Analize

Andrei Marga: „Cei mai mulți dintre cei care ajung să reprezinte România sunt slab pregătiți – profesional, civic, moral.”

Sunt fapte noi pe scena României și a lumii. Ele nu mai sunt oarecari și nici de ocolit. Să le examinăm cu acuratețe și să căutăm interpretările adecvate și alternativele. Mă refer astăzi doar la trei dintre ele.

Dacă este vorba de România actuală, atunci este izbitor efortul prostesc de concentrare a deciziei („guvernul meu”, „parlamentul meu”, „oamenii mei”), care subminează libertățile, instituțiile și democrația, atât cât s-au agonisit după 1989. Țara se împrumută ca niciodată în istorie, încât un economist de prim plan întreba: unde merg banii? Alt economist spunea îndreptățit că se consumă deja din farfuria celor de mâine. Aici a prins viață un curent compus din inși care afișează ostilitate față de religie – curent de care Europa se izbăvise din anii șaptezeci încoace. În numele „independenței” justiției, se cultivă o justiție controlată și un sistem neosecuristic, care împiedică de fapt normalizarea vieții în societate.

Faptele sunt incontestabile. Ipoteza în circulație, atrăgătoare prin simplitatea ei, este că avem de a face cu conspirații ce vin din afară.Opinia mea este alta, anume, că, înainte de a vedea ce fac alții, trebuie pusă întrebarea asupra a ceea se face sau nu în țară pentru a opri degradarea. Este sănătos să arunci privirea în ce faci sau nu faci tu însuți, înainte de a discuta diverse ipoteze.

Publiciști reputați consideră că România actuală este victimă a unei conspirații cu subiect greu de localizat. În definitiv, economia ei a trecut în alte mâini, profiturile pleacă instantaneu, investițiile majore sunt zădărnicite, decidenți incapabili sunt curtați, politica este mimetică și se consumă în găselnițe.

Este vorba de fapte, desigur. Dar tot faptele probează că, înainte de orice, românii își fac rău cu mâna lor, prin ce fac și prin ce nu fac. Iar într-o lume a competiției severe, alții pot folosi ocazia. Iată câteva probe.

În ultimii cincisprezece ani, s-a creat obiceiul ca cei care au cerut voturile cetățenilor în România, în loc să respecte democrația și să lucreze la a îndeplini ceea ce au promis, caută sprijin în afară și-l plătesc, la nevoie. Lipsiți de realizări și fără prestigiu durabil, ei vând și cumpără orice pentru a-și păstra pozițiile. Ei „luptă” pentru mandate, nu pentru soluții. Exemplele sunt la îndemână.

Cei mai mulți dintre cei care ajung să reprezinte România sunt slab pregătiți – profesional, civic, moral. Acum sunt dintre absolvenți fără relief – nici unul de frunte. Nu îi invită mai nimeni și, atunci, se invită singuri în „vizite”. Cineva ne atrăgea, pe bună dreptate, atenția că ambasadori ai puterilor au consemnat deja în memorii această „tehnică”.

Cât de slab pregătiți sunt decidenții României actuale își poate da seama oricine scrutându-le cugetarea. De pildă, după ce a tras de la începutul pandemiei concluzia că „în România stăm mai bine!”, comparând cifrele cu Franța, Italia, Spania, țări aflate în centrul schimburilor mondiale, veritabile sugative turistice, „președintele” ne compară acum, și mai diletant, cu SUA. I-a rămas evident nepriceput faptul că în ultima zi de joi, de exemplu, erau înregistrate în SUA 100.000 de noi infectări, la în jur de 330 de milioane de locuitori, în condițiile în care se fac testări ample, în vreme ce, în România, se anunțau 10.000 de infectări, la sub 20 de milioane locuitori și cu testări făcute alandala. Cine ia în serios aritmetica, pricepe starea de lucruri din țară!

Nu poți face analogia cu SUA nici în ceea ce privește alegerile parlamentare, căci acolo este un pluralism real, cu optici și programe profilate și cunoscute de alegători din vreme. Altfel spus, alegerile se bucură în SUA de premise care nu există în România actuală. Legea le prevede și în țara noastră, dar legea se încalcă de la început de „președinte”, care-și etalează și în această privință nepregătirea.

Se știe că democrația presupune alegeri, dar nu alegeri făcute anapoda. După cum alegerile se fac, așa cum s-a spus la Alba Iulia în 1918, pentru a stabili „curat” voința politică a cetățenilor și nu pentru a legitima aberațiile cuiva.
La toate aceste fapte se adaugă impostura reprezentării. Exemplară este reprezentarea României la Uniunea Europeană – care numai datorită unui abuz din partea fostului președinte al CCR revine unei funcții neimplicate în gestiunea țării. În plus, cei care „reprezintă România” la reuniuni tac – cum a fost la negocierea pachetului financiar al Uniunii Europene pentru postpandemie, iar apoi vin în țară și pretind că „s-au bătut pentru bani!”. Nu odată, respectivii spun lucruri nechibzuite – cum remarca un președinte al Franței, care reproșa reprezentanților României că “au scăpat ocazia să tacă!”. Sau se îmbie să fie luați parteneri, gudurându-se, bineînțeles. Trec peste reacția gazdelor exasperate de sărăcia vederilor. Nu-i de mirare că un ministru de externe dintr-o țară apropiată a și spus: „Lăsați-ne nouă petrolul. Avem capacitatea să-l prelucrăm. Voi faceți doar un foc mare”.

Toate acordurile oneroase pentru România sunt semnate de reprezentanți ai țării. Se pot parcurge documentele. În 2018 a fost mai mult decât comică legătura dintre mâcâiala din Parlament și presiunea Controcenilor, cu instituțiile de forță, ca România nu cumva să aducă redevențele pentru resurse naturale la nivelul altor țări.
Prin definiție, opoziția este cheia vie a ameliorărilor într-o democrație. Viitorul mai bun este în răspunderea opoziției. Guvernările critică opoziția, dar nicăieri, de la Mussolini și Mein Kampf încoace, nu s-a pus problema eliminării „definitive” de la guvernare a opoziției, până în România actuală. Profitându-se de dificultățile autoapărării în fața justiției aservite și a noii Securități, social-democrația este acum sub asalt. Nu-i destul că a fost scoasă de la guvernare, în pofida alegerilor parlamentare din 2016, pentru a face loc insipidului „guvern al meu”, dar este lovită perseverent. Cei care guvernează nu par capabili de altceva.

„Președintele” este în funcții de peste două decenii, cu rezultate mediocre, dar aruncă suficient și aiuritor vina pe alții. Mai nou, opoziției însăși i se pun șefi pe placul decidenților.

Așadar, aici suntem în România actuală – cu decidenți slab pregătiți, lipsiți de realizări, care vând orice și desfigurează democrația. Ipoteza conspirației nu se poate credita fără a lua în seamă această situație. În definitiv, nu alții decât „juriști” indigeni au decis infirmarea referendumului din 2012, în care peste 12 milioane de cetățeni au votat demiterea președintelui. Cine a reacționat? Atunci când s-a aflat în Bundestag despre protocoalele secrete ale noii Securități-judecătorilor-procurorilor din România, s-a spus că, dacă se petrecea așa ceva în altă țară, „se lua foc”. Nici astăzi protocoalele nu sunt abrogate printr-un act de stat, dar nimeni nu ia foc! S-au falsificat din vreme, și în 2019 și în 2020, alegerile. Se reacționează? Până când în România nu va fi o reacție cetățenească pentru revenirea la Constituție și democrație, ipoteza conjurației este doar comodă.

În România actuală, reprezentanți publici refuză mai nou jurământul pe Biblie. Papa Francisc a venit la București și a cerut gazdelor „frățietate”, iar îndată ce avionul a decolat, nimeni altul decât „președintele” a deschis păruiala și a cerut justiției să-i rărească rivalii. Iar „justiția” s-a executat, ca la nimeni. România a aplicat cel mai nechibzuit lockdown din Europa. Patriarhul a arătat că există „dreptatea lui Dumnezeu” și a fost atacat în cuvinte incalificabile. Cei care se bat cu pumnul în piept că ar fi viitorul se disting mai curând prin fraude.

Aici suntem astăzi. Opinia mea este că asemenea gesturi, care lovesc România actuală, țin de un curent antireligios, ignorant în materie de religie. Probele sunt numeroase.
Un om religios, cu atât mai mult un ierarh, privește lumea și o judecă prin prisma voinței lui Dumnezeu. De fapt, la propriu, credința înseamnă să crezi în existența lui Dumnezeu și să-ți pui soarta în mâinile sale. Bagatelizarea belferească a acestei voințe și atacarea celor care o invocă denotă incultură.

Istoria modernă este acompaniată, se știe bine, de o critică a religiei, care a avut în Spinoza, Hegel, Feuerbach, Comte, Marx, Nietzsche momente de referință. Nu a fost vorba de respingerea prezenței lui Dumnezeu în realitatea lumii, ci de o critică a folosirii religiei. A dovedit-o la vreme ilustrul teolog Karl Barth.
Într-un fel, bisericile de astăzi – și la noi, dincolo de diviziunea ortodoxie, catolicism, uniați, protestantism, reformism maghiar, biserici neoevanghelice – nu mai sunt cele de acum un secol. Bisericile au părăsit servilismul față de cei puternici și se află pe ruta solidarizării cu ființa umană care suntem fiecare. Semnificația socială a bisericii este alta.

Bisericile își asumă împrejurarea că, în consecința istoriei, Dumnezeu nu este în mintea fiecărui om. Nu altcineva decât un teolog de anvergura lui Joseph Ratzinger a și spus-o: problema nu este, la urma urmelor, dacă crezi sau nu în existența lui Dumnezeu – chestiunea te privește. Dar este demn să fii responsabil, ca și cum Dumnezeu există. Aceasta ține chiar de umanitatea din tine.

Incontestabil, suntem contemporanii unui curent internațional de confuzii culturale. Astăzi se observă prea rar că înțeleptul Solomon avea dreptate când susținea că omul care știe că există Dumnezeu, capătă resurse ce îi măresc simțul răspunderii. Vedem cu ochiul liber că unde nu este conștiința existenței lui Dumnezeu, responsabilitatea scade.

Mulți au rămas ignoranți în materie de religie căci a slăbit cultura religioasă. Și la noi, educația în materie se cam reduce la familiarizarea cu ritualul. Bisericile sunt prezente mai amplu în societate, cu oferta liturgică și programe sociale, dar prea puțin în viața intelectuală. Terenul s-a cedat, încât s-a lățit prejudecata “religia este insesizabilă, ca și ceața”, pe care Mussolini i-o adresa, în 1935, lui Hans Frank, sau stupizenia că „religia generează angoasă”.
După părerea mea, antidotul este întărirea prezenței teologilor cu elaborări în spațiul viziunilor. Mai ales că ne aflăm într-o situație istorică nouă: nu este soluție la crizele societăților de astăzi fără conlucrarea știință-filosofie-teologie. A trecut epoca „slujitoarei” în relația lor, dar și cea a ignorării reciproce.

După 1989, s-a creat impresia că, din momentul în care fiecare ins este liber, istoria se sfârșește. S-a ajuns astfel la noua „corectitudine politică” a unei liberalități scheletice, care nu mai are de a face cu democrația. Se presupune că instituțiile ar fi în ordine, încât, cine nu acceptă hotărârile „justiției”, „statului de drept” existent, „autorităților”, nu ar fi „modern”, „european” etc.. Aceasta tocmai în condițiile în care oamenii depind de o „justiție”, de un „stat de drept” și de decidenți care comit noi abuzuri! Un internaționalism birocratic, dăunător ca orice birocratism, s-a așternut peste unele țări și încă nu i se dă de capăt.

Să luăm un exemplu. Cine aderă la Uniunea Europeană își asumă imperativul unității – care este firesc. Dar, situațiile fiind prea diferite, unitate de evaluări nu are cum exista dacă nu se recunosc diferențele. Statul de drept este principial același în diferite țări, dar în realitatea vieții diferă profund. În România, bunăoară, azi este perceptibilă presiunea de sus ca legile să fie, nu reglementări în interes public, ci instrumente împotriva cuiva. Numirea procurorilor și judecătorilor a rămas de fapt unipersonală, „de casă”, ca în nicio altă țară europeană. Pregătirea juridică este superficială – destul să vezi erorile de logică, ce se adaugă lipsei de cunoștințe în materiile vieții, din sentințe, pentru a te îngrozi! Selecția pentru magistratură depinde prea puțin de valoarea profesională, civică, etică. De aceea, să respecți hotărârile justiției este natural, dar sub condiția dreptății căii pe care acestea s-au adoptat.

I se atribuie soroșismului această abordare birocratică. Nu este singura sursă, dar este cea mai cristalizată – ea revendicându-se din Karl Popper. De altfel, într-un articol din Project Syndicate (1 ianuarie 2017) George Soros scria: „Am împărțit regimurile în două categorii: cele în care poporul își alege liderii, care ar trebui să aibă grijă de interesele electoratului, și cele în care liderii își manipulează electoratul pentru a-și urmări propriile interese. Sub influența lui Popper, am numit prima categorie și pe cea de a doua ”.
Nu reiau observațiile pe care le-am făcut în alt loc (A. Marga, Justiția și valorile, Meteor, București, 2000, pp.194-197), dar afirm că distincția nu rezistă.

„Lideri care își manipulează electoratul pentru a-și urmări propriile interese” sunt astăzi, din nefericire, și în „societatea deschisă”. Apoi, George Soros pune cu simplism neajunsurile din democrații în seama faptului că anumiți „lideri aleși nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor”, eludând împrejurarea că asemenea lideri s-au repetat, în societăți de orice fel. În fapt, „societatea deschisă”, în virtutea unei istorii ce trebuie încă lămurită, a devenit opacă la diversitate și favorabilă unor noi privilegii. Un „nou feudalism” este acuzat în multe „societăți deschise”! Chiar sorosismul își asumă că doar unii cetățeni sunt demni să fie ascultați. Adepții săi atacă alte abordări după o „corectitudine politică (political corectness)”, ce se deosebește de cele ale regimurilor funeste de odinioară doar după pretenții.
Karl Popper a oferit mijloace teoretice ale demantelării autoritarismului. El nu a dat însă și mijloacele apărării „deschiderii”. Cei care au conceput tranzițiile de la autoritarism la democrație în Europa Centrală și Răsăriteană (Guillermo O’Donnell, Philipp Schmitter, Transitions from Authoritarian Rule, 1986) au trebuit, astfel, să prevină oamenii că cine folosește mijloacele demantelării autoritarismului pentru a democratiza, ajunge să împiedice tocmai democratizarea. În definitiv, nu este permis să limitezi drepturile și libertățile vreunei persoane și nu se poate face așa ceva fără afectarea democrației.

În orice caz, teorii și inși care pretind că reprezintă libertatea se cuvine să ia în seamă ceea ce trăiesc oamenii. Așa cum se observă în jur, acolo unde lipsesc pregătirea și voința de a face ca lucrurile să fie altfel, însăși libertatea se distruge. Iar democrația urmează. (Din volumul Andrei Marga, Statul actual, în curs de publicare)

Autor: Andrei Marga

Sursa: cotidianul.ro

Abonează-te la newsletter