Actuala formă a capitalismului global – cu accentul pe dezindustrializare şi economia de servicii – erodează fundamentele sociale ale clasei de mijloc. Oare poate supravieţui democraţia liberală declinului clasei de mijloc?
Astăzi, există un consens global, cel puţin la nivel de principiu, în ceea ce priveşte legitimitatea democraţiei liberale. Cum spunea economistul Amartya Sen, „cu toate că democraţia nu este practicată de toată lumea şi nici nu este acceptată la fel peste tot, opinia general valabilă este aceea că guvernarea democratică a ajuns să fie percepută drept cea dreaptă“. Ea este acceptată, cu precădere, în ţările care au atins un nivel de prosperitate suficient de ridicat încât să permită majorităţii cetăţenilor să se considere ca făcând parte din clasa de mijloc; de aceea, se pare că există o legătură între nivelul ridicat de dezvoltare şi democraţia stabilă.
Unele societăţi, precum Iran sau Arabia Saudită, resping democraţia liberală în favoarea unei forme de teocraţie islamică. Însă aceste regimuri se află într-un punct mort, din punct de vedere al dezvoltării, fiind ţinute în viaţă exclusiv de resursele uriaşe de petrol pe care stau. La un moment dat, lumea arabă reprezenta o excepţie importantă de la Cel de-al Treilea Val al democratizării, însă Primăvara Arabă avea să demonstreze că opinia publică arabă poate fi mobilizată împotriva dictaturilor la fel de uşor precum cea din Europa de Est ori America Latină. Evident, aceasta nu înseamnă că drumul spre o democraţie funcţională va fi uşor sau lipsit de obstacole în Tunisia, Egipt ori Libia, dar sugerează că dorinţa de libertate şi participare la viaţa politică nu reprezintă o particularitate culturală a europenilor şi americanilor.
La nivel global, singura provocare serioasă la adresa democraţiei liberale vine din partea Chinei, care a reuşit să îmbine un guvern autoritar cu o economie parţial liberalizată. China este moştenitoarea unei îndelungate tradiţii de guvernare birocratică de cea mai bună calitate, care datează de mai bine de două milenii. Liderii săi au realizat o tranziţie complexă, de la o economie planificată, centralizată, în stil sovietic, la o economie de piaţă dinamică, dând dovadă de un nivel ridicat de competenţă – sincer, mult mai ridicat decât cel al liderilor americani în gestionarea recentelor politici macroeconomice. Astăzi, multă lume admiră sistemul chinez nu doar pentru realizările economice, dar şi pentru că poate lua decizii importante într-un timp foarte scurt, spre deosebire de blocajul politic şi agonia care au lovit Statele Unite şi Europa, în ultimii ani. Odată cu recenta criză financiară, chinezii înşişi au început să promoveze „modelul chinez“ ca pe o alternativă la democraţia liberală.
Totuşi, este puţin probabil ca acest model să devină o alternativă viabilă la democraţia liberală, în state din afara Asiei de Est. Mai întâi, modelul este unul cultural specific: guvernul chinez este construit în jurul unor tradiţii străvechi de recrutare meritocratică, evaluare a serviciilor publice, un accent important pus pe educaţie şi respect pentru autoritatea tehnocrată. Puţine ţări în curs de dezvoltare pot spera să se plieze pe acest model: cele care au făcut-o, precum Singapore şi Coreea de Sud, se aflau deja în sfera de influenţă culturală a Chinei. Chinezii înşişi sunt sceptici în legătură cu exportul propriului model; aşa-numitul Acord de la Beijing este o invenţie occidentală, nu una chinezească.
Apoi, nu este clar dacă modelul poate fi susţinut. Nici creşterea economică bazată pe export, nici luarea deciziilor de sus în jos nu vor continua să aducă rezultate la nesfârşit. Faptul că guvernul chinez nu a permis o dezbatere liberă pe marginea dezastruosului accident feroviar din vara trecută, nici nu l-a considerat responsabil pe ministrul Transporturilor pentru acesta sugerează că, în spatele unei faţade de guvernare eficientă, există alte bombe cu ceas gata să explodeze.
În ultimul rând, China se confruntă cu un grad ridicat de vulnerabilitate morală. Guvernul chinez nu îi obligă pe oficiali să respecte demnitatea propriilor cetăţeni. Săptămânal, există proteste legate de deposedările de teren, distrugeri ale mediului înconjurător sau corupţie din partea unora dintre oficiali. În vreme ce ţara cunoaşte o creştere rapidă, aceste abuzuri pot fi trecute cu vederea. Însă creşterea economică nu va continua la nesfârşit, iar guvernul va trebui să plătească preţul mâniei populare reprimate. Regimul nu mai are un ideal pe care să-l urmeze; este condus de un partid comunist aşa-zis dedicat echităţii, care conduce o societate marcată de inechităţi dramatice, tot mai profunde.
Aşadar, în niciun caz nu putem avea încredere în stabilitatea sistemului chinez. Guvernul chinez susţine că cetăţenii săi sunt diferiţi din punct de vedere cultural şi vor prefera întodeauna o dictatură binevoitoare, care promovează creşterea economică, unei democraţii dezordonate care pune în pericol stabilitatea socială. Însă e puţin probabil ca, în China, o clasă de mijloc din ce în ce mai numeroasă să se comporte cu totul altfel faţă de modul în care s-a comportat în alte părţi ale lumii. Este posibil ca alte regimuri autoritare să încerce să copieze succesul Chinei, dar sunt slabe şansele ca, peste 50 de ani, o mare parte a lumii să arate precum China de astăzi.
În lumea în care trăim, există o strânsă legătură între creşterea economică, transformarea socială şi hegemonia ideologică a democraţiei liberale. Şi, cel puţin pentru moment, nu există nicio ameninţare din partea unei ideologii rivale demne de luat în seamă. Însă, dacă anumite tendinţe economice şi sociale extrem de tulburătoare vor continua să se manifeste, ele vor pune în pericol stabilitatea democraţiilor liberale actuale şi vor detrona ideologia democratică, aşa cum o concepem astăzi.
Sociologul Barrington Moore spunea odată, foarte direct: „(Unde) nu e burghezie, nu e democraţie“. Marxiştii nu şi-au putut crea propria utopie comunistă deoarece capitalismul ajuns în faza de maturitate a generat societăţi ale claselor de mijloc, şi nu ale claselor muncitoreşti. Dar dacă dezvoltarea tehnologiei şi globalizarea vor ameninţa clasa de mijloc, făcând imposibil pentru majoritatea cetăţenilor din societăţile avansate să acceadă la statutul acesteia?
Există, deja, o mulţime de semnale că această etapă a început. În Statele Unite, venitul mediu real a stagnat, începând cu anii ‘70. Impactul economic al acestei stagnări a fost diminuat, într-o oarecare măsură, de faptul că majoritatea gospodăriilor americane au trecut de la un singur salariat la doi salariaţi, pe parcursul generaţiei anterioare. Mai mult, după cum argumenta economistul Raghuram Rajan, de vreme ce americanii sunt reticenţi în a se angaja într-un proces direct de redistribuire, Statele Unite au ales, în schimb, o formă extrem de riscantă şi ineficientă a acestui proces, prin subvenţionarea ipotecilor pentru gospodăriile cu venituri mici. Această măsură, sprijinită de un val de lichidităţi provenind din China şi din alte state, a creat iluzia, pentru mulţi americani de rând, că standardul de viaţă a crescut în ultimul deceniu. În acest sens, explozia bulei imobiliare din 2008-2009 nu a fost decât o revenire dramatică la starea iniţială. Poate că americanii beneficiază astăzi de telefoane celulare şi haine ieftine şi de Facebook, dar din ce în ce mai mulţi nu-şi pot permite propria casă, asigurare de sănătate sau o pensie confortabilă.
Un fenomen şi mai îngrijorător, sesizat de investitorul Peter Thiel şi de economistul Tyler Cowen, este acela că beneficiile recentelor valuri de invenţii tehnologice au revenit, în mod disproporţionat, celor mai talentaţi şi mai educaţi membri ai societăţii. Acest fenomen a dus la creşterea accelerată a inegalităţilor sociale în Statele Unite, pe parcursul ultimelor decenii. În 1974, cei mai bogaţi 1% dintre americani câştigau 9% din PIB; până în 2007, procentul a crescut la 23,5% din PIB.
E posibil ca politicile comerciale şi cele fiscale să fi accelerat această tendinţă, însă cauza reală este tehnologia. În etapele iniţiale ale industrializării – era textilelor, a cărbunelui, a oţelului şi a motorului cu combustie internă –, beneficiile transformărilor tehnologice se regăseau, de cele mai multe ori, în rândul societăţii, mai precis în crearea de locuri de muncă. Dar aceasta nu este o lege a firii. Acum, trăim ceea ce Shoshana Zuboff a catalogat drept „epoca maşinii inteligente“, în care tehnologia este capabilă să înlocuiască multe dintre funcţiile omului. Fiecare succes în Silicon Valley se traduce prin pierderea unor locuri de muncă necalificate în altă parte, o tendinţă ce nu pare să se sfârşească prea curând. Inechitatea a existat dintodeauna, ca rezultat al diferenţelor naturale în ceea ce priveşte talentul şi caracterul unei persoane. Însă lumea tehnologică în care trăim adânceşte aceste diferenţe.
Celălalt factor care ameninţă veniturile clasei de mijloc, în ţările dezvoltate, este globalizarea. Odată cu scăderea costurilor de transport şi comunicaţii şi intrarea pe piaţa forţei de muncă globale a sute de milioane de oameni din statele în curs de dezvoltare, munca prestată de clasa de mijloc din ţările dezvoltate poate fi realizată acum la costuri mult mai mici, în alte părţi ale lumii. Într-o lume cu un model economic care pune pe primul plan maximizarea venitului global, externalizarea locurilor de muncă este inevitabilă.
O serie de politici inteligente ar fi putut împiedica dezastrul. Germania a reuşit să-şi protejeze o parte semnificativă a industriei manufacturiere şi a forţei de muncă aferente şi, în acelaşi timp, să rămână competitivă la nivel mondial. Statele Unite şi Europa, pe de altă parte, au îmbrăţişat cu entuziasm tranziţia spre o economie postindustrială a serviciilor. Liberul schimb a devenit mai mult o ideologie şi mai puţin teorie: când membrii congresului american au încercat să riposteze prin sancţiuni economice la adresa Chinei, pentru subevaluarea monedei naţionale, au fost acuzaţi de protecţionism. Au existat o mulţime de discuţii înflăcărate despre minunile economiei cunoaşterii şi despre cum muncile murdare şi periculoase din industria manufacturieră vor fi inevitabil înlocuite de muncitori educaţi, care vor produce lucruri noi şi interesante. Acesta n-a fost decât un văl transparent în spatele căruia se ascundeau realităţile dure ale dezindustrializării. S-a omis faptul că beneficiile noii ordini reveneau, într-o măsură disproporţionată, unui număr nesemnificativ de persoane din domeniul finanţelor şi al tehnologiei moderne.
Deocamdată, lipsa de creativitate intelectuală a stângii este totală. Au trecut multe decenii de când stânga n-a mai fost în stare să articuleze o analiză coerentă a ceea ce se întâmplă cu structura societăţilor avansate, expuse transformărilor economice. Principalele tendinţe din gândirea stângii din ultimele două generaţii au fost dezastruoase ca filtre conceptuale sau instrumente de mobilizare. Marxismul a murit cu mulţi ani în urmă, iar stânga academică l-a înlocuit cu postmodernismul, multiculturalismul, feminismul şi o serie de alte tendinţe fragmentate intelectual care au un focus mai mult cultural, decât unul economic.
Problema sa cea mai mare este lipsa de credibilitate. În ultimele două generaţii, stânga „mainstream“ a urmat programul democraţiei sociale care se centrează pe furnizarea de către stat a unei largi varietăţi de servicii-pensii, sănătate şi educaţie. Modelul este acum epuizat. Statele asistenţiale au devenit supradimensionate, birocratice şi inflexibile; sunt adesea capturate de organizaţiile care le administrează prin intermediul sindicatelor din sectoarele publice; şi, poate cel mai important, ele sunt nesustenabile fiscal având în vedere îmbătrânirea populaţiilor aproape peste tot în lumea dezvoltată. Astfel, când partidele social-democrate vin la putere, ele nu aspiră să fie mai mult decât un custode al statului asistenţial creat acum câteva decenii; nu există o agendă nouă, captivantă în jurul căreia să mobilizeze masele.
Imaginaţi-vă, pentru un moment, că cineva ar încerca să creioneze o ideologie a viitorului care oferă o cale realistă spre o lume cu societăţi sănătoase (care să protejeze clasele de mijloc) şi democraţii robuste. Aceasta ar avea cel puţin două componente.
Politic, noua ideologie ar trebui să reafirme supremaţia politicii democratice asupra economiei şi legitimitatea statului ca expresie a interesului public. Dar o agendă care îşi propune să protejeze modul de viaţă al clasei de mijloc nu se poate baza pe mecanismele statului asistenţial. Ci trebuie să restructureze sectorul public într-o manieră care anulează dominaţia intereselor de grup asupra politicii.
Economic, ideologia viitorului nu poate începe prin denunţarea capitalismului, în sine, ca şi cum socialismul de modă veche ar fi fost o alternativă viabilă. Miza este mai degrabă o anumită versiune a capitalismului. Globalizarea nu trebuie văzută ca un fapt inevitabil al vieţii, ci mai degrabă ca o provocare şi oportunitate care trebuie atent gestionată politic. Noua ideologie nu ar trebui să vadă pieţele ca pe un scop în sine; dimpotrivă, ar valoriza comerţul global în măsura în care acesta contribuie la extinderea unei clase de mijloc înfloritoare.
Critica globalizării trebuie îmbinată cu un naţionalism prudent, care defineşte interesul naţional într-un mod mult mai sofisticat decât campania sindicatelor din SUA – „Cumpăraţi produse americane“. Inevitabil, ideologia viitorului va avea şi o componentă populistă; mesajul trebuie să înceapă cu o critică a elitelor, care au permis ca beneficiile celor mulţi să fie sacrificate în favoarea celor puţini, dar şi a politicilor de impozitare care îi avantajează pe cei bogaţi.
Pericolele inerente sunt evidente: o abandonare de către SUA a pledoariei pentru un comerţ global deschis ar putea genera o serie de replici protecţioniste în lume. În multe privinţe, revoluţia Reagan-Thatcher a reuşit să creeze o lume mai competitivă şi mai globalizată. Iar pe parcursul acestui proces a generat multă prosperitate, a creat clase de mijloc în ascensiune în toate colţurile lumii în curs de dezvoltare şi a răspândit democraţia. Este posibil ca lumea dezvoltată să se afle în faţa unor noi descoperiri tehnologice, care vor creşte productivitatea, dar vor oferi locuri de muncă semnificative unui număr mare de oameni din clasa de mijloc.
Dar asta este mai mult o chestiune de credinţă decât o reflectare a realităţii empirice, din ultimii 30 de ani, care arată în direcţia opusă. Într-adevăr, sunt multe motive care ne fac să credem că inegalitatea va continua să crească. Concentrarea bogăţiei din SUA a devenit autosustenabilă: sectorul financiar şi-a folosit puterea de lobby pentru a scăpa de reglementări şi constrângeri. Şcolile private sunt mai bune ca oricând; cele pentru toată lumea continuă să se deterioreze. În absenţa unei mobilizări democratice de contrabalansare, elitele din toate societăţile se folosesc de accesul lor la sistemul politic pentru a-şi proteja interesele.
O astfel de mobilizare nu se va întâmpla atât timp cât clasele de mijloc din lumea dezvoltată vor rămâne fidele convingerilor generaţiei trecute: că interesele lor vor fi servite de state mai reduse şi pieţe din ce în ce mai libere. Viziunea alternativă este undeva acolo, aşteptând să se nască.
Autor: Francis Fukuyama
Adaptare de: CRISTINA SPĂTĂRELU şi OCTAVIAN MANEA
după Foreign Affairs, ianuarie/februarie 2012
sursA: revista22.ro
Adauga comentariu