Am fost ieri la Cezar. Îmi propusesem să fiu tare. Calmă. Să-i vorbesc normal, să-i dau speranță, să nu arăt cât de rău mă doare tot ce i se întâmplă. Dar în clipa în care l-am văzut… m-a lovit un șoc fizic. Ca o rană deschisă în plex.
Cezar nu mai arată a om.
Cezar arată și miroase a moarte.
Statului român i-am scris. De nenumărate ori. Ieri, i-am scris încă o dată, public, pe pagina lui Cezar. STATULUI CRIMINAL, MAFIOT ȘI EȘUAT.
Răspunsul a fost tăcerea.
Mai fac azi, cu o fărâmă de energie rămasă și cu ajutorul unui domn voluntar taximetrist o interacțiune – cu directorul Penitenciarului Rahova. Pe acest conducător și factor de decizie l-am rugat în timp, cu decență la început, insistență, apoi disperare, în peste 10 scrisori, să colaborăm, ca să-l salvăm pe Cezar. Nu mi-a răspuns niciodată. Azi nu mă mai duc să-i cer nimic. Astăzi mă duc doar să-i spun în față că e un criminal.
Nu din cod penal. Ci din morală, din omenie, din tăcere complice. Pentru că atunci când un om moare încet sub ochii tăi și tu te faci că nu-l vezi, ești mai periculos decât călăul. Pentru că tu alegi să mori în interiorul tău, zi de zi, lăsându-l pe celălalt să moară în realitate.
Azi nu mai am iluzii.
Am doar această minimă satisfacție:
că i-am spus. Că am rostit adevărul. Că nu am lăsat criminalii în costum să treacă prin viață cu mâinile curate.
Și Cezar încă trăiește. Dar cât?
Mi-am dat seama că nu mai am nimic de spus instituțiilor. Le-am spus totul.
Acum nu mai rămâne decât să mă adresez vouă — celor care ați văzut, ați simțit sau poate doar ați tăcut în jurul acestui caz.
Vreau să vă spun un adevăr dureros:
Cezar nu a fost niciodată al familiei sale.
Cezar a fost mereu al vostru.
A fost „o belea” pentru unii — prea agitat, prea neconvențional, prea zgomotos pentru lumea ordonată în care ne prefacem că trăim.
Pentru mine – și pentru câțiva alții – a fost și este un bun de patrimoniu viu.
Un om cu un curaj aproape iresponsabil, dar și cu o verticalitate rară.
Un suflet care a pus mereu idealul înaintea confortului, a familiei, a sănătății, a tot ce ar fi făcut viața mai ușoară.
Astăzi, el se stinge. Într-o celulă.
Astăzi, eu mă retrag. Am eșuat. Nu am reușit să-l salvez.
Dar voi încă puteți.
Poate nu pentru el. Poate pentru voi înșivă.
Pentru ca într-o zi, când al vostru frate sau copil sau prieten va fi strivit de sistem, să existe o voce, o comunitate, o reacție.
Eu nu mai am cuvinte. Nu mai am putere. Nu mai am răspunsuri.
Vă las pe voi să vă ocupați.
Cezar v-a aparținut vouă din prima zi.
Eu doar am fost martora tăcută a unei vieți duse până la capăt. Cu tot cu flacără.
O ființă care a sperat prea mult umanitatea zilelor de azi
Viorica Petrescu
Adauga comentariu