… în numele dragostei…
Îmi amintesc, aproape obsesiv, un episod din copilărie…
Am să încerc să fiu cât de scurt pot, pentru că nu vreau să mă concentrez pe poveste, ci pe ideea pe care am reușit s-o înțeleg. Odată, am văzut o vrabie care își hrănea puiul. Puiul acela abia dacă putea să zboare. Probabil că era pentru prima dată când ieșise afară din cuib. Eram înnebunit după animale… și îmi doream să am animale. Însă trăiam într-un apartament la bloc, iar părinții mei nici nu voiau să audă de animale în casă.
M-am gândit că totuși o vrabie este mică și nu va avea nimeni nimic împotrivă. Așa că… am prins puiul se vrabie și l-am adus acasă. Am crezut că îl pot hrăni și îngriji mult mai bine decât mama sa. Tatăl meu m-a avertizat că locul lui e lângă mama sa. Însă eu nici n-am vrut să aud! Pur și simplu am mințit că puiul de vrabie este orfan… doar că să-l pot păstra. L-am hrănit cu ceea ce mâncam și eu. Am crezut că îi fac un bine… Îl țineam închis într-o cutie, pe care am amenajat-o aproape ca pe o cameră umană: cu pat (pe care îi pusesem până și un cearșaf!), cu masă (pe care îi puneam mâncarea!), cu păhărel propriu (în care îi puneam apa… cu vitamine!), cu ferestre (ca să poată admira peisajul de afară!), etc. Eram atât de mândru și mulțumit! Îi asiguram condiții „umane” de trai. Credeam că îi fac un bine… „Nerecunoscătorul” se zbătea disperat și ciripea sfâșietor. Nu voia să doarmă în pătuț… și nici să mănânce ce îi puneam pe masă sau să bea vitaminele din pahar. După vreo câteva zile a murit. Am plâns în hohote. L-am înmormântat într-un coșciug amenajat dintr-o cutie de lemn. I-am pus chiar și o cruce pe mormânt. Și aproape un an întreg i-am pus floricele pe mormânt.
– „Bucură-te suflet micuț; ai avut condiții umane în scurta ta viață. Dar ai avut ghinion… n-a fost să fie…”, șopteam eu printre lacrimi, atunci când mă duceam la mormântul lui.
În mod ironic, cel puțin o parte din acele cuvinte erau adevărate; puiul acela avusese ghinion… Însă eu am fost ghinionul său!
Eu!!! Eu îl smulsesem din natura în care ar fi trebuit să trăiască. Eu îl smulsesem de lângă mama sa, unde îi era locul. Eu îi distrusesem viața. Și tot eu aveam apoi imbecilitatea, neșimțirea și tupeul să plâng pentru el!
După mai mulți ani am realizat asta. Dar n-am mai plâns niciodată. Știu că nu am dreptul să mai fac asta. Acum este doar un regret constant, înfipt ca o așchie de durere în mintea mea.
De fiecare dată când îmi aduc aminte de acel episod… mă invadează un soi de tristețe. Bietul taică-meu, Dumnezeu să-l ierte!, avusese dreptate: locul animalelor este în natură, nu lângă oameni.
Oamenii au altceva mai bun de făcut pe acest pământ. Dumnezeu a rezervat o altă menire oamenilor… decât să asigure condiții „umane” animalelor.
Vă rog să mă credeți că de câte ori văd un om cu un animal de companie, încerc un sentiment de milă. Mai ales dacă amărâtul acela de animal este și „dresat”… adică torturat să învețe niște comportamente improprii speciei sale.
„- Habar n-ai tu cât rău faci!”, îmi șoptesc în minte și trec mai departe.
Și aici mă refer chiar și la animale domesticite de mult timp… ca de exemplu câinele. Chit că un câine este adaptat deja cu lesa, răul tot este acolo. Este forțat să facă lucruri nenaturale pentru specia sa. Orice suflet trebuie să fie liber.
Asta nu înțelegem noi oamenii. Noi oamenii pretindem cu inconștiență și tupeu că iubim animalele… și le smulge din natură; acolo unde le este locul.
Poate că nu o să vă placă ceea ce o să spun acum, însă vom plăti această aroganță de a ști noi mai bine decât natura… credeți-mă.
Noi ignorăm chemarea lui Dumnezeu… pentru ca, în schimb, să ne jucăm de-a gardienii nechemați și reorganizatorii nedoriți ai naturii…
Autor: Artin Side
Subscriu 100%.