, că Serviciul de Telecomunicaii Speciale (STS) nu ar trebui să se mai ocupe de alegerile din România, iar sarcinile STS ar putea fi preluate de Autoritatea Electorală Permanentă.

Şi Senatorul ALDE Daniel Zamfir a declarat, la RFI, că nu este normal ca softul care numără voturile la alegeri să fie operat de “un serviciu secret militarizat”, ci, din punctul său de vedere, să fie utilizat de către Autoritatea Electorală Permanentă, care organizează alegerile.

Preşedintele AEP Constantin Buică a declarat, miercuri, că tabletele folosite în secţiile de vot la alegerile din 26 mai au fost testate înainte de ziua scrutinului de Autoritatea Electorală şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi nu au fost constatate “vulnerabilităţi” în funcţionarea lor.

Sursa: mediafax.ro

Exportul forţat de „democraţie”, arma devastatoare a cotropitorului modern

Timp de secole războiul a fost principalul mod de a cuceri ţările care, din nefericire pentru ele, erau posesoarele unor bogăţii râvnite de marile puteri politice şi militare ale vremii. Sute de războaie locale şi regionale, inclusiv două conflagraţii mondiale devastatoare, au răvăşit lumea. Apoi, pe nesimţite, învăluite într-o ceaţă densă emanată de propaganda proaspetelor fabrici de „democraţie”, au fost operate schimbări esenţiale în strategiile de cucerire, de subjugare politică şi economică a statelor ţintă.
Motivul mutaţiei? Unul strict pragmatic. Se constatase că războiul este mult prea costisitor pentru invadator. Prea scump, atât financiar cât şi uman. Prin urmare, s-au căutat metode mai convenabile din punctul de vedere al costurilor proprii. Este momentul în care s-a inventat exportul forţat de „democraţie”. Câştigul era multiplu. Pentru cotropitor, cheltuielile proprii deveneau de mii de ori mai mici, forţa de muncă din ţara invadată rămânea intactă, disponibilă imediat, iar bunurile materiale puteau fi însuşite fără eforturi suplimentare. În plus, atitudinea subjugatului faţă de invadator devenea alta.

Nu mai era una de ură, de răzbunare, determinate de atrocităţile inevitabile ale războiului. În cazul exportului de „democraţie”, cu o propagandă atent manevrată, cuceritul se simţea obligat chiar să mulţumească invadatorului!

Exportul forţat de „democraţie” pe înţelesul tuturor

Experimentat încă din momentul în care s-a sădit în subconştientul colectiv ideea evident falsă că S.U.A. ar reprezenta exponentul mondial al democraţiei („a crede că doar S.U.A. sunt în posesia unor valori universale este un punct de vedere iraţional”[1]), exportul de „democraţie” a devenit „arma civilă” de succes ale epocii moderne. Ieşit mai apoi din patrimoniul strict al S.U.A., exportul forţat de „democraţie” ca înlocuitor al clasicului război a fost şi este încă folosit pentru strivirea unor guverne încăpăţânate, pentru schimbarea unor politici regionale neconvenabile, pentru subordonarea totală a unor state aflate în zonele de interes economic, politic sau militar. Desigur, ameninţarea militară rămâne prezentă şi este utilizată fără reţinere dacă ţinta, îndărătnică, nu acceptă de bună voie instaurarea „democraţiei” binefăcătoare. Exemplul cel mai edificator îl reprezintă Siria sau, într-o mai mică proporţie, Libia şi Iugoslavia.

Mecanismul de cucerire prin exportul de „democraţie” este surprinzător de simplu. Ni-l explică, pe înţelesul tuturor, doctorandul Sebastian Oprescu în articolul „Aşa vă place istoria recentă? – « Exportul de democraţie »”: „O.N.G.-urile occidentale au fost prezente în luptele interne pentru putere, atât în Europa de est cât şi în Africa. Ele au cooperat îndeaproape cu guvernele marilor puteri occidentale şi cu grupările politice locale, afiliate lor. Este vorba de O.N.G.-uri precum „Freedom House”, „International for Electoral System”, „National Democratic Institute” etc. G Soroş a recunoscut deschis în iulie 2014 că o fundaţie a sa a fost amestecată direct în schimbarea de regim din Ucraina. Institutul Albert Estein a elaborat scenarii speciale de „revoluţii colorate”. La fel şi Open Society sau „Fundaţia Internaţională pentru renaştere”. Chiar şi J. Mearsheimer apreciază, cu o oarecare întemeiere, că Occidentul are fără doar şi poate responsabilitatea sa în provocarea crizei din Ucraina. În cursul „revoluţiei arabe” administraţia americană a acţionat prin canale diplomatice şi numeroase O.N.G.-uri, ca şi în mişcările prodemocratice din Hong Kong. National Edowment for Democracy (N.E.D.) este finanţată de Congresul S.U.A. şi are ca misiune „răspândirea democraţiei în lume”. La fel şi „Fundaţia Ford”, sau „Fundaţia Carter”. În Egipt a acţionat Mişcarea Tinerilor din 6 aprilie, în Yemen organizaţia Entsar Qadhi, în Bahrain un Centru Special pentru drepturile omului. Se speculează că „primăvara arabă” ar fi fost un „virus” ce urma să „contamineze” în timp China şi Federaţia Rusă. Washingtonul ar sponsoriza şi mai multe O.N.G.-uri. Cyber activiştii egipteni au primit susţinere americană, inclusiv prin ambasada de la Cairo. „Fikra”, de pildă, este o organizaţie arabă ce funcţiona cu asistenţă N.E.D., fiind remarcaţi în 2011-2012. Se „zvoneşte” că senatorul M.C. Cain s-ar fi aflat în centrul acţiunilor din Egipt, din 2011”.

Ne amintim, cu stângere de inimă, tragediile îndurate de populaţiile nevinovate ale Tunisiei, Siriei, Libiei, Egiptului, Algeriei, Yemenului, Iordaniei, Marocului, Sudanului, Cisiordaniei, Libanului, Irakului, Senegaluilui, Mauretaniei, Gabonului, Iugoslaviei, Ucrainei, la care se adaugă Panama, Argentina, Venezuela, Bolivia, Peru, Chile şi mai nou Venezuela. Toate acestea şi altele nenumite aici, „beneficiare” ale exportului forţat de „democraţie”! Şi, fiindcă evenimentele din  Venezuela sunt în plină desfăşurare, merită notat că la sfârşitul lunii iunie a.c. ministrul de externe venezuelean Jorge Arreaza explica la un seminar internaţional dedicat „măsurilor coercitive unilterale” esenţa politicii S.U.A. de „democratizare” a ţării sale, ţară posesoare a unei imense rezerve de petrol. Arreaza declară că programul S.U.A. de „democratizare” forţată a Venezuelei i-a fost dezvăluit în februarie de Elliot Abrams, responsabilul pentru Venezuela al Administraţiei Trump: „vom merge pe colapsul economiei voastre. Veți rămâne fără benzină,veți rămâne fără mâncare, veți rămâne fără electricitate, veți rămâne fără nimic până ce se va îndeplini planul guvernului Statelor Unite”[2]. Că exact aşa se întâmplă, vedem cu toţii!

România, un stat aflat încă sub asaltul „democratizării”

Ţările Est-Europene, inclusiv România, au fost şi ele „victime” ale afluxului occidental de „democraţie”. În unele situaţii particulare, cum a fost cazul opunerii la schimbare a lui Ceauşescu sau împotrivirii încăpăţânate la spargerea statului a dictatorului” Miloşevici, procesul forţat de infuzie „democratică” s-a soldat cu traume adânci pentru populaţie. Şi, procesul nu s-a finalizat încă. Observăm, chiar şi în 2019, că România se află sub o adevărată ofensivă „democratică”. Aproape zilnic, de la diferite foruri înternaţionale şi felurite organizaţii naţionale vin în cascadă acuzaţii şi ameninţări cu sancţiuni. Chemaţi sau nu, lideri ai U.E. sau emisari ai Unchiului Sam sosesc pe rând la Bucureşti pentru a contribui, lovind cu pumnul în masă, la „definitivarea procesului democratic” din România. În acord cu acuzaţiile externe şi alături de emisarii purtători ai cheii democraţiei adevărate se află un lung şir de O.N.G.-uri (multe citate mai sus de dl. Oprescu) sponsorizate copios dinspre diferite puncte cardinale ale lumii „libere”, unii lideri de partide politice „reformatoare” şi, purtând cu emfaza-i specifică stindardul „democratizării totale”, însuşi preşedintele ţării. Am aflat astfel, cu o oarecare mirare, că nu am respecta statul de drept (deşi încă nimeni nu l-a definit cu exactitate). Ba, chiar mai mult, ni se tot spune că acesta, statul de drept, ar lipsi cu desăvârşire în teritoriul locuit de români. Mai aflăm, de la profesorii noştri de democraţie şcoliţi la Universităţi de renume din state recunoscute ca înrăite exportatoare de „democraţie” că, fără măcar să ne dăm seama, trăim cu toţii (mai puţin falnicul nostru preşedinte blagoslovit prin naştere cu adevărate calităţi democratice) un adevărat război devastator împotriva Justiţiei. Pe deasupra, ne mai explică doct cam aceiaşi dascăli, ne şi bălăcim într-o imensă mlaştină antisocială, de-a dreptul ucigătoare pentru adevărata democraţie. Noi, români inconştienţi, am rămas singurii europeni care mai locuiesc în tărâmul urât mirositor al corupţiei!

Adevărul la modul condiţional-optativ

Despre exportul forţat de „democraţie” ca mijloc de subjugare a statelor nu se discută deloc sau se vorbeşte în şoaptă. Motivul? Oricine abordează public o asemenea temă este  imediat catalogat ca antieuropean, antiamerican sau ca trimis al Moscovei pentru a susţine maşinaţiunile politice anti-occidentale putiniste. Într-o societate îngenunchiată ca a noastră („mare parte dintre cetăţenii României pot fi comparaţi cu robii care servesc unui sistem mafiot”[3]), ridicatul în picioare ori privitul dincolo de vârful nasului reprezintă gesturi inacceptabile de sfidare care se taxează imediat. Chiar dacă, într-o oarecare măsură, poate fi justificată atitudinea celor care vor să ascundă utilizarea exportului forţat de “democraţie” ca armă într-un nou tip de război, faptele sunt fapte şi comportamentul acestora, oricât de restrictiv ar fi, nu schimbă cu nimic realitatea. Teama însă, odată instaurată, rămâne. Este motivul pentru care înclusiv specialişti cu o oarecare notorietate (cum ar fi doctorandul Sebastiam Oprescu, din care am mai citat deja) atunci când ating sensibilul subiect, deşi spun lucrurilor pe nume, folosesc, prudent, condiţionalul-optativ:”Administraţia G Bush ar fi utilizat „exportul de democraţie” şi reconstrucţie democratică a societăţilor şi statelor în instrumente de extindere a influienţei americane şi multinaţionalelor Vestice în lume (dela Proiectul Marelui Orient, la redimensionarea N.A.T.O., războiul împotriva terorismului internaţional, încurajarea „revoluţiilor portocalii” etc). Occidentalii ar opera prin intermediul O.N.G.-urilor locale, reţelelor media, grupurilor studenţaşti, companiilor internaţionale, diverselor partide şi organizaţii liberale, reţelele CIA. Cadre civile, economice şi militare pregătite în Occident ar constitui „reţele locale” de promovare a „revoluţiilor non violente şi liberale”. De  altfel, ca Secretar de Stat, M. Albright împărţea statele în patru categorii: democraţii avansate, democraţii emergente, statele paria, statele falite. Statele democratic avansate trebuie să combată statele paria şi falite şi să se încerce transformarea lor”[4].

Ce urmează?

O întrebare firească pentru cei interesaţi de propriul viitor. O întrebare normală pentru aceia care se gândesc cu îngrijorare (sau cu speranţă) la cât de liberi vor trăi copiii lor, pentru cei preocupaţi de modul cum va evolua ţara ce le-a fost leagăn. Răspunsul? Răspunsul este şi dificil şi lesne de găsit. Dificil, întrucât istoria se scrie sub ochii noştri şi, fapt dovedit, întreagul mers al omenirii s-a dovedit a fi extrem de impredictibil. Lesne, fiindcă suntem singurii cărora le stă în putinţă să-şi schimbe viitorul. În oricare direcţie ne-am uita, cei care au cotropit vor continua să cotropească, cei care au jefuit vor continua să fure, iar aceia care n-au avut nici curajul şi nici puterea de a cotropi sau jefui vor fi cotropiţi şi jefuiţi. Ca un sinistru blestem al omenirii, îi vom proslăvi numai pe cei care prin sângele şi durerea altora au construit imperii asupritoare, pe cei care au violat, ucis şi jefuit fără de milă. Pe ceilalţi îi vom uita, ori, şi mai rău, îi vom huli.

Invadarea şi însuşirea bunurilor altora prin metoda modernă a exportului forţat de „democraţie” va continua atâta vreme cât vor exista trădători, politicieni veroşi şi atâta vreme cât foamea va fi mai puternică decât raţiunea.

Pentru România, schimbarea în bine rămâne himera visătorilor. De ce? Fiindcă suntem conduşi de „« boieri ai burţii» […] nu există lideri, există doar deţinători de putere şi nu sistemul politic este puternic, ci noi suntem slabi”[5].

Aranjament grafic – I.M.

[1] K. Jowitt, citat de Sebastian Oprescu în Aşa vă place Istoria? – „Exportul de Democraţie”,

[2] Discursul ministrului de externe Jorge Arreaza la seminarul internaţional despre măsurile coercitive unilaterale

[3] Călin Georgescu, Cumpăna României, Bucureşti, Editura Christiana, 2016

[2] Sebastian Oprescu Aşa vă place Istoria? – „Exportul de Democraţie”

https://www.socioblog.ro/2016/01/27/asa-va-place-istoria-recenta-exportul-de-democratie/

[5] Călin Georgescu, Idem, op. cit.

Autor: Teodor Palade

Sursa: art-emis.ro

Băncile străine, o bombă cu ceas

Se petrec fapte incredibile. În sistemul bancar din România. Iar victimă sunt cetățenii acestei țări. Fapte la fel de incredibile cum a fost și reevaluarea guvernatorului Mugur Isărescu. Servită tot de afară. Dar săvârșită aici.
Bogdan Tiberiu Iacob, căruia nu întâmplător i-am aplicat sintagma de arheolog al presei române, a mai făcut în viteză două săpături. Și ne semnalează cazuri absolut rezvoltătoare. Primul exemplu se referă la ING Bank, o instituție de anvergură internațională. De la care te aștepți la cele mai bune practici. Ei bine, ce vă imaginați că face această bancă?


Le pretinde clienților ei, care i-au încredințat propriile economii, că atunci când retrag banii pentru nevoie personale să raporteze băncii ce anume intenționează să facă cu propriile economii. Este într-adevăr incredibil că se poate petrece așa ceva. Dar al doilea fapt incredibil este că, sesizată fiind, Protecția Consumatorului a constatat că într-adevăr așa stau lucrurile,c ă fapta sesizată de un cetățean într-adevăr a fost săvârșită de funcționarii băncii și a decis să-i aplice o amendă. Colosala sumă de 10.000 de lei.

Este absolut ridicol. Cu atât mai mult cu cât este exclus să ne aflăm în prezența unei excepții. Mai degrabă, este vorba de o practică obișnuită a funcționarilor acestei bănci. Iar pentru o instituție de statura ING Bank, 10.000 de lei nu înseamnă nimic. Absolut nimic în raport cu bătaia de joc la care îi expune pe cetățenii acestei țări.

Aceeași ING Bank a fost însă silită să plătească anul trecut nu mai puțin de 775 de milioane de euro amendă pentru nereguli săvârșite într-un singur stat. În Olanda. Iar neregulile sunt grave, pentru că se referă la spălarea de bani. Evident, nu avem o statistică a sancțiunilor la care a fost supusă onorata instituție bancară și în alte state ale Uniunii Europene, unde de asemeena este de presupus că s-a dedat la practici ilegale. Ceea ce este însă de semnalat este diferența de tratament. Care, dacă stăm să ne gândim bine, e de-a dreptul înspăimântătoare. Într-o țară care, așa cum s-a văzut, este tratată în Uniunea Europeană ca fiind de mâna a doua, cu dispreț, cu aroganță, cu un continuu sentiment de superioritate, o instituție europeană îi poate călca în picioare pe cetățeni, riscând cel mult o amendă de multe ori mai mică decât valoarea hârtiei igienice consumate de salariații ei. Dar într-un stat din nucleul dur al Uniunii Europene, aceeași instituție poate fi sancționată exemplar. Pentru că autoritățile au un cu totul alt comportament, într-o țară care se respectă pe sine.

Al doilea exemplu, furnizat tot ieri de Bogdan Tiberiu Iacob, vizează o altă bancă la fel de temută de către autoritățile române. Unicredit. Aici s-a descoperit ceva încă și mai grav. Faptul că au fost divulgate de către bancă datele personale a sute de mii de clienți. Iar consecințele din perspectiva autorităților române sunt doar simbolice. Divulgarea dateor personale ale clienților reprezintă încălcarea unor reguli sacrosante ale sistemului bancar. O regulă întotdeauna respectată. Cu abateri cu totul și cu totul excepționale, doar în puținele cazuri care vizează terorismul, traficul de ființe umane, marea criminalitate internațională.

Cel mai înspăimântător fapt legat de exemplele de mai sus este modul în care autorități ale statului român înțeleg să închidă ochii la faptele unor societăți transnaționale, ca și când acestea ar fi intangibile. Exceptate cu desăvârșire de la regulile comune, deseori aplicate în exces societăților cu capital românesc. De către autorități care sunt tot ale statului român. Iar această situație mă duce cu gândul și la o altă revelație.

Această altă revelație este schimbarea absolut spectaculoasă și practic peste noapte a modului în care a fost evaluată activitatea guvernatorului Băncii Naționale Mugur Isărescu. Să ne înțelegem bine. Coaliția aflată la guvernare și care dispune și de majoritatea parlamentară, a stabilit în repetate rânduri, prin experții și specialiștii ei, că, sub guvernanța lui Mugur Isărescu, Banca Națională a României s-a făcut vinovată de derapaje grave pe de-o parte, iar pe de altă parte de multe ori a lucrat împotriva intereselor românilor, sacrificând aceste interese pe altarul altor interese, ale instituțiior bancare internaționale. Aceste constatări au fost atât de numeroase și atât de categorice, încât Parlamntul a făcut eforturi consistente pentru a-l aduce în fața membrilor săi pe Mugur Isărescu, pentru a-l lua la întrebări și pentru a-l urechea. Dar, în final, surpriză. Urecheatul de serviciu, care este cel mai longeviv guvernator de bancă națională din lume, a mai primit un mandat. Dat de aceeași majoritate parlamentară. Susținut de aceeași coaliție aflată a guvernare. Cum s-o fi produs miracolul? Să fi stat aceleași persoane, care au cenzurat ani de zile faptele lui Mugur Isărescu, cu picioarele în apă rece și să fi descoperit că în realitate dracul nu este negru ci este alb? Greu de crezut. În schimb, nu e deloc dificil să ne imaginăm că în acest caz a acționat în forță factorul extern. Nu știm cine este acest factor extern, nu știm ce nume poartă, dar în mod cert este suficent de puternic pentru ca la semnalul dat de doamna Viorica Dăncilă, în calitate de prim-ministru și de președinte al celui mai mare partid din România, și domnul Călin Popescu Tăriceanu, președinte de partid aflat la guvernare, șef al Senatului, al doilea om în stat să fi bătut perfect sincronizați din călcâie, să fi făcut stânga-mprejur și să constate fără nicio ezitare că de fapt guvernatorul Băncii Naționale nu numai că este bun, dar este apt să-și mai petreacă un mandat la conducerea Băncii. Indiferent care este adevărul, acest adevăr doare. Și sapă adânc la temelia mândriei naționale, la care au dreptul și românii.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog

Asistenta universitară Oana Şerban, rechizitoriu teribil lui Liiceanu

După războiul de neînţeles pe care Gabriel Liiceanu l-a purtat cu Facultatea de filosofie, pe care a absolvit-o şi unde a fost profesor, iată că răspunsul i-a venit de unde se aştepta cel mai puţin: de la asistentul universitar Oana Camelia Şerban, cea care a cîştigat acel concurs împotriva „favoritului” lui Liiceanu.
Articolul devastator al Oanei Şerban a fost postat pe site-ul ziarului „Adevărul” şi merită reprodus în întregime, desigur, cu acordul autoarei:
Motto: Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor. (1 Corinteni 10:21)


Stimate domnule profesor Gabriel Liiceanu,
Ne-am întors la „scrisori“ deschise, după opt ani. Asemenea texte fac parte din manierele dvs. epistolare şi dintr-o „cultură a dialogului“ care pe mine nu m-au convins niciodată. Am constatat că sunt o obsesie recurentă în articolele pe care le-aţi publicat în ultimul timp în Contributors, de la trilogia „Draci peste tot“ la „O ştafetă a răului“. Nu contează tandemul pe care îl plăsmuiţi şi îl analizaţi, nu contează interlocutorul; invariabil, în oricare dintre aceste materiale, mă trezesc pomenită cu insistenţă.

Un timp, am refuzat să vă răspund. Aţi pus rădăcinile acestui scandal acolo unde demnitatea se desparte radical de chipul uman al normalităţii. De altfel, ultimele pagini publicate în mijlocul „societăţii închise“ de la Contributors ne arată că, o dată la ceva timp, crucificaţi cu vanitate şi nesăbuire pe oricine nu vă satisface pofta în a conduce diferite instituţii publice după placul dvs., nu după legi. Da, acele legi pe care dvs. le consideraţi paravanul celor mulţi, dar care vă conferă aceleaşi obligaţii şi responsabilităţi de care uitaţi, preferenţial.

Dvs. împliniţi, în curând, vârsta de 80 de ani. Eu am cu jumătate de secol mai puţin. Aţi fi putut îmbătrâni frumos. O să vă spun imediat de ce aţi ratat această şansă şi cum vă vedeţi dvs. din locul în care ne desparte o epocă. 

Noi doi nu ne cunoaştem. De fapt, cineva trebuie să rostească în sfera publică adevărul: nu ne-am cunoscut niciodată. Eu am devenit studenta facultăţii când dvs. eraţi deja profesor emerit. Nu v-am avut profesor, nu m-aţi avut studentă (un scenariu de morală provizorie se iveşte numai dintr-atât: nu ştiţi cine sunt, nici cât pot profesional). Vă cunoşteam din cărţi – din eseuri, din cele 50 de minute duminicale ale emisiunilor cu dl. profesor Pleşu, un intelectual pentru care îmi păstrez încă toată admiraţia. Văd că şi dânsul scrie despre oameni pe care nu îi cunoaşte, probabil cedând solicitărilor dvs., în numele unei prietenii angajate. E drept, cred că nu v-a fost uşor în toţi anii aceştia să nu fiţi partea simpatică a cuplului. Domnul profesor Pleşu a fost întotdeauna purtătorul unui spirit spontan. Alături, v-am găsit pe dvs., concentrând o agresivitate afectivă latentă, de o predictibilitate obositoare. Ştim că în zilele de luni scrieţi la „gazeta de perete“. E drept, aţi început să mai pierdeţi ritmul, pe măsură ce atacurile au devenit mai dezordonate şi mai impulsive. Ne ghilotinaţi pe rând, pe cei pe care îi cunoaşteţi şi pe cei pe care nu îi cunoaşteţi. O faceţi pe platformele pe care le-aţi loializat de ani de zile, în care aţi investit cel puţin afecte. Aţi crescut aceste comunităţi virtuale de patronajul cărora vă bucuraţi discreţionar. Aici, în aceste lumi în care dvs. fabricaţi elite, vă duceţi războaiele gratuite cu oamenii necunoscuţi. Eu sunt unul dintre aceştia. V-am înţeles şi v-am aflat şi prin prisma lor. Dar oamenii care scriu şi vorbesc cu patimile dvs. în piept sunt fiinţe vulnerabile care nu au altă armă de atac decât sofismul, injuria şi capriciul. De curând, după ce am cunoscut demonii care v-au stăpânit gândurile de la Săptămâna Patimilor şi până la Înălţare[1], m-am gândit că a venit momentul să spunem publicului şi alte adevăruri pe care le-aţi păstrat ascunse. În plus, sunt poate printre puţinii oameni îndreptăţiţi să vă arate unde aţi greşit faţă de dvs. şi faţă de noi toţi: nu fac parte din niciun grup pentru dialog social, nu am culoare politică şi nu sunt copilul cuiva. Toate aceste lucruri fac de la început ca replica mea să nu fie întocmai comodă pentru dvs. În prima parte, o să vă răspund formal – mulţi dintre draci vor fi exorcizaţi. În partea a doua, îmi rămâne să vă vorbesc omeneşte – o să vă arăt cum e posibilă întoarcerea la îngeri. E o ciocnire între paharul Domnului şi paharul dracilor. Alegerea motto-ului nu e întâmplătoare, după cum puteţi băga de seamă.

 

Despre „fenomenologia măsluirii“ concursurilor universitare: ascundere, vină, responsabilitate

 

În luna februarie, aţi participat la o emisiune TV în care aţi comentat rezultatul concursului universitar pe care l-am câştigat. Trebuie spus că la momentul apariţiei dvs. la TV, concursul era încă în desfăşurare, aflându-se în faza depunerii şi soluţionării contestaţiilor. O să ignor, pentru un timp, limbajul folosit – mărturisesc doar că îmi era greu să recunosc figura intelectualului cu care ne obişnuiserăm în apariţiile mediatice de altă dată. O să „suspend“ şi grimasele succesive, care compun portretul unui om chinuit de pasiuni. O să rămân la „parada“ de… influenţă morală pe care aţi practicat-o, punând presiune pe cele două comisii de concurs, pe Senatul UB şi pe Rectorul instituţiei. Nu mă dumirisem, la timpul acela, cum e posibil să daţi telefoane, după cum declaraţi în emisiune, pentru a opri angajarea cuiva, oricine ar fi acea persoană. Însă nu despre dimensiunea morală sau juridică a gesturilor trebuie să vorbim acum. Mă întrebam, încercând să zăresc repere pe drumul gândirii dvs., câtă normalitate e într-o poveste în care cineva tânăr, care nu s-a bizuit niciodată pe nimeni şi care a trudit de când se ştie, se înscrie la un concurs, îşi expune rezultatele, îşi susţine proba didactică, aşteaptă cu emoţie rezultatele şi, într-o seară, se aude pomenit la TV de unul dintre cei mai importanţi intelectuali ai elitelor post-decembriste autohtone, care crede că dă un telefon Rectorului şi se rezolvă, câştigă concursul „cine trebuie“. Natura solicitărilor dvs. am înţeles-o la trei luni distanţă, dintr-un… „ricoşeu“ – să folosesc o sintagmă pe placul dvs., când îi reproşaţi Rectorului: „Promisiunea numărul (3) n-a mai existat: despre concursul cu dedicaţie pentru postul de asistent nu ai suflat o vorbă.“[2]. Aşa ceva nu se face. Abia atunci am înţeles.

O să fac eu gestul pe care dvs. l-aţi ocolit. Să sintetizăm în trei părţi argumentele care ar fi trebuit să ducă, în opinia dvs., la anularea concursului:

(1). Studiile mele sunt parcurse exclusiv în România, în vreme ce contracandidaţii mei au făcut studii în străinătate şi au „rezultate prodigioase“.

(2). Tematica de concurs este inspirată din teza mea de doctorat (reiau afirmaţia dvs. din expunerea „ştafetei răului“: „Să nu ne pierdem însă cu firea! Or fi ei grozavi, dar n-au cum să răzbească cu o bibliografie şi o tematică, cum spuneam, inspirate din lucrarea de doctorat a candidatei noastre“).

(3). Am coeditat volume cu membrii comisiei de concurs.

Să vedem cum stau lucrurile de fapt. Adevărul este că trei dintre cei patru candidaţi care au participat la acest concurs au absolvit Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Filosofie (la nivel de licenţă, master, doctorat). De asemenea, trei din patru candidaţi au un doctorat obţinut în cadrul acestei instituţii. Doi din patru candidaţi erau angajaţi ai UB la momentul desfăşurării concursului. Deci, competiţia nu a fost între „cineva dinăuntru“ şi „cineva din afară“. Argumentul patriotismului, pe care l-aţi invocat în emisiune – neacceptarea unui candidat plecat la studii în străinătate e o formă severă de încălcare a patriotismului – poate fi întors împotriva dvs.: şi cei care au ales să rămână în ţară şi să schimbe ceva, odată respinşi, ar putea fi consideraţi unelte ale instrumentalizării urii împotriva ţării.

Vreţi să discutăm despre rezultate prodigioase obţinute la doctorat de către candidaţii care au avut studii sau stagii în străinătate? Atunci, vă invit să ne spuneţi câte pagini consideraţi dvs., în urma experienţei de conducător de doctorat (cu 9 doctoranzi brilianţi, după cum îi lăudaţi) că sunt demne de o teză de doctorat? 100? 200? 300? Înainte să fi mers pe argumentul (1), ar fi trebuit să vă uitaţi puţin prin lucrări. Când te prezinţi la un concurs didactic cu un titlu de doctor obţinut pentru o teză de 87 de pagini din care 20 însumează bibliografia (de la pagina 67 la pagina 87), iar 16% din conţinutul cercetării reprezintă citate (adică 24 de pagini!), eu nu văd unde se ascund rezultatele prodigioase (pesemne în cele 43 de pagini rămase). Sigur, uneori e suficientă o frază ca să schimbi o lume. Dar în cazul doctoratelor, lucrurile stau altfel. Am ales acest exemplu pentru că autorul acestei teze este un colaborator Humanitas – m-am gândit că ar trebui să ştiţi un asemenea detaliu. E drept, fac referire la criterii formale. Dar, dacă doriţi, putem discuta şi din perspectiva standardelor de conţinut. Altminteri, nu e prima lucrare pentru care se obţine titlul de doctor la asemenea parametri. Chiar dvs. aţi condus o teză pe care am descoperit-o de curând cu aceleaşi „caracteristici“ de performanţă doctorală precum cea de mai sus. Dar să nu ne pierdem în detalii.

Să ne uităm la bibliografia concursului la care am candidat: probabil că vreun whistle-blower v-a sugerat că bibliografia de concurs se suprapune cu bibliografia tezei mele doctorale. Cu siguranţă, nu şi-a făcut temele cum trebuie, căci dacă aţi fi citit chiar dvs. teza, aţi fi observat că plec de la celebra carte Structura revoluţiilor ştiinţifice, a lui Thomas Kuhn, şi de la studiile sale cu privire la posibilitatea de a aplica teoria sa asupra revoluţiilor artistice. Concepţiile unor autori precum George Kubler, E. M. Hafner, R.S. Root-Bernstein sau Noel Carroll (alături de care am publicat de curând la Routledge) sunt partea centrală a tezei mele de doctorat. Nu există vreunul dintre aceştia pomenit în bibliografia de concurs, altminteri extrasă din bibliografiile de curs şi de seminar ale disciplinelor din încărcătura postului.

V-a mai rămas argumentul (3). Abia acum începem să vorbim. Pentru aceasta, trebuie să alăturăm afirmaţiei dvs. din ultimul articol de pe Contributors – „Apoi, câţiva membrii [sic!] ai comisiei de concurs sunt co-autori cu candidata noastră în volume colective. Ce dacă la punctul 6 b al Regulamentului de concurs se vorbeşte de «înlăturarea oricărei forme de discriminare şi asigurarea unui acces echitabil la funcţiile didactice din cadrul Facultăţii?»“ – un extras din „Draci peste tot III“ (aţi generat atâta bibliografie că va trebui să construim un aparat critic pentru ea): „M-am milogit odată în Consiliul facultăţii pentru un curs Husserl de un semestru, ţinut de un doctorand care, încă de pe atunci, era cel mai bun specialist în materie de la noi, colaborator constant la Husserl Archiv şi traducătorul câtorva cărţi fundamentale ale întemeietorului fenomenologiei. Îl cheamă Christian Ferencz-Flatz“.

Ei bine, cititorii dvs. nu cunosc nişte „ascunderi“ care ţin de „fenomenologia măsluirii concursurilor didactice“. S-o fi întrebat vreodată cineva de ce nu spuneţi nimic despre discipolii dvs. angajaţi în instituţia noastră? De ce nu spuneţi nimic (relevant) despre dl. Cătălin Cioabă, care s-a şcolit în Universitatea din Bucureşti (licenţă, master, doctorat) şi ulterior a devenit aici profesor? Parcă aminteaţi la un post de televiziune, în februarie, atunci când n-aţi uitat de salamul cu soia pe care se presupune că l-au mâncat cei ca mine, care am stat la talpa universităţii pentru a ajunge în poziţia de dascăl, că dvs. sunteţi de părere că niciun absolvent al unei universităţi nu ar trebui să predea în universitatea pe care a absolvit-o. Trebuia să îi împărtăşiţi şi profesorului Cioabă această opinie. Şi el a parcurs anii de licenţă, master şi doctorat „în biata cantină din Grozăveşti“, ca să vă citez cu rigurozitate. V-aţi rezumat la a spune că unii candidaţi la concursurile universitare au coautorat (atenţie, nu coeditat, dar această diferenţă pentru dvs. e apăsătoare) volume cu membrii comisiilor de concurs. Vă dau o veste. Dl. prof. Cioabă a coeditat în 2011 Liber amicorum, volumul dvs. aniversar cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, alături de un dascăl din facultatea noastră, pentru care am toată preţuirea, dar care, mai târziu, în 2014, a fost membru în comisia de concurs a domnului Cioabă. Sigur că nu aţi rostit un cuvânt despre toate acestea. Ar fi fost nepotrivit pentru memoria dvs. acest exerciţiu de voinţă şi putere. Dar bucuria trebuie să vă fi fost nemăsurată citind volumul.

  

Avem două probleme. Prima este aceea că, după standardele dvs., dl. prof. Cioabă a câştigat postul de lector din 2014 în condiţii nelegitime, coeditând volume cu membrii comisiei, ceea ce ne îndreptăţeşte să suspectăm că domnia sa se afla în relaţii partizane cu evaluatorii. Conchidem că exact ce îmi reproşaţi mie ar trebui să îi reproşaţi şi mai mult discipolului dvs. I-aţi spus, dle. Liiceanu, vreodată, ceva de asta? I-aţi spus câtă vină simţiţi pentru faptul că volumul dvs. aniversar va fi o pată perpetuă pe cariera dlui. Cioabă? V-a spus vreodată dl. Cioabă, cu conştiinţa încărcată, că nu ştie cum se va mai uita în ochii lumii, după o asemenea întâmplare?

Sigur că nu, pentru că şi în cazul domniei sale, şi în cazul meu, argumentul nu se susţine: problema e de coautorat (a scrie împreună cu cineva un articol sau o carte), nu de coeditat (a strânge împreună cu cineva articolele unor autori într-o carte şi a asigura apariţia ei). Ca şi mine, domnul Cioabă a coeditat un volum cu un membru al comisiei sale de concurs. Pe mine mă condamnaţi, pe el îl lăudaţi. Ei bine, rămâne totuşi un „rest“ pe care, vedeţi dvs., nu îl putem „suspenda“, ca să mă exprim în chip fenomenologic.

 

Bibliografia de la concursul cîştigat de dl. Cioabă.

 

Cazul meu l-am discutat. Dar cât de moral vi se pare dvs. că un candidat dă examen dintr-o bibliografie care conţine cărţi traduse şi comentate de el? Eu nu am văzut în bibliografia concursului pe care l-am câştigat nici cărţi scrise de mine în urmă cu câţiva ani, nici alte lucrări în dreptul cărora să scrie „tradus / editat de Oana Şerban“. În schimb, iată ce găsim în bibliografia unuia dintre cursurile integrate în norma concursului susţinut de dl. Cătălin Cioabă, în debutul carierei sale didactice:

Aşa ceva e mai greu de găsit: candidatul să dea examen la angajare din lucrări scrise, editate sau traduse de el. Eu aştept să îmi răspundeţi ceva legat de asta, domnule profesor Liiceanu, apropo de onestitate şi dialog. Îmi amintesc că aveţi un prieten care califica, luna trecută, drept „tupeu universitar“ gestul epistolar al Facultăţii de Filosofie, ca replică la adresa „Dracilor peste tot“. M-a siderat exprimarea. Semnatarii probau, în viziunea domniei sale, „atâta tupeu de a-l înfrunta pe Gabriel Liiceanu“. Ştiţi ce e tupeu? Să aplici dublul standard, dubla măsură pentru oameni. Dacă lucrurile sunt favorabile ţie, să le treci sub tăcere. Dacă le poţi manipula ca să distrugi pe un altul, să o faci fără ezitare şi fără oboseală. Tupeu universitar înseamnă să dai concurs la angajare dintr-o bibliografie parţial semnată de tine şi apoi să speculezi că altcineva se face vinovat de păcatele tale, deşi nu ai nicio probă empirică, factuală, concludentă pentru asta.

Ca să închei şi să nu uit de alăturarea celor două premise de lucru extrase din articolele dvs., îngăduiţi-mi să vă împrospătez memoria, dacă uitarea nu v-a cuprins fiinţa. Mai ţineţi minte care au fost candidaţii înscrişi la concursul câştigat de dl. prof. Cioabă? O treime fenomenologică ni se dezvăluie. Dl. Christian Ferentz-Flatz – despre care recunoaşteţi, în fragmentul mai sus citat, că e cel mai bun cercetător în această arie disciplinară, dl. Cristinel Ciocan (un fost doctorand al dvs., despre care citeam deunăzi că a comis 45% autoplagiat în teza de doctorat de la Sorbona, ceea ce din start face ca din cei 9 doctoranzi – puţini şi brilianţi – pe care i-aţi avut, unul să pice) şi dl. Cătălin Dănuţ Cioabă, care urma să dea examen din cărţile traduse şi editate de el. Folosind doar aprecierile dvs., situaţia e clară: cel mai bun a pierdut. Nu Ferentz a rămas la catedră. Ani mai târziu, am ajuns să stau să mă uit în ograda dvs. fenomenologică şi să scot la iveală asemenea forme de impostură. Ele capătă dimensiuni groteşti atunci când primesc şi nuanţe politice.

Mă îngrozeşte faptul că am ajuns protagonista unui clip electoral anticorupţie în care dl. Cioabă mă aruncă fără temei. Un clip sponsorizat politic. Un material care, prin resursele din spatele său şi prin mesaj, politizează, într-un sens, viaţa universitară, un spaţiu în care catedra de profesor nu trebuie confundată cu tribuna de politician. Un film prost, în care ne-am trezit pomeniţi tot felul de oameni fără legături între noi. Că dl. Cioabă poartă lupta anticorupţie după formula „hoţul strigă hoţul“ vede oricine are luciditatea şi răbdarea să cântărească cele spuse şi arătate mai sus. Că nu înţeleg de ce, în ultimul timp, dvs. îi zăriţi „frumuseţea umană“ ce răsare din spatele acestui clip, după cum ziceţi într-un comentariu pe care ajungeţi să îl faceţi la ultimul dvs. articol, ştiind foarte bine, de fapt, toate aceste detalii, e un lucru care pentru mine rămâne într-o stare de ascundere. Că cei care scriau mai deunăzi despre „tupeu universitar“, care spuneau că le e „pur şi simplu ruşine“ după ce vă luau articolele drept literă de lege, nu or să se lase cotropiţi de aceeaşi ruşine chiar şi după autoplagiatele în curs de evaluare, nu mă surprinde! Aşa se practică jocul dublului standard.

Altminteri, în tot scenariul acesta cu etichete – autoplagiatori, corupţi, propagandişti, mă mai şochează uneori trimiterile ad radices: „poetă din Buzău“[3], „filosof de la Videle“. Şi dvs. sunteţi „eseist din Vâlcea“ (unii spun din Caracal), dar nu văd de ce e important locul în care ne-am născut, altcumva decât pentru a înţelege prin ce minune ni s-au scris astral emeridele de aşa natură încât am ajuns toţi într-o poveste cu „draci peste tot“, care pare descinsă dintr-un suprarealism al gândirii. Despre partea formală găsesc că am scris suficient. Haideţi să ne revenim după mica exorcizare şi să ne privim ca oameni.

 

Despre tragedia care se întinde între draci şi îngeri

 

Portretul dvs. moral e plin de contradicţii. Iar oamenii traversaţi de contradicţii nu pot avea decât o existenţă tragică, aţi spune dvs.

  1. Reclamaţi că intelectualii unor facultăţi din universitate sunt filosofi fără operă. Dar toată opera dvs. filosofică se rezumă la teza de doctorat şi la traduceri, uneori în colaborare. En passant, dl. profesor Cioabă scria unui internaut: „ce-aţi fi vrut, dom’le, să scrie un ISI despre relaţia mentor-discipol? Fireşte că a scris la Contributors”. Vă întreb şi îl întreb nu dacă aţi fi putut scrie un ISI, ci dacă aveţi tăria să scrieţi filosofie în mod profesional? După 60 de ani de carieră, nu zărim mulţimea de articole prodigioase înregistrate în cele mai mari baze de date internaţionale. În rest, toate cărţile dvs. de autor sunt eseuri, jurnale, biografii, nebunii de a gândi cu propria minte, de a ridica peste noi continentele insomniei dvs. Unde sunt toate aceste opere publicate? La o editură care vă aparţine. E drept, nu ştiu dacă Routledge sau Oxford v-ar fi publicat vreodată eseurile. Altă cale nu aveaţi, decât propria editură. Aţi publicat exclusiv „acasă“. Parcă era important pentru un cercetător de marcă „să joace şi în deplasare“, cum bine spuneţi şi pretindeţi de la alţii. De aceea, prima contradicţie a personalităţii dvs. este că sunteţi un bun autor de eseuri, dar nu aveţi operă filosofică profesională.
  2. Aţi făcut din dl. Cătălin Cioabă un whistle-blower. Dar, pentru acesta, cuvinte precum „adevăr“, „onestitate“, „transparenţă“ sunt ceva străin. După ce m-am uitat în dosarul online care cuprinde documentele de la concursul lui, disponibile pe site-ul facultăţii, ar trebui să-l întreb cu propriile cuvinte: „De ce ne-ai batjocorit?“ Dar vă întreb pe dvs.: cum aţi putut să ştiţi toate aceste lucruri şi să le ascundeţi fără ezitare?! Altminteri, toată campania aceasta de „exorcizare“ poate fi uşor citită într-o altă cheie: a teasing-ului, a hărţuielii afective şi morale. A doua contradicţie este că, deşi aţi vorbit despre adevăr toată viaţa dvs., aţi procedat de fiecare dată ca un sofist, mărturisind public doar părţile ce vă convin. Iar aceasta falsifică adevărul.
  3. Vorbeam despre opera pe care ne-o lăsaţi moştenire. Aţi scris despre receptarea tragicului în antropologia marxistă. E ultima parte a tezei dvs. de doctorat, din volumul Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii, în prima ediţie apărută în 1975 la editura Univers. Alegeţi să scoateţi capitolul din ediţiile ulterioare, fără vreo notă explicativă, fără vreo urmă de remuşcare. Aveţi dreptate! Toate aceste gesturi rostesc ceva despre „limita“ unui destin care îşi pierde moralitatea. Veţi spune că „aşa era în timpul regimului, toţi scriaţi, mascat sau nu, ceva despre marxism“. Uitaţi însă că ceea ce reclamaţi ca fiind culpa condeiului contemporanilor dvs. e culpa care vă aşază, prin gestul de a o face pierdută, în rândul intelectualilor inconsecvenţi, care şi-au îngropat bine urmele după `89. Nu e totuşi o surpriză gestul dvs.; Heidegger a şters dedicaţia către Husserl din primele pagini ale volumului Fiinţă şi Timp imediat după moartea acestuia, când i-a preluat catedra. Asta nu îl face un filosof indezirabil, doar un autor pentru care recomandăm opera, nu omul. În cazul dvs., opera nu prea există, omul e pierdut printre tot ce e omenesc, prea omenesc (ca să folosesc o butadă nietzscheană), printre pasiunile şi dorinţele lui.

A treia contradicţie care vă aparţine este că militaţi pentru „deschideri“ ca marcă a gândirii şi autenticităţii, dar v-aţi construit întreaga identitate publică prin „ascunderi“, „uitări“, „omisiuni“ şi „închideri“. Bizară contradicţie, într-adevăr, numai când stai şi te gândeşti că aletheia dragă, adevăr pe limba elinilor, se traduce ca joc între lumină şi întuneric, între ceea ce se ascunde şi ceea ce se dă. 

  1. Vi-l amintesc pe Kant, în al cărui proiect „Spre pacea eternă“, filosofii ar trebui să se ferească de cea mai teribilă impostură: propaganda politică şi aservirea. „Nu este de aşteptat ca regii să filosofeze sau ca filosofii să ajungă regi, dar nu este nici de dorit: căci posedarea puterii corupe inevitabil judecata liberă a raţiunii. Faptul că regi sau popoare regeşti (care se guvernează după legile egalităţii) nu i-au împuţinat şi nici nu i-au redus la tăcere pe filosofi, ci i-au lăsat să se exprime liber, este indispensabil în clarificarea îndeletnicirii lor şi, pentru că această clasă, conform naturii sale, este incapabilă de versatilităţi şi de interese de grup, se află în afara bănuielii de a face propagandă.“ (Imm. Kant, Spre pacea eternă, ed. ALL, 2008, p. 102). Nu vă condamn că aţi făcut politică. Vă judec că aţi făcut campanie politică unui om pentru care „tâmpirea învăţământului românesc“ (din care faceţi parte şi dvs. ca profesor) constă în producerea unui număr mare de filosofi, nu de tinichigii. Eu nu m-aş fi apropiat de cineva care uită că e de datoria filosofului să vegheze cetatea şi guvernarea polisului. Şi în niciun caz nu aş fi făcut din misiunea mea civică un serviciu politic de slujire pură faţă de cineva care, după ce s-a bucurat de lobby-ul meu din postura de filosof, îşi retractează declaraţia nonşalant: „Am exagerat şi eu, am greşit-o, nu-s chiar toţi (n.a. idioţi)“[4].

Altminteri, poziţia de profesor de filosofie e utilizată de dvs. după cum vă e mai prielnic. Vă deziceţi de Facultatea de Filosofie când scrieţi despre „bălţile stătute“ ale universităţilor noastre, dar în Parlamentul European vă prezentaţi ca fiind „Profesor la Facultatea de Filosofie“. Să nu vă fie ruşine să adăugaţi „Emerit“. E un titlu nobil, denotă experienţa şi senectutea, afirmând totodată realitatea raporturilor reale dintre dvs. şi instituţie. Jigniţi memoria şi excelenţa Facultăţii de Filosofie, dar, de curând, scandaţi pentru justiţie de pe treptele instituţiei noastre. Vedeţi, biata cantină din Grozăveşti a devenit brusc un loc nimerit din care să duci lupta pentru dreptate. Să ştiţi că dreptatea nu poate fi înfăptuită de către cei nedrepţi. A patra contradicţie care vă determină este că vă recomandaţi ca fiind o fiinţă liberă care acţionează exclusiv civic, dar toate discursurile dvs. vizează şi se transformă într-un praxis politic. A vorbi despre politică înseamnă, într-un fel, a face politică. Şi aţi făcut-o exact pentru animalele politice (zoon politikon) mai puternice decât dvs., ceea ce vă adânceşte vulnerabilitatea.

  1. Din toate articolele dvs. rezultă că sunteţi măsura tuturor lucrurilor, „a celor care există precum există, şi a celor care nu există, precum nu există“. Îl recunoaşteţi, desigur, pe Protagoras. Refuzaţi orice alteritate şi vă mâniază răspunsurile instituţionale. Pentru dvs., instituţiile sunt oameni, iar cea mai înaltă umanitate vă aparţine. Nu o să fac referire acum la presiunile publice pe care le-aţi deghizat în atacuri de conştiinţă, în timpul în care concursuri universitare erau în desfăşurare, după toate procedurile legale. Îmi pare rău, domule profesor Liiceanu, dar universităţile se conduc după legi, nu după voinţa dvs. de putere. Pentru că sunteţi o persoană publică şi vă bucuraţi de o anumită notorietate, intervenţiile dvs. pot fi interpretate ca o paradă (mă rog, un „trafic …“) de influenţă morală. Nu asta mă uluieşte! Ci dorinţa neobosită de a fi singurul individ care poate face uz public de raţiunea sa, în vreme ce toţi ceilalţi, discipoli sau adversari ai dvs., trebuie să se rezume la uzul privat. Această contradicţie vă suspendă orice şansă a dialogului autentic şi rezonabil.
  2. Nu pot să înţeleg în ce măsură aspiraţi să vă păstraţi drept o conştiinţă morală la nivelul opiniei publice cât timp „o poveste cu cafea, cola şi vin din 1990 sau cum puteai deveni paranoic după mineriadă“ ne ajunge sub ochi chiar ca mărturie a dvs. O amintesc aici pentru că, de curând, văd că aţi stat să număraţi sticlele de apă şi de cola de la nişte doctorate – or, cred că asta e doar un „ricoşeu“ din propria istorie personală, demn de interpretat psihanalitic, pe care îl redau mai jos.

După ce aţi trăit spaima ipotezei că Măgureanu v-ar fi putut otrăvi cu un pahar de cola, în locul unei cafele pe care aţi refuzat-o din instinct de autoconservare, după ce v-aţi urmărit „până seara toate mişcările peristaltice“, luându-vă „temperatura“ şi temându-vă pentru viaţa dvs., v-aţi gândit că metoda cea mai bună prin care puteţi preţui viaţa celor dragi, este să duceţi „o lădiţă cu şase sticle de vin alb“ (pretins otrăvite) primite „din partea domnului director“ de la Securitate, la „sediul GDS din Calea Victoriei“. Mărturia e năucitoare. O citez, pentru că propriile dvs. cuvinte sunt cele care vă dau în vileag.

„M-am tot învârtit în jurul lădiţei câteva zile şi am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întâlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînţeles, n-am deconspirat provenienţa. Au fost primite – şi băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă priveşte, învăţasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din faţa mea a rămas toată seara neatins. Apoi au trecut zilele şi am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unu. Am oftat uşurat. Pleşu avusese dreptate: eram paranoic.“[5]

Vă contrazic. Paranoia era un reflex mental şi spiritual al acelei perioade a terorii, dar gestul dvs. e făcut din calcul, nu din spaimă. În locul coşului de gunoi, aţi preferat să oferiţi sticlele de vin celor din GDS. Contradicţia este clară: veţi fi dispus să îi jertfiţi invariabil pe toţi cei care pot avea o şansă concurentă la viaţă, alta decât aceea pe care le-aţi lăsa-o dumneavoastră. Ziua în care am citit povestea de mai sus e ziua în care am încetat să mă mai întreb cine sunteţi cu adevărat.

Toate contradicţiile înfăţişate până acum sunt o altă formă de a vă arăta de ce „fenomenul dublului standard“ vă caracterizează.

 

Ultima scrisoare

 

Închei rândurile mele într-o notă afectivă. Cred că am scris unui om care şi-a pierdut Humanitas-ul din el. Ce fel de fiinţă postumă poate rămâne din prezenţa minţii, lucrului, cuvântului şi gândului lui, după toate manipulările rostite în trilogia „dracilor peste tot“ şi în întruchiparea „ştafetei răului?“ Una care ne face şi pe noi să aşteptăm o altă omenire. Până acum, am scris plecând doar de la cei pe care îi iubesc; nu am crezut vreodată că o să scriu şi pentru cei care nu pot să cunoască în inima lor altceva decât iubirea de sine. Iată că am făcut-o, pentru că în cruciada dvs. pornită pentru apărarea unor adevăruri personale care ţin de epocile în care unii dintre noi nici nu ne născuserăm, aţi „ricoşat“ în cine nu trebuie. Ne-aţi agăţat furibund şi ne-aţi târât, aşa, kilometri de maculatură, prin poveştile în care ne-am trezit printr-o „stare de aruncare“.

Am scris acest text sperând că e ultima scrisoare pe care v-o mai scriu vreodată. Ştiţi bine că tot ce aţi făcut în ultimul timp este o „întoarcere a refulatului“. Nimeni nu poate trăi aşa. Nu dacă aspiră la normalitate. Sunt unele lucruri care nu se fac vreodată. Dintre ele, două ar trebui să vă rămână în minte, acum, când senectutea vă aparţine prin etate: că nu te atingi de memoria celor care nu mai sunt printre noi şi că nu-l ponegreşti pe acela pe care nu-l cunoşti şi care nu ţi-a greşit. Vorbiţi mult, în ultimul timp, despre ură, despre răzbunare, despre durere. Un discurs în deplină contradicţie cu tot ce faceţi faţă de noi.

Nu e suficient că aţi plăsmuit duşmănii asupra colegilor dvs., aţi gândit că toţi discipolii lor sunt duşmanii dvs. Şansa noastră e vederea unuia de către celălalt ca cei ce suntem, nu ca urmaşii, copiii, discipolii cuiva. Ca autori. Ca fiinţe umane independente. Ca gânditori care au evoluat având preocupări intelectuale nu de ieri, de azi, ci dintr-un timp în care proiectul de viaţă al fiecăruia creştea de la sine. Aveţi o gândire morală analogică, de neînţeles pentru mine. Aşa am ajuns să vă scriu, dintr-o nepermisă extindere a animozităţilor dvs. dinspre mentorii mei, profesorii mei, oamenii din jurul meu, asupra mea. Şi aşa ne-am pomenit toţi într-un război care nu ne aparţine, şi care nici măcar nu e război, ci un atac nervos al dvs. la adresa tuturor. Ştiţi care e partea cu adevărat tragică a acestui fapt? Că toate răbufnirile dvs. nu sunt povestea noastră de viaţă. Altminteri, aveaţi dreptate în Uşa interzisă (să ştiţi că uşile sunt deschise sau închise, doar intrările interzise) : „a trebuit (…) să mă destram, să mă detest, să mă înec în regrete şi remuşcări şi să mai vreau, totuşi, să mă adun din nou. Fără toate astea, orice pagină scrisă în nume propriu nu este decât o enormă pălăvrăgeală“. Cumva, după atâţia draci peste tot – înţeleşi ca destrămări, detestări, regrete şi remuşcări – graniţa dintre pălăvrăgeală şi vendetă e una subţire.

***

Nu cred că vorbele ne mântuiesc sufletul. Nu există mântuire fără căinţă şi fără iertare. Mai mult, nu e suficient să îţi ceri iertare, dacă nu înţelegi şi pentru ce. Însă „cred că este firesc ca persoanelor acuzate pe nedrept să li se ceară scuze, fie şi prin prisma unui gest formal“. Aş fi surprinsă să nu vă amintiţi de unde m-am autocitat. Oamenii ca dvs. nu uită niciodată. Tocmai de aceea am ajuns aici.

[1]{C} Perioadă în care au fost publicate articolele menţionate.

[2]{C} Extras din articolul „Draci peste tot (fine). Dansul Rectorului“.

[3]{C} Cu siguranţă, dvs. aţi fost un poet mai precoce. Las aici link-ul către prima dvs. poezie, aşa cum v-o amintiţi într-un interviu. Sunt sigură că va fi răvăşitoare pentru toţi cititorii.

[4]{C} mediafax.ro

[5]{C} realitatea.net”.

Reaminitm cititorilor noştri că Oana Camelia Bogdan, autoarea artiolului de mai sus, este acum asistent universitar la Facultatea de filosofie din Bucureşti, după ce a cîştigat detaşat concursul din acest an, la care a participat şi „favoritul” lui Gabriel Liiceanu, Răzvan Ioan. Nemulţumit că omul lui s-a clasat abia pe locul trei, la mare distanţă de Oana Şerban, Gabriel Liiceanu a postat un adevărat serial pe „contributors.ro”, în care a atacat dur Facultatea de filosofie, fiind secondat de Cătălin Cioabă, plagiatorul lui Perpessicius într-o ediţia a poeziilor lui Mihai Eminescu, editată de Humanitas!

Ţinta principală a fost chiar decanul facultăţii, dar de răutăţile lui Liiceanu n-a scăpat nici Oana Şerban. Acest răspuns al Oanei Şerban va rămîne, desigur, în istoria Facultăţii de filosofie, reprezentînd un adevărat Rechizitoriu pentru Gabriel Liiceanu, cunoscut ca exponentul acelei grupări numite „elita lui Traian Băsescu”.

Autor: Ion Spanu

Sursa: cotidianul.ro

PIESA-I GATA, TRAG OBLONUL…

MOTTO: „Piesa-i gata, trag oblonul/ Hei, ce ploaie e afară/ Dacă v-a plăcut bufonul/ Mai poftiți și mâine seară!”( Cântecul bufonului- William Shakespeare, traducere de Mihnea Gheorghiu).
În timp ce, pe 30 iunie 2019, actorii își căutau # DEMNITATEA în stradă și nu pe scenă, nu știu exact de ce am simțit nevoia să revăd emisiunea PROFESIONIȘTII realizată de Eugenia Vodă cu Marin Moraru și redifuzată pe 25 august 2016, la TVR, imediat după moartea acestuia… am privit încremenită dialogul inteligent și marcat de nostalgie, ca de-un rid adânc, săpat de lacrimi, pe chipul actorului, și n-am conștientizat pe deplin realitatea tulburătoare că intervievatul nu mai există…


La un moment dat, Marin Moraru mărturisește că o perioadă n-a mai jucat și s-a ținut departe de teatru, pentru că TEATRUL NU MAI SEAMĂNĂ CU CEEA CE A FOST…Este , în acel interviu, o secvență atât de sfâșietoare încât aproape că mi se pare greu, prieteni, și simplul fapt de a o relata. Marin Moraru povestește despre „moartea” piesei FURTUNA, în viziunea lui David Esrig… FURTUNA cea nenăscută, interzisă, rămasă în pântecele Teatrului Național, ca un „copil de piatră” și dormindu-și somnul deplin, învelită de o coajă de calcar… timp de peste 40 de ani…și lacrimile îi curg pe obraji lui Marin Moraru…

Am aflat între timp că destinul a fost, totuși, de partea regizorului, și lui i s-a făcut dreptate: după 40 de ani, FURTUNA a fost repusă în scenă, la București. Cu actori tineri. Cu ambiții mari. Cu o haină nouă.

Dar pentru Gheorghe Dinică, Silvia Popovici și Marin Moraru și pentru alții ca ei, pe care, poate, nu-i știu, cei 40 de ani au fost prea mulți… pentru ei a fost prea târziu.

Interviul cu Marin Moraru se încheie cu aceste cuvinte, aparținându-i lui William Shakespeare : „ Timpul trece peste noi, cu nepăsarea hoțului grăbit, ce strânge prada fără să se uite”…

Și-acum, după ce v-am descris acest final splendid, să mergem în stradă… vreo 200 de persoane, printre care zeci de actori, protestau pe 30 iunie 2019, în fața sediului guvernului… pentru că, pasămite, s-au redus bugetele pentru teatre și așezămintele de cultură cam trebuie să strângă cureaua. O clipă m-am temut că o fi vreo tăiere de 25% din salarii… vreo impozitare a pensiilor… vreo angajare „unu intrat la șapte ieșiți”, ca pe vremea lui Boc, de aceea mi-am aruncat ochii, îngrijorată, pe lista cu salariile și sporurile de la Teatrul Național București. Așa am aflat că un actor (grăbit), treapta a doua, fără nici o gradație, primește un salariu tarifar de 5 528 lei, la care se adaugă un spor de condiții grele de 829 lei și, desigur, o indemnizație de hrană de 347 lei… un actor consacrat însă, având treapta IA, și gradația 5, primește 10 328 lei salariu, un spor de condiții grele de 1 388 lei și aceeași indemnizație de hrană de 347 lei. Mi-am dat seama că pur și simplu mi-ar fi greu să calculez cam câte batoane de parizer mănâncă Marius Manole astăzi la prânz dintr-un salariu atât de dolofan, căci acum câțiva ani păpa, după cum singur ne-a mărturisit, doar o jumătate de felie …Ei, numai că atunci nu ieșea în stradă și considera că menirea actorului e să fie pe scenă, iar nu în Piața Victoriei la flash-mob-uri cu Oana Pellea.

De la Victor Rebengiuc- și pe el n-aș putea să nu-l cred! – am primit informații despre venitul unui actor debutant înainte de a începe nesăbuita CIUMĂ ROȘIE să le mărească salariile fără nici un pic de cumpătare și fără nici un dram de rușine. Acesta spunea, pentru ZIARE.com, pe 27 mai 2017, așa:

„S-a renunțat la furt (asta a fost chiar șocant pentru mine… cum? cum? înainte, adică, să zicem pe vremea lui Cioloș se fura, și acum, cu CIUMA ROȘIE la timonă nu se mai fură? n.n.) . Eu sunt angajat la Teatrul Național și am un salariu în jur de 5 mii lei. Înainte de a se face această mărire, salariul unui tânăr actor, debutant, era de 700 lei, era ceva cu totul mizerabil.”

Evident, însă, că Rebengiuc nu este mulțumit nici așa:

„Faptul că s-au mărit salariile la teatru e foarte bine, dar și aici trebuie să existe o măsură, mărești cu cât se poate, de unde ai libertatea asta de a mări de 10 ori, de 20 de ori, de 2, de 3 ori, un salariu? Nu-mi dau seama ce te face să crezi că ai sustenabilitate”.

De-aia dânsul, șucărit deplin, a participat la mitingul din 30 iunie 2019, unde s-a destăinuit reporterului de teren:

„Nepotul meu o să fie obligat să plătească datoriile… Rezolvarea? Să vină niște oameni deștepți. Deci, au făcut doi golani un program de guvernare, făcut pe un sistem Caritas, și iacătă, falimentul e aici, a venit deja. Au adus niște proști care să nu miște în front, să aplice acest program.”

Marius Florea Vizante era și mai supărat:„…E prea mult și prea josnic, ca să spun așa. Pare o răzbunare, undeva, de găști de clasa a doua, așa. «Ah, v-am mărit salariile și acum strigați împotriva noastră? Lasă că vedeți voi! Uite, nu mai sunt bani în buget – tăiați, faceți, rezolvați!».”

Celebra Lia Bugnar, știți, actrița aceea care zicea că decât să cumpere bilet un pesedist la spectacolul în care joacă, mai bine lipsă… că e „…mai bine un scaun gol decât ocupat de un prost”, a ilustrat oarecum atmosfera elevată a protestului publicând și câteva strigături de la miting, pe pagina ei de FACEBOOK, pe 2 iulie 2019… adică alea care i-au plăcut ei mai mult. Iată:

„Nu v-am votat /v-ați răzbunat!”… „Cosașul Șașa când cosește/ Pesedeul nu-l plătește”…„ Eu pup poala popii/ Pesede mă pupi în cur.”…„Am jucat/ Bani n-am luat.” Foarte reușite… deși am observat, în treacăt, că nu rimează „cur” cu „popii”, dar poate că tocmai asta a sporit farmecul inefabil al strigăturii.

Așa cum vă așteptați, nu putea să lipsească din schemă bomboana țeapănă de pe colivă: Klaus Werner – un mare iubitor și consumator de cultură, îl știți…e cel care a evacuat Librăria Mihai Eminescu de la parterul unui imobil din centrul Sibiului taman pe 15 ianuarie 2001, adică de ziua lui Eminescu. Dânsul s-a „solidarizat spontan” cu actorii protestatari, pe FACEBOOK.

Căci, vedeți dumneavoastră, deși e bine, totuși e rău și actorii au ieșit la protest… Ion Caramitru, directorul Teatrului Național București, spune că pentru a funcționa la parametrii normali teatrul pe care îl conduce are nevoie de 1 130 de angajați, și în prezent nu are decât 480. Așa că dorește, din stradă, desigur -că nu se mai poate cu comuniștii ăștia care urăsc cultura- ori…ori:

„Ori să ne dea înapoi banii care s-au scos din bunuri și servicii, 2 milioane de lei, la alte instituții poate e mai puțin, ori să ne dea în schemă 54 de posturi, care să devină ai (ale, n.n) Teatrului”.

Cel puțin asta era cerința pe 30 iunie. Pe 2 iulie însă deja plaja dorințelor domnului Caramitru se extinsese binișor, adăugându-se demisia ministrului Culturii, Daniel Breaz, căci numai asta părea că mai poate netezi șifonarea sufletească a marelui actor, produsă în momentul când a aflat că vine în vizită la dânsul în ogradă însuși Corpul de control al Guvernului ca să constate la fața locului cum s-au cheltuit banii alocați din bugetul central.

Ce-ar mai fi de spus? Păi, ar mai fi de spus că Ion Caramitru are un fecior-mândru care se numește Andrei Caramitru… iar acesta se pregătește, împreună cu camarazii de la USR, să preia puterea în România. Și cum va pune dânsul mâna pe ea, pe PUTERE adică, iată ce are de gând să facă:

„În fiecare primărie şi instituţie pe care o vom prelua – vom începe cu un audit. Făcut de cele mai serioase firme internaţionale. Rezultatul îl facem public. Şi după – tăiem sinecurile, contractele FRAUDULENTE(!!!), restructurăm. Şi – esenţial – trimitem dosare detaliate la DNA!“

Aoleu! Ăsta are de gând oare și la Teatrul național din București să facă auditul ăla dăștept? Și dacă are de gând, întreb, tac-su, Caramitru Ion, știe? Ca să aibă timp bietul om să șteargă în tihnă urmele unui management atât de ambițios… Sau tac-su va fi primul care va urca pe eșafod îndreptându-se spre ghilotină pentru ca intransigentul său fecior să dea societății românești un exemplu de imparțialitate?

Autor: Luminița Arhire

Sursa: Luminița Arhire Facebook

 

Longevitatea guvernatorului și inconsecvența Guvernului

Mugur Isărescu este cel mai longeviv guvernator din lume. Nimeni nu a mai condus vreodată atât de mulți ani vreo bancă națională. S-a dovedit a fi o piesă de neînlocuit din angrenajul nu prea sofisticat al statului român. Și, din nou, premierul Viorica Dăncilă, care conduce și majoritatea parlamentară, îi mai dă o viață. Și asta după ce reprezentanți de marcă ai aceleiași majorități l-au călcat în picioare – și nu o singură dată – pe Mugur Isărescu.

Pe mine unul nu mă sperie longevitatea unei persoane plasate într-o funcție până la urmă tehnică. Atât de tehnică, încât e greu să mă pronunț asupra calităților sau defectelor celui mai longeviv guvernator din toate timpurile. Dar au făcut-o alții. Probabil mai pricepuți. Reprezentanți de marcă ai puterii. Dar și personaje din cercurile de vârf ale opoziției. Tăcerea este de aur. În cazul lui Isărescu însă, principiul nu a funcționat.

Mugur Isărescu a fost cricat aspru în ultimii ani, inclusv prin convocarea sa insistentă în fața Comisiilor Economice a Parlamentului din mai multe motive. Unele cu aparență obiectivă. Altele cu aparență subiectivă. Oamenii politici i-au bătut obrazul pentru ROBOR. Pentru că a îngăduit și poate chiar a încurajat o conspirație a băncilor împotriva cetățeanului. Care a condus la creșterea nejustificată a dobânzilor. Dobânzile mari îi sărăcesc pe cetățeni și încetinesc avansul societăților comerciale, în schimb aduc profituri uriașe băncilor. Și, într-adevăr, o simplă trecere în revistă vizuală a imaginii fastuoase a imobilelor ocupate de bănci poate fi edificatoare. Sedii, care în alte state cu tradiție democratică au crescut de-a lungul sutelor de ani, la noi s-au ridicat literalmente peste noapte. Semn de mare bogăție, într-unul dintre cele mai sărace state ale Europei. Și până la urmă istoria le-a dat câștig de cauză acuzatorilor lui Isărescu. Sistemul de calcul numit ROBOR a fost schimbat din temelii. Și, firește, sistemul bancar nu a sucombat. Iar băncile nu și-au luat tălpășița.

Mugur Isărescu a mai fost acuzat și pentru aurul scos din țară. Asupra lui planează câteva acuzații grave. 1). Că ar fi înstrăinat dreptul de a ștanța aurul, îmbogățind o firmă în dauna statului. 2). Că ar fi făcut speculații cu aurul României. Operații dubioase de împrumut, fără ca profitul să fi ajuns în vistieria statului. O asemenea acuzație urmează să fie probată, după ce aurul va ajunge în țară. Avocații săi au afirmat că repatrierea aurului ar fi o nenorocire. Parlamentul a decis repatrierea. Și nu s-a produs nicio nenorocire.

Când era criza economică în toi, lui Isărescu i-au bătut mulți obrazul pentru că ar fi încurajat împrumuturile românilor în dolari, în euro și mai ales în franci elvețieni. Nu a rezultat niciodată în ce ar fi constat prestigiditația. Cum ar fi procedat guvernatorul pentru a-i împinge pe români la alte împrumuturi decât cele în lei?

În fine, se spune, dar lipsește încă o probă statistică, faptul că în toate perioadele în care funcția sa a fost în joc, Isărescu ar fi utilizat pârghiile de care dispune la Banca Națională pentru a șantaja Guvernul. Și a obține în final decizii favorabile lui.

Unii îl acuză de lăcomie. În sensul că își oferă cu mult prea mare larghețe bonusuri anuale, că a ieșit la pensie, dar încasează și un uriaș salariu de guvernator, că își negociază comercializarea vinului din producția proprie cu sistemul pe care îl controlează.

Într-o carieră atât de îndelungată, se adună mulți lauri, dar și nenumărate frunze veștede. Iar Isărescu, repet, este cel mai longeviv.

Aproape nu mai contează cine are dreptate. Cei care îi ridică statuie? Cei care îl sapă la temelie? Important și tipic românesc mi se pare însă altceva. Și anume că aceeași majoritate parlamentară și același Guvern care l-au urecheat în public ani la rând pe guvernator, decid acum, când au în mână pâinea și cuțitul, când îl pot schimba printr-o simplă întorsătură de condei, ca Isărescu să mai rămână în funcție încă un mandat. Păi ori e bun, ori e rău. Ar fi timpul ca PSD și Guvernul Dăncilă să se hotărască.

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: Sorin Roșca Stănescu Blog

Societatea civilă, „calul troian” al mafiei anticreștine în cetatea normalității. Monarhia absolută democratică globală

Cea mai mare excrocherie, minciună, fundătură, în care ne-a înghesuit mafia financiar-bancară globalistă, este conceptul de societate civilă, combinat cu cel de „power to the people”. Mai precis, așa-zisul transfer al puterii către cetățean. Desigur, după cum vom vedea, nu către orice cetățean, deși principiile frumoase așa grăiesc, ci către cei aflați de partea bună a baricadei. Adică către cei aflați în slujba mafiei anticristice amintite mai sus. Azi se mai spune de partea „sistemului”. Sau a statului ascuns, paralel, a puterii reale, nu a celei afișate, care nu e altceva decât o proiecție pe ecranul pe care se desfășoară filmul unei realități contrafăcute 100 %.

Ce este sau cine este societatea civilă (SC)
Atunci când se vorbește despre SC, mulți cred că este vorba numai despre ong-uri. În realitate, din SC fac parte formulele de asociere cu personalitate juridică sau fără, altele decât structurile guvernamentale, plus cetățeanul activ (un alt concept introdus pornind de la cel de societate civilă). În principiu, tot ce mișcă și are o implicare civică (adică cetățenească), adică tot cetățeanul implicat într-o formă organizată, sau spontan, într-o cauză care efecte și asupra altora.

Tot aici găsiți și partidele politice și media. În cazul ultimei, prezența este oarecum paradoxală atât timp cât asocierile economice nu sunt parte a SC. Iar media, în afara celei dezvoltate în ultimii ani pe net, este, pentru patronii din sector, o activitate economică ca toate celelalte. E adevărat, cu ceva în plus: calitatea de instrument de lobby, propagandă, manipulare, condiționare, albire a creierului cetățeanului.

Nu fac parte din SC, structurile statului – în care găsim însă membrii diverselor forme de SC, de la cetățeanul activ la partide. În final, conceptul este o deplină și voită asiureală făcută cun scop precis despre care vom vorbi mai jos.

Despre societate civilă începe să se vorbească cam de pe la Revoluția Franceză, conceptul de societate civilă fiind inventat, dezvoltat și livrat, egalitarist și uniformizator, la pachet cu toate celelalte ingrediente ale „societății cetățenilor”, destinate a fi uneltele teoretice, apoi practice, ale înlocuirii societății ierarhică de tip medieval, cu cea orizontală de astăzi. Dacă ne uităm că printre teoreticienii săi au fost, alături de Hegel, Marx și Gramsci, două personaje odioase ale construcției vechiului și actualului stat totalitar global (de nuanță zisă comunistă, o altă perdea de fum), ne lămurim repede că societatea civilă nu este nimic altceva decât un instrument al acestei transformări și construcții.

Trăiască deci societatea civilă. Bună!
Cea care a împlinit visul milenar al omului: l-a făcut cetățean și i-a dat statul pe mână. „Power to the people!” E adevărat, cu o clauză scrisă mic în subsolul actului de donație: nu oricui cetățean, ci numai unora dintre cei activi, și nu oricărei SC. Pentru că sunt două feluri de cetățeni : cetățenii activi „buni” (CAB) și cetățenii activi „răi” (CAR). Între ei mai sunt și cei neutri, dar aceștia vor sfârși, mai devreme sau mai târziu, într-o tabără sau alta. Asemenea, avem o societate civilă bună (SCB) și o societate civilă rea (SCR). Și tot asemenea, o societate civilă neutră cu același destin. Calificativele, pedepsele și recompensele le oferă mafia globalistă direct și prin intermediul agenților săi de influență din politică și din SC. De aceea, invers de cum ne-am aștepta, oficial, cei buni sunt cei care lucrează la distrugerea lumii vechi și reconfigurarea ei într-o lume de zombi, iar cei răi sunt cei care se opun acestui proces global de transformare.
În acest moment, chiar dacă se constată o trezire din somn a unora dintre semenii noștri, fluxul masiv este de fapt pe direcția oficială, pentru că oamenii mafiei anticristice au ocupat masiv sectoarele educației, culturii, economiei, politicii, media și civismului în tot Occidentul și un fenomen asemănător are loc în fostele state comuniste, în state sud-americane sau în cele asiatice. Și unde nu avea chef să aibă loc, s-au aranjat tot felul de revoluții, care să ne bage cheful în cap.

Agenții de influență ai mafiei anticreștine globaliste

Așa că nu toată lumea are statul pe mână, ci numai CAB și SCB. Care, de fapt, nici nu sunt cetățeni activi, sau societate civilă, ci agenți de influență fără personalitate juridică – cetățenii „buni” – și cu personalitate juridică – așa zisele ong-uri „bune”. Deci nu ar avea că căuta în SC. Și aici este marea escrocherie: promotorii globalizării sclavagismului contemporan și-au dublat pârghiile prin care controlează tot ceea ce se face și tot ce mișcă la nivelul administrațiilor centrale – guverne – și al administrațiilor locale. Adică, au pe terenul în care se joacă meciul vieților noastre o echipă care centrează și altă echipă care dă cu capul. Recte: CAB și SCB, prin care promovează de ani buni de zile politicile la zi în toate domeniile, și politicienii din partidele care îi slujesc, care aprobă aceste politici și fac astfel, pe ocolite, politica mafiei financiar-bancare globaliste.
Dar stați. Asta nu e totul. La rândul ei, SCB, care pretinde că înglobează și media (aflată covârșitor în slujba aceleiași mafii), se face că nu mai știe acest lucru atunci când trebuie pornită o campanie pentru o cauză mafiotă sau alta. Așa că apare pe teren și echipa media, pe post de arbitru care preia pasele de la SCB și pune mingile la cap sectorului politic.

În felul acesta, în ultimii 70 de ani aproape tot ceea ce s-a decis în politică este rezultatul presiunilor, lobiului, șantajului public, dezinformării, manipulării, propagandei, minciunilor ridicate la rang de adevăr, programelor și proiectelor făcute de specialiști inventați și mai ales de funcționarii îmbrăcați în blăni de oaie civică, dar plătiți de mafie, ale SCB și ale media. Actul final îl joacă partidele de la guvernare și din opoziție (de fapt, iarăși covârșitor, două echipe aflate în slujba aceleiași mafii care bat în cuie dorințele mahărilor mafioți.

Spre această SCB sunt pompate zeci de miliarde de dolari, care se întorc sub forma a zeci de mii de miliarde. În bugetul ong-urilor „bune” vin bani de la alte ong-uri „bune”, care sunt finanțate de alte ong-uri „bune”, la rândul lor alimentate de fundațiile mafioților globaliști. Pe tot acest traseu apar și îmbelșugatele finanțări de la bugetele de stat – adică mafioții, dirijează spre agenții lor de influență banii tuturor.

În acest timp, CAR și SCR sunt neglijați, descurajați, nu primesc finanțări, nu au parte decât de o mediatizare generalizatoare extrem de negativă, primesc șuturi în gură, uși care le strivesc fețele, amenințări, desființări și nu reușesc să fie văzuți și auziți decât periferic în spațiul public. De aici și impactul lor redus astfel că lumea se schimbă după politicile dorite și impuse de mafie prin rețeaua ei planetară de ong-uri și personalități servitoare.

Puterea difuză = putere concentrată

Avantajele acestei scheme piramidale cred că deja le-ați intuit:
– Mafia are mai multe echipe cu care să-și impună politicile și în final politica.
– Treptat, politicul s-a și a fost compromis, astfel că astăzi credibilitatea o are SC.
– Presiunea este tot mai mare ca să apară guverne și administrații locale alcătuite din membri ai SC (SCB, evident). Și tot mai multe guverne cooptează membri ai SCB.
– În urma consultărilor cu SCB, președinți, prim-miniștri, parlamente și guverne iau decizii fundamentale. În aceste consultări – cum au fost cele pe justiție organizate de președintele Iohannis – nici măcar nu participă organizațiile celor din domeniul respectiv, ci cele care au voie, sunt plătite și „îndreptățite” să-și dea cu părerea pe teme pe care în fapt nu le stăpânesc.
– Prin mutarea accentului către cetățean și societatea civilă (evident, „CAB”, „SCB) puterea reală concentrată în mâna mafiei oligarhice reușește să se mascheze ca și când nici nu ar exista; iar pentru daune există la îndemână cei din politică gata oricând să se jerfească ca „vinovați de serviciu” pentru mascarea stăpânilor lor.
– Deși apolitice prin statut, ongurile „bune” sunt tot mai agresive în plan politic, organizează manifestații, lovituri de stat, revoluții, devenind parte activă a politicii. Finanțarea și filiația acestora sunt adesea destul de transparente, dar propaganda și manipularea reușesc să inducă la pe tot parcursul ideea că de fapt noi cetățenii ne-am revoltat, am dărâmat, înlocuit.
– La nivelul vizibil, palpabil, puterea devine tot mai difuză, tot mai greu de tras la răspundere – pe cine, pe cetățeni? Păi nu ăsta e democrația? Nu e ideal ca cetățeanul să conducă? – dezgustate, amețite, sufocate de consumism și hedonism, și cu un complex de vinovăție tot mai accentuat, chiar dacă tot mai refuzat la nivel conștient, masele devin tot mai dezinteresate de ceea ce li se întâmplă, gata să cedeze, să abdice, să renunțe la valorile și principiile moștenite, cele care le asigura identitatea.

În realitate, puterea a atins un grad de concentrare similar celor din monarhiile absolutiste în care un rege și echipa apropiaților lui (de exemplu, un Rothschild și gașca) dețin toată puterea. La ei însă nu se ajunge – sau puțin sunt cei conștienți/interesați de acest lucru – pentru că între deciziile care se iau și ei sunt sute și mii de perdele ale SC și media.

Astăzi, mafia financiar-bancară globalistă, inelul imperial al clasei sociale denumite odată burghezie, contestatară la timpul ei a statului absolutist medieval, este pe cale să reușească construcția statului absolutist „democratic” la nivel mondial; o formulă mai opresivă, mai nocivă, mai infecțioasă și mai mortifiantă decât oricare altă dictatură din istorie.

Autor: Paul Ghițiu

Sursa: activenews.ro

Liviu Pleșoianu în cartea sa: ”Visul meu este despre o țară care reacționează și își apără suveranitatea atunci când ambasadorii altor țări o ceartă!”

“România – Țara unui vis posibil” (discursul integral de la lansarea cărții). Cartea se poate comanda AICI.



Visul meu este despre o țară în care poporul e acela care își decide, prin vot, propriul Destin, iar nu o mână de oameni închiși într-o sufragerie.

Visul meu este despre o țară în care, atunci când poporul votează ca un copil cu voce de înger să reprezinte România la Eurovision, nu vin alți inși, dintr-o altă sufragerie, să le întoarcă votul. Visul meu este despre o țară în care Laura Bretan nu e pedepsită pentru că s-a exprimat în favoarea familiei tradiționale, în condițiile în care Laura Bretan nu îi pedepsește pe alții pentru propriile lor opțiuni.

Visul meu este despre o țară care reacționează și își apără suveranitatea atunci când ambasadorii altor țări o ceartă și îi spun ce e bine și ce e rău, ce are dreptul și ce nu are dreptul să facă.

Visul meu este despre o țară în care societatea reacționează sănătos, uman și demn, așa cum a făcut-o în 2004, atunci când toată lumea s-a arătat revoltată de faptul că pușcașul marin american care l-a omorât într-un teribil accident rutier pe basistul Teo Peter e scos rapid din țară și spălat de orice răspundere.

Visul meu este despre o țară în care președintele Comisiei Europene nu își permite să vină și să certe presa pentru faptul că a relatat despre abuzurile unității de paraditori de elită Haules-DNA-Ploiești.

Visul meu este despre o țară care nu tace atunci când autoînchipuiții zei ai noului Olimp de la Bruxelles ne scot la careu în fiecare dimineață și ne bat cu rigla peste degete. Visul meu este despre o țară unde, atunci când ne ceartă pentru microcorupția noastră, le vorbim și noi cu fermitate despre macrocorupția lor. Visul meu este despre o țară în care propunem și noi mecanisme de cooperare și verificare pentru statele central și vest-europene care exportă corupție, care dau mită în străinătate în valoare de zeci de miliarde de doalri în fiecare an. Visul meu este despre o țară care nu se teme să-i pună oglinda în față directorului din România al băncii Raiffeisen, cel care protesta împotriva Guvernului român. În oglindă, distinsului bancher trebuie să i se arate cum banca pentru care lucrează a spălat sute de miliarde de dolari. Tot în oglindă, trebuie să i se arate și marelui cavaler olandez al dreptății, Frans Timmermans, cum bănci olandeze (inclusiv o bancă de stat) au spălat, de asemenea, sute de miliarde de dolari.

Visul meu este despre o țară în care nu confundăm diplomația cu slugărnicia, o țară care nu se teme să spună că e nepermis să fie Președinte al Comisiei Europene un individ care, pe lângă crizele dese de sciatică, a trecut printr-o mega-criză în propria sa țară, acolo unde Juncker – premier timp de 18 ani – a trebuit să demisioneze în urma scandalului legat de interceptările ilegale operate de serviciile secrete aflate sub directa sa autoritate.

Visul meu este despre o țară în care societatea își recâștigă sănătatea care îi permitea, cu ani în urmă, să împingă spre periferii indezirabile comportamentele agresive și chiar fasciste ale unor indivizi care urinează pe sediile partidelor, aruncă muștar, ouă și ketchup pe instituții ale statului, îi hărțuiesc pe jurnaliștii care nu le convin.

Visul meu este despre o țară în care Parlamentul are curajul să voteze proiectul de lege prin care urmăresc limitarea mandatelor șefilor din servicii. Visul meu este despre o țară în care un șef de serviciu secret nu stă în funcție mai mult decât un Președinte ales prin vot democratic.

Visul meu este despre o țară în care Parlamentul are curajul să voteze proiectul de lege prin care urmăresc transparentizarea finanțării ONG-urilor și depolitizarea ONG-urilor de utilitate publică.

Visul meu este despre o țară în care Parlamentul are curajul să voteze proiectul de lege prin care urmăresc asanarea Justiției prin excluderea din magistratură a tuturor procurorilor și judecătorilor care au lucrat în celebrele echipe mixte, în baza unor sinistre protocoale secrete încheiate cu SRI.

Visul meu este despre o țară în care Parlamentul are curajul să voteze proiectul de lege prin care urmăresc interzicerea ocupării funcției de judecător al CCR de către o persoană care fie a lucrat în echipe mixte cu SRI în baza unor protocoale secrete, fie a generat un conflict juridic de natură constituțională, fie a atras condamnarea României la CEDO.

Visul meu este despre o țară în care Președintele nu e Dezbinator, ci Inspirator. Visul meu este despre o țară în care Președintele nu-și aruncă nervos paltonul pe mașină atunci când nu vine cineva repede să-l slugărească, o țară în care Președintele se percepe pe sine ca slujitor al statului, iar nu ca șef al statului, o țară în care Președintele nu este o emanație a Noii Securități, nu este o creație a unor entități transnaționale, metastatale.

Visul meu este despre o țară care are curajul de a se autodetermina, de a se reașeza în făgașul propriului Destin, o țară care își propune să devină un spațiu al dialogului dintre națiuni, iar nu doar o altă moleculă aruncată în acceleratorul dement de particule beligerante.

Visul meu este despre o țară care le vorbește celorlalte țări despre nebunia de a aloca 1,7 trilioane de dolari anual pentru înarmare și activități militare, în condițiile în care suma estimată care ar fi necesară pentru a eradica sărăcia extremă pe Pământ e de 3,5 trilioane de dolari. Cu alte cuvinte, în doar doi ani în care banii pentru moarte ar fi folosiți ca bani pentru viață, am ajunge în situația în care nu ar mai muri milioane de oameni (mulți dintre ei copii) de foame sau din cauza bolilor asociate sărăciei extreme. Visul meu este despre o țară care propune lumii ca, dacă 2% din PIB merg către înarmare, cel puțin 2% să meargă către dezînfometare!

Visul meu este despre o țară în care sistemul educațional îi oferă elevului-om posibilitatea de a se dezvolta în complexitatea sa umană. Un sistem educațional în care nu contează doar inteligența rebusistică, ci și inteligența emoțională. Un sistem educațional în care nu înveți doar pentru a avea un loc de muncă de unde să obții bani pentru a trăi, ci înveți și pentru a ajunge să muncești având mereu în minte binele celorlalți. Un sistem educațional care încurajează munca în echipă, astfel încât spiritul concurențial să nu eșueze în conflict. Un sistem educațional pentru care elevul e omul care va construi societatea, nu robotul care trebuie asamblat de către societate. Un sistem educațional care încurajează empatia și simpatia, nu doar critica îngâmfată și desconsiderarea tuturor celor care au alte opinii.

Visul meu este despre o țară în care nu mai acceptăm să ni se spună că orășeanul trebuie să fie dușmanul țăranului, că ardeleanul trebuie să fie dușmanul moldoveanului și al munteanului, că romanul din exteriorul Romaniei trebuie să fie dușmanul romanului din interiorul Romaniei, că tanărul trebuie să fie dușmanul bătranului, că părintele trebuie să fie dușmanul profesorului, că pacientul trebuie să fie dușmanul medicului și așa mai departe…

Visul meu este despre o țară în care tot mai mulți vom înțelege că Romania noastră nu poate fi cu adevărat o țară decat dacă fiecare dintre noi, în unicitatea sa, își găsește sensul propriu întru marele sens comun. O colectivitate de ființe libere care își susțin reciproc prosperitatea…

Visul meu este despre un popor care începe să înțeleagă că bătălia pentru Romania se dă in jurul multor tabere de altitudine. E o bătălie pentru economie. E o bătălie pentru democrație. E o bătălie pentru ființa omenească. Iar timpul nostru este timpul decisiv al unei bătălii finale – Romania va deveni „Țara unui VIS posibil”croindu-și drum prin istoria mare sau va eșua lamentabil in subsolurile intunecate și jilave ale istoriei mici!

Visul meu este despre politicieni care înțeleg că trebuie să devină OAMENI politici, este despre demnitari care înțeleg că e timpul să acționeze cu DEMNITATE! Colegilor mei din toate partidele le doresc cu toată sinceritatea să se bucure de AERUL CURAT al LIBERTĂȚII! Să ia mereu decizii din libertatea propriului for interior. Eu asta am făcut, chiar cu riscul de a fi considerat „imatur politic”, chiar cu riscul de a mi se spune uneori că „nu sunt om de partid”. E foarte, foarte important să fim oameni politici liberi, care ințeleg problemele timpurilor și care caută soluțiile alături de oameni, iar NU alături de „ELITELE”care manipulează oameni! Bolul omului politic trebuie să rămană mereu acoperit atunci cand autointitulatele „ELITE” se oferă să il umple și mereu descoperit atunci cand oamenii simpli și vii pun acolo un dram din painea lor și o picătură din apa lor. Decat să beau un butoi de apă moartă, prefer să-mi umezesc buzele cu cateva picături de APĂ VIE!

Visul meu este despre un popor care înțelege că nu e premoniție, ci e doar privire cu ochii larg deschiși atunci când spun că, dacă nu repornim inima acestei națiuni acum (nu anul viitor, nu anotimpul următor, nu luna care vine), atunci ne vom fi ratat poate ultima șansă de a conta frumos pe scena lumii. Și nu o putem reporni decat dacă ne administrăm, colectiv, un sens. Singurul liant e noua perspectivă pe care ne-am putea-o da și pe care lumii i-am putea-o propune. Iar de un lucru sunt ferm convins – Romania poate renaște doar dacă iși acceptă destinul de deschizătoare de drumuri, de neutră țară umanistă care oferă timp și spațiu pentru DIALOG, de teritoriu liber de ură și de cultivatoare nu doar de grau – ci și de SENSURI. Dacă vom continua, din contră, să pășim cu capul plecat la umbra tălpilor mari ale altora, atunci vom ajunge, foarte curand, o ruină. – Ruina unui popor cu destinul acoperit și sufocat de buruieni…

Visul meu este despre o țară în care, tânăr fiind, nu poți alege să rostești cuvinte precum „boșorogii ăia fără dinți”. Dacă ești CU ADEVĂRAT TANĂR, nu vei face niciodată asta pentru că vei ști că „boșorogul ăla” e tanărul de ieri care gătea la 1:00 noaptea pentru tine sau pentru părinții tăi intr-o vreme cand gazele ajungeau in bucătăriile familiilor de romani doar după acea oră. …Vei ști că „boșorogul ăla” este cel care te ținea pe tine in brațe sau ii ținea pe părinții tăi in brațe, noaptea, nu doar pentru că vă iubea, ci pentru că dorea SĂ NU VĂ FIE FRIG! …Vei ști că „boșorogul ăla” este cel care lua paine și ulei pe cartelă, care stătea ore intregi la coadă, in fiecare zi, pentru ca tu sau părinții tăi SĂ AVEȚI CE MANCA!

Visul meu este despre o țară în care încetăm să ne mai văităm că e beznă peste tot in jurul nostru și că nu reușim să strangem tot intunericul intr-o roabă. Facem asta pentru că așa ne-am obișnuit și pentru că așa am fost obișnuiți. Insă jelirea repetitivă a propriei situații și condiții nu ne va duce nicăieri. Tot in intuneric vom trăi. E momentul să ne oprim din a tot incerca la nesfarșit aceleași căi. E timpul să facem gestul simplu de a apăsa intrerupătorul pentru a face lumină in incăpere.

Visul meu este despre o țară în care, după 15 ani de falsă luptă împotriva corupției, nu vom mai avea parte de încă 15 ani de falsă luptă împotriva abuzurilor. Lucrurile trebuie reglate rapid, fără rezerve. Nu poți învinge Hidra dacă îi lași mereu timp să se regenereze. LASĂ-I SĂ LUPTE ALĂTURI DE TINE PE CEI CARE TE-AU ALES SĂ LUPȚI PENTRU EI! …Sau refugiază-te la raionul de scutece! …Iar dacă optezi pentru raionul de scutece, măcar ai DECENȚA de a nu te mai plange că ești HĂITUIT și ABUZAT! E dizgrațios… Bărbații de stat NU se refugiază la raionul de scutece!

Visul meu este despre un popor care începe să înțeleagă că falsul proiect de țară al luptei anticorupție a prins doar pentru că spațiul era liber. Pentru că cine ne-a aruncat niște buruieni și ne-a pus apoi să le adunăm de pe jos A GĂSIT LOCUL LIBER! Romania nu-și va reveni decat atunci cand va incepe să meargă pe drumul său, cand va planta pomi roditori și flori in grădină, reducand astfel drastic spațiul pentru buruieni. Trebuie să lucrăm pentru ca libertatea noastră să insemne mai mult decat „șansa”de a alege intre diverse forme de sclavie…

Visul meu este despre un popor care începe să înțeleagă că lumea este condusă superficial, voit superficial. Tot ce ne inconjoară, școală, loc de muncă, spațiu de recreere (cu prea rare excepții) este menit să ne adoarmă UMANITATEA, să ne exproprieze sensurile, să ne deporteze rosturile, să ne cufunde in uitarea de sine și de celălalt.

Visul meu este despre un popor care începe să înțeleagă că dacă rămanem doar adepți ai retoricii prafului de pușcă, tocmai avansul tehnologic in domeniu ne va risipi spre deloc șansele supraviețuirii ca specie! Dincolo de economic și praf de pușcă (strâns legate, în fapt), există o LUME întreagă de explorat, un tărâm nesfârșit care ne definește dar pe care nu am pășit niciodată. Copiii Pămantului nu trebuie invățați doar să devină roboți utili ai unei societăți care nu vede in ei decat elemente de statistică economică și militară.

Visul meu este despre un popor care începe să înțeleagă că, dacă munca noastră e DEZUMANIZATĂ pană intr-acolo incat lucrătorul devine doar o „resursă umană”, fructul muncii – doar „un produs”, iar destinatarul acestuia – doar un „client”, atunci nu mai putem vorbi despre o „lume a OAMENILOR”!

Visul meu este despre un popor care consideră că este cazul să reașezăm relațiile Romaniei cu celelalte state. Să fim parteneri, DA! Să fim doar o colonie administrată de un guvernator? NU! Eu incă mai sper că Administrația TRUMP va reprezenta cu totul altceva față de Administrația OBAMA. Pentru că Administrația OBAMA a acționat catastrofal in această țară, prin toți ambasadorii și emisarii săi! Sub stindardul „luptei anti-corupție”, au creat in această țară un MONSTRU sinistru, o HIDRĂ la ale cărei zvarcoliri disperate asistăm chiar in aceste luni! Am crezut și incă mai cred in faptul că noua administrație, sub conducerea lui Donald TRUMP, va desface ce a făcut Administrația OBAMA. Partenerilor noștri din UE și din SUA li s-a tradus ani de zile greșit! In realitate, suntem „PRIMITORI”, nu „PRIMITIVI”… Poate că dacă li se va traduce corect, ne vor și trata corect. Măcar de aici inainte…

Din păcate, am devenit victimele „corectitudinii politice”. Dacă ințelegi să fii un om LIBER și să nu accepți nicio lesă (fie ea și una de aur strălucitor), atunci ești, desigur, „naționalist retrograd”. „Normalul” a fost redefinit și impus de-a lungul ultimelor decenii. Intr-un asemenea hal am ajuns ca „bărbați de stat” incat, dacă Baiazid și Mircea cel Bătran ar călători in timp, dialogul ar suna așa: „Tu ești Mircea?” … „Cum vrei tu-mpărate!”. …După care, fericit că e adaptat la noile timpuri, că e un politician #modern, că nu il poate acuza nimeni de „naționalism”, Mircea s-ar duce la cantina Parlamentului și, cu gandul la sultanul Baiazid, și-ar comanda o… „shaorma cu de toate”…

Visul meu este despre un popor care înțelege că, în mod evident, nu e o soluție bună să aduci laolaltă, brusc, două civilizații, două culturi, două religii complet diferite. Dialogul dintre culturi și civilizații e absolut necesar și voi pleda și lucra mereu in acest sens. Insă nu despre așa ceva este vorba aici. Aici este vorba despre niște păpușari care, din umbră, au decis exact contrariul – anume CIOCNIREA frontală a două culturi și civilizații foarte puțin asemănătoare. Criza refugiaților a fost creată exact cu acest scop! Rezolvarea crizei refugiaților e foarte simplă. – Tot ce trebuie e ca marile puteri să nu mai caute să genereze profit de pe urma războiului purtat in toate aceste țări. Atunci, in loc de „cote de refugiați”, puterile Vestului militarizat ar trebui să vorbească despre „cote alimentare”, despre bani investiți in dezvoltarea acestor țări, iar nu in inarmarea lor… Așa se rezolvă lucrurile. Doar așa și foarte repede… Iar noi, ca țară, ar trebui să vorbim deschis in acest sens și să propunem soluții in această direcție, nu să acceptăm stupid tot ce ni se impune de la centru.

Visul meu este despre un popor care înțelege că maladiile foarte grave ale Uniunii Europene nu vor putea fi vindecate făcând mătănii și rostind teatral, cu plecăciune cvasi-religioasă, „Uniunea Europeană”. Pană la urmă, din ce anume a ieşit Marea Britanie? Care sunt pietrele de temelie reale, solide, menite să dăinuie pentru secole sau măcar pentru decenii? Care e, de fapt, adevărata piatră unghiulară, singura capabilă să menţină unite puterile Europei? O „uniune” reală a țărilor europene ar presupune o apropiere reală intre cetățenii respectivelor țări. Tocmai in acest sens, al unei UNIUNI reale, profunde, UMANE, nu s-a făcut ABSOLUT NIMIC! Dacă vrem să continuăm joaca de-a marile instituții, nu ne impiedică nimeni s-o facem. Dacă vrem insă o imbunătățire profundă a traiului european, suntem obligați să ne dăm jos căștile de REALITATE VIRTUALĂ pe care ni le-au așezat pe nas marii dregători de instituții cu nume pompoase. …Și să privim realitatea drept in ochi: UE e un colos cu picioare de lut, care nu are la bază OMUL și grija față de OM! Ființa omenească a fost sacrificată pe altarul unei BIROCRAȚII INTERESATE! …Iar singura șansă de a schimba asta e intoarcerea la fundamentele corecte. Care inglobează economicul, dar il depășesc cu mult…

Cată vreme vom reduce totul la ECONOMIC, nu vom avea nicio UNIUNE. Ci doar niște instituții folosite de conducătorii catorva țări pentru a subjuga economic și politic toate celelalte țări…

Nu ne putem intoarce la națiunile privite ca monade de sine stătătoare, ermetic inchise, fără comunicări și schimburi cu exteriorul. Umanitatea e firesc și necesar să evolueze către a deveni o mare comunitate. Insă nu in sensul globalizării așa cum a fost ea concepută de către cei care vor – și in mare măsură reușesc – să dirijeze orchestra lumii. Nu in sensul unui singur stat global, unde nimeni nu mai are identitate și unde toți sunt clonele aceleiași matrici – idealul ultim corporatist. Ci in sensul unei umanități alcătuite din miliarde de picături interdependente, care aleg LIBER să compună un ocean. Nu un neam de clone, nici miliarde de monade de sine stătătoare, ci o pluralitate de ființe libere care iși asigură reciproc prosperitatea.

…Avem nevoie de reaprinderea OMENESCULUI – in noi și in instituțiile noastre, naționale și internaționale. Este singura cale reală. Orice altceva e doar concert de sticle goale… Și tocmai aici văd rolul Romaniei, adevăratul său Destin european și mondial – acela de PUNTE, de punte intre oamenii Europei, de punte intre oamenii lumii celei mari. Inainte de a pune problema unei ieșiri din Uniunea Europeană, ar trebui să ne intrebăm dacă am fost vreodată cu adevărat acolo! Eu asta vă propun – o țară VIE, care are curajul de a refuza simulacrul de destin care i-a fost impus și de a incepe cu adevărat să conteze pe scena lumii. Avem tot ce ne trebuie, trebuie doar să ne depășim complexele de inferioritate care ne-au fost in mod sistematic induse.

Visul meu este despre un popor care respinge atitudinile de vătaf luminat de tipul Macron! Sunt incă victima unei stării de uluire, stare generată de un discurs recent al lui Macron din Parlamentul European! Președintele Franței a spus, nici mai mult nici mai puțin, decat că intenționează să facă totul pentru „apărarea in mod ferm a unei suveranități europene reinventate, in fața tentației autoritare in unele țări ale Uniunii Europene”!

…Oameni buni, noi chiar o luăm razna cu totul!? Adică nu suveranitatea țărilor trebuie apărată in fața globalismului nivelator, ci Uniunea Europeană (așa cum o vede domnu’ Macron) trebuie apărată de țările ale căror popoare văd altfel viitorul decat il vede EL, Macron, LUMINA Mileniului III… Fabulos!

Eu vă spun așa: absolut NIMIC nu se va schimba pe plai dacă nu vom pricepe, la nivel de oameni de stat, că Romania nu poate prospera ca anexă a altor puteri, indiferent care ar fi acestea!

Declarația lui Macron este nu doar revoltătoare, ci și emblemă a unui viitor care ni se construiește de multă vreme și care iși atinge chiar in acești ani punctul culminant: o lume nivelată și nivelatoare, unde nu sunt acceptate decat „principiile”, „conceptele” și „adevărurile” dictate de cateva state, indiferent de ce cred, vor sau votează celelalte state. Ce spune Macron este că trebuie acționat, la nivelul Uniunii Europene, impotriva conducerii democratice (rezultate prin VOT) a țărilor a căror traiectorie nu corespunde „adevărurilor” sale. Ei bine, eu chiar nu am de gand să accept această atitudine de „vătaf luminat”! Romania trebuie să aibă curajul de a se AUTODETERMINA in această lume dominată din ce in ce mai mult de reducționismul de tip „Macron”, un reducționism care sună cam așa: „Cine nu urmează intocmai și la timp linia trasată de noi cu creta pe asfalt trebuie numaidecat pus la punct, sancționat și chiar repudiat! Noi suntem PRINCIPIILE, noi suntem CALEA, noi suntem BINELE!”… Țările Europei de Est nu sunt copiii inadecvați ai Vestului! Nu suntem niște imbecili care trebuie puși mereu in banca lor, scoși dimineața la careu și loviți in pauze cu rigla peste degete! …Sau suntem, dacă nu respingem FERM astfel de tratamente!

„Romania – Țara unui VIS posibil!” nu e nici platforma politică a cuiva, nici „societatea civilă” a altcuiva. „Romania – Țara unui VIS posibil!” este platforma dumneavoastră, a oamenilor obișnuiți ai acestui neam, a adevăratei „societăți civile” pe care NU O POT REPREZENTA DECAT OAMENII, cetățenii. Adevărata „societate civilă” romanească este insăși societatea romanească, cu bunele și relele ei! Adevărata „societate civilă” nu este monopolul nimănui. Ea este a oamenilor și e reprezentată de OAMENI! „Romania – Țara unui VIS posibil!” este inceputul unui nou drum pentru Romania. După decenii in care ni s-a tot spus ȘI AM FOST INVĂȚAȚI SĂ NE TOT SPUNEM că suntem „cei mai leneși”, „cei mai corupți”, „cei mai nepregătiți”, a venit vremea să spunem STOP! Nu „STOP și de la capăt”, cum ar zice un ins bizar, ci „STOP și cu SENS”!

Paradoxal, utopic nu e să crezi că lumea poate fi schimbată in bine, ci să consideri că ea mai poate continua așa cum e acum…

Acesta este Visul meu. Dacă e și al dumneavoastră, atunci vă invit să dăm mână cu mână, cei cu inimă – nu de cyborg – ci ROMÂNĂ, și să strângem rândurile. Fie să FIM, oameni liberi!

Autor: Liviu Pleșoianu

Sursa: Liviu Pleșoianu Facebook