Dincolo de orice discuții principiale și doctrinare, mecanismele fundamentale care stau la baza jocului de putere din orice societate sunt cele mai atavice, mai primare instincte ale unei ființe: instinctul de supraviețuire și instinctul de perpetuare a speciei. În fapt, totul e foarte simplu: cei care nu au vor să aibă pentru a se putea înmulți. Iar cei care au, vor să aibă mai mult și să păstreze ce au pentru a se putea înmulți cu cele mai reprezentative specimene ale sexului opus.
“Simțul proprietății” este o împletire a celor două, este forma acceptată și încurajată social a egoismului în care regula simplă este „ce am e al meu”, indiferent ca vorbim despre bunuri sau persoane.
Motiv pentru care, cei care au deja bunuri obținute prin mijloace proprii sau/și ale înaintașilor săi, vor obține mai ușor alte bunuri, vor vrea să le păstreze… și vor vrea și mai mult. Timp în care alții, mai puțin norocoși, nu au nimic sau mai nimic, de unde mai puține șanse de a se reproduce sau de a asigura puilor deja produși un trai decent, certitudinea continuității, aceștia vor să aibă.
În mod firesc, în urma „acumulărilor succesive” (a „vânzărilor anterioare”) cei care au sunt mult mai puțini decât cei care nu au suficient sau nu au nimic – iar acest status quo trebuie să rămână așa pentru ca cei mulți să fie obligați să muncească mult pentru a încerca să aibă ceva… și să asculte de cei pentru care muncesc, de cei puțini, care culeg 90% din fructul muncii celor mulți.
Și, pentru că dintotdeauna cei care au (mult sau foarte mult) vor să păstreze ce au și să nu împartă nimic din ce au cu cei mulți care nu au, au inventat legile, „scrìptul”, sistemul de operarea al societății umane, societate care funcționează fundamental pe sistemul binar instinct de supraviețuire și instinct perpetuare a speciei. Legi de dânșii scrise care stabilesc regulile sociale: cum ei păstrează ce au, cum cei care nu au pot avea, dar cu anumite limite (de unde impozitele), dar mai ales cum niciodată puterea nu se împarte și nici nu se distribuie pe verticală, ci numai pe orizontală.
Și tot ei, favorizații sorții din toate timpurile au înțeles că pentru ca luptele de putere să nu aibă loc pe verticală – între ei, cei foarte puțini, și cei covârșitor de mulți, trebuie inventate mereu tensiuni și fricțiuni pe orizontală, între cei mulți, care trebuie să se sfâșie între ei pentru a nu-i sfâșia pe cei de sus. Și așa a apărut politica! Politica este pentru cei mulți, cei puțini fac afaceri: în timp ce cei mulți se urăsc și se sfâșie, cei puțini negociează în interesul castei lor, ei fiind singurii care câștigă, de fiecare dată, doar procentele fiind diferite între pierzători și învingători, fiecare știind totodată că orice fisură la vârf poate pune în pericol întregul establishment… ceea ce nu poate fi acceptat!
Drept urmare, cei puțini au înțeles ca trebuie să recruteze dintre cei mai de jos indivizi care ar face orice să aibă ceva, indivizi gata să spioneze și să-și „toarne” și mama, să învrăjbească și să ațâțe frate contra frate, dar și să spioneze alți puternici din alte păți pentru a afla dacă ăia nu vor să vină și să le ia ce au ei deja,.. totul pentru un pumn de bani. Și așa au apărut serviciile secrete și „securiștii” din toate timpurile și locurile.
De aceea, pentru ca cei mulți să fie dezbinați, cei foarte puțini și securicii lor infiltrați peste tot aleg cu grijă dintre cei mulți câte unul sau mai mulți „capi” pentru fiecare tabără, port stindardele luptelor pe orizontală ale celor care nu au voie să se gândească la o luptă pe verticală. Aceste port stindarde nu sunt niciodată din rândul celor de sus, dar sunt mai întotdeauna aleși dintre cei mai de jos dar care vor să ajungă cât mai sus, persoane care pentru a ajunge în atenția celor puțini au trebuit să facă lucruri interzise de legea scrisă de cei puțini și deci,. Să devină controlabili și șantajabili. Iar pentru ca nimeni, niciodată, să nu poată greși selecția, în unele țări s-au mai inventat comisii, birouri și curți care să fie gardienii „ordinii constituționale” din societățile lor.
Cam asta este povestea oricărui stat, din orice perioadă istorică, căci este o povestea societății umane, poveste ființei umane care funcționează ca orice altă ființă pe sistemul binar al instinctului de supraviețuire și al celui de perpetuare a speciei. În povestea asta, toată lumea are dreptate, oriunde s-ar afla, căci răspunde strict sistemului binar de funcționare cu care a fost înzestrat.
Desigur, există și excepții – idealiștii și spiritualii, doar că aceștia sunt atât de puțini (mai puțini chiar decât cei foarte avuți!) încât sunt nesemnificativi, ei fiind doar niște exemplare cu disfuncțiuni funcționale din punctul de vedere al speciei lor, motiv pentru care sunt uneori admirați, dar mai tot timpul temuți: „un ciudat”/„niște ciudați”.
Ciudații ăștia sunt ăia foarte puțini care dau și puținul pe care îl au sau pun în pericol viața sau ce au de dragul unor noțiuni abstracte precum „Adevărul” sau „Dreptatea” sau a celor mulți și care nu au sau dar care îi urăsc și i-ar sfâșia pentru ce au. Aceste excepții sunt considerate de toată lumea cele mai periculoase, pentru că sunt imprevizibile, deci periculoase – la ei raportul de cauzalitate între necesitate și acțiune fiind inversat de cele mai multe ori, motiv pentru care vor fi marginalizați și chiar eliminați de societatea care funcționează pur binar: instinct de supraviețuire / instinct de perpetuare a speciei.
Ce-i mână pe ei în luptă? Unii dintre aceștia fac spontan, fără explicație, din „nebunie”, alții pentru răsplata unei lumi viitoare și alții din nevoia de admirație și iubire din partea celor mulți sau pentru posteritate…
Iar dintre toți cei despre care am vorbit mai sus, cel mai rău se înșeală ultima categorie: memoria colectivă a celor mulți durează 3 zile. (Nu mă credeți? Uitați-vă la cum a dispărut din gurile oamenilor numele Georgescu, fiind pe loc înlocuit de un altul!)
De ce am scris toate astea?
Pentru mine le-am scris în primul rând! Din speranța că voi înțelege ce e de înțeles din niște lucruri atât de banale, atât de evidente, încât orice frază, fiecare frază de mai sus poate fi cu ușurință în categoria truismelor, a tautologiilor… și cu toate astea, sunt atât de bine ascunse în toate faldurile în care sunt învelite fie de cei care ne conduc, fie de speranțele mele… încât le uit și mă las de val mai de fiecare dată când mi le amintesc. Și sunt tentat să urăsc… și să mă arunc în lupte inutile, și să risc totul pentru niște prinicpiin și valori pe care, de fapt, mai nimeni nu dă 2 bani… și să urăsc iar, să mă afund în mlaștina asta fără ieșire de când e omul om, atât de bine descrisă de Sartre – „L’Enfer, c’est les autres…” („Infernul, este (în) ceilalți”).
Și am mai scris-o pentru a-mi aduce aminte mie și celor care au avut răbdare să citească toate aceste rânduri că totuși există o ieșire din sitemul binar al celor două instincte, din războiul cel dintre noi ce a fost, este și va fi, și așa ieșire este prin ușa aia despre care spune: „Eu sunt uşa: De va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla.” (Ioan 10:9)
Și există și instrucțiuni de ieșire:
„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?
Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei 5: 44-48).
Revenind la concretul zilelor noastre, voi reveni și vă voi spune, fără ură și fără urmă înverșunare, doar de dragul adevărului și dreptății, ceea ce va fi pentru mine salutul fiecărei zile din lunile care vor veni:
Autor: Dan MV Chitic
Adauga comentariu