În esenţă, comunismul a fost o uriaşă minciună. De aceea, el nu poate fi combătut prin jumătăţi de adevăr. Şi nici prin “adevăruri” teleghidate, cu explozie controlată. Dar sub controlul sinecuriştilor “anticomunişti” s-a purces tocmai la o astfel de “explozie”, controlată, a comunismului în România. “Condamnarea regimului comunist” a fost, după cum ar spune personajul lui Peter O’Toole din filmul “Cum să furi un milion”, “a nice, clean, inside job”. Lucru posibil doar atunci când îţi furi singur căciula.
Lectura regimului comunist impusă de Vladimir Tismăneanu şi de cei care i-au rămas alături a distorsionat trecutul pentru a reeduca prezentul. În esenţă, nu s-a condamnat regimul comunist, ci s-a folosit pretextul condamnării regimului comunist pentru a se vehicula şi legitima anumite valori. Singura condamnare posibilă a regimului comunist s-ar putea face doar de pe poziţiile oamenilor şi ideilor strivite de regimul comunist, de pe poziţiile a ceea ce Virgil Ierunca numea “România reală”, definită prin demnitate, suferinţă, responsabilitate şi adevăr şi opusă României comunizate.
E ilegitim să condamni de pe poziţiile secularismului şi ale democraţiei globale neoliberale un regim preocupat mai ales cu strivirea conştiinţei naţionale, a ţăranilor, a elitelor organice (istorice) şi a religiei şi structurilor de viaţă tradiţionale. E criminal să falsifici rupturile şi continuităţile istorice dintre România monarhică, România republicii socialiste şi România republicii neoliberale. Nu ai voie să proiectezi în trecutul românilor maladiile sufleteşti care au fost inoculate ştiinţific românilor de regimul comunist. Şi nu ai voie să tratezi otova, fără nuanţe, naţionalismul românesc, aşezându-l pe Eminescu pe acelaşi continuum cu un Corneliu Vadim Tudor. Cu alte cuvinte, nu ai voie să transformi într-o continuitate ceea ce a fost, de fapt, o ruptură. Şi nu ai voie să tratezi ca ruptură ceea ce de fapt a fost o continuitate.
Pentru că, de exemplu, ruptura discursivă de “regimul comunist” e însoţită, dacă nu subordonată, de o continuitate a cadrelor, tacticilor şi puterii economice, politice şi mediatice a vechii oligarhii de partid şi de stat. Ascunzând continuităţile în dosul frazelor despre ruptura radicală de trecut a regimului BEUsist, inventând permanenţe patologice ale poporului român, focusând interesul pe răfuieli pemeriste sau peceriste obscure şi exagerând importanţa unor mişcări intestine minore ale Partidului (rotaţii de cadre), ocultând sau instrumentalizând suferinţa anumitor persoane sau grupuri sociale în scopul vehiculării unor valori de dată recentă, care nu au nimic de a face cu motivaţiile victimelor sau călăilor comunişti, folosind înfierarea ideologică energică în locul tragerii la răspundere penală clară, şi operând epurări politice în numele “anticomunismului”, procesul comunismului s-a transformat în simplă operaţiune de reeducare a poporului român.
Ce e de-a dreptul grotesc e că, dacă staliniştii i-au reeducat pe români reproşându-le “burghezo-moşierilor” şi “chiaburilor” bunăstarea lor, neoliberalii ne reeducă în temeiul mizeriei noastre. Comuniştii au venit la putere arzând cărţi şi au rămas la putere citind cărţile pe care nouă ni le-au ars sau interzis. Cel puţin aşa îmi sugerează exemplul unui fiu de mari securişti care îmi spunea, obraznic, că el e “mai deştept” ca alţii pentru că el avea în biblioteca tatălui său cărţi la care restul românilor nu avea acces. La sfârşitul anilor ’40, comuniştii le reproşau claselor de sus că sunt responsabile pentru suferinţa claselor de jos. De la începutul anilor ’90, activiştii neoliberali şi sinecuriştii anticomunismului caviar le reproşează claselor de jos (adică aproape tuturor românilor nivelaţi de sistem) că sunt responsabile pentru suferinţa clasei de sus, că nu-şi înţeleg elita.
Între expertul care le reproşează românilor că din cauza naţionalismului nu au înţeles bunele-intenţii ale Anei Pauker, şi ceauşistul mânios că “ţăranii e leneşi şi hoţi” la CAP (care le furase pământul) şi că “românii nu munceşte” în fabrici, e continuitatea unei nomenclaturi care a trăit pe baza distrugerii elitelor şi care acum se autoperpetuează prin minciună şi prin elaborarea de false alternative. Aceste false alternative – de genul “Vadim sau Iliescu”, “Băsescu sau Putin” – sunt manufacturate cu grijă şi iresponsabilitate de o presă care nu trăieşte din vânzări, ci ca apendice mediatic al marilor oligopoluri politico-financiare (de la moguli, la UE) şi care deci nu reprezintă opiniile publicului românesc, ci mai degrabă interesele finanţatorilor. Devenit simplu obiect de răfuială electorală, cercetarea regimului comunist din România a fost şi ea supusă acestui tip de instrumentalizare.
Cartea “Vieţi controlate” (Iaşi, Ed. Junimea, 2009), a lui Cassian Maria Spiridon, e o carte onestă. Această “mărturie în marginea documentelor referitoare la încercările prin care a trecut România în intervalul august 1944-decembrie 1989” e credibilă şi are meritul de a sugera, cu modestie, un mod alternativ de a privi şi înţelege regimul comunist în România. Călinescian prin modul în care alege să folosească arta şi elocvenţa citatului, altminteri un bun mod de a contracara tehnica parafrazării mincinoase practicate de inchizitorii (neo)comunişti, Cassian Maria Spiridon e un hotărât anticălinescian atunci când vine vorba de înţelegerea comunismului, pe care nu îl cauţionează în vreun fel. Dacă şi Cassian Maria Spiridon e teleologic, dacă şi el reface istoria din perspectiva şi în folosul prezentului, autorul ieşean face acest lucru scoţând la lumină mai ales lucrurile care ar putea deranja, nu care ar putea legitima, actualul discurs oficial referitor la comunism. În plus, acolo unde ideologii oficiali ai momentului practică încă vehemenţa discursivă menită a ascunde falsitatea principială, Cassian Maria Spiridon practică remarca ascuţită a moralistului şi umorul sec al românului moromeţian. Astfel, autorul observă că Adrian Păunescu îl slăvea pe Ceauşescu “în zeci şi sute de strofe, precum o uzină care produce pe stoc”, că “obsedantul deceniu încetează să-i mai obsedeze” pe optzeciştii formaţi de Ov. S. Crohmălniceanu, ctitor al obsedantei decade, sau că, citatul meu favorit în materie de umor sec, “Jurnalul fericirii” a fost o carte “finalizată la începutul anilor ’70 şi în scurt timp confiscată de Securitate, deşi de existenţa lucrării aflaseră doar câţiva prieteni”.
Cassian Maria Spiridon se apleacă atât asupra literaturii generate de intelectualii închişi sau la putere, cât şi asupra cărţilor de mărturii şi de documente oficiale referitoare la ţăranii, micii meseriaşi şi muncitorii prigoniţi de regimul comunist. Din această perspectivă, e interesant de menţionat că, în România republicii populare, împotrivirea prin cuvânt a dispărut înainte de împotrivirea prin faptă. Dacă mass-media şi sistemul de educaţie au fost naţionalizate până la sfârşitul lui 1947, rezistenţa armată, actele de revoltă colectivă sau individuală împotriva colectivizării, “sabotajele” şi organizarea reţelelor de luptă împotriva comunismului au continuat până în anii ’50. Comunizarea cuvântului a fost de fapt necesară comunizării faptei. Strivirea sau pervertirea ideii a fost doar un pas către strivirea şi pervertirea vieţii. Lucrul e important de înţeles din perspectiva liberalizării post-decembriste a discursului “anticomunist”, dar nu şi a faptei anticomuniste.
În fapt “anticomunismul” de carton al perioadei Iliescu-Băsescu e menit să ocrotească oligarhia comunistă şi urmaşii ei de o întoarcere a românilor la normalitate. Comunismul s-a sforţat să ne facă dependenţi, strâmbi, laşi, mincinoşi. Anticomunismul ar trebui să ne inspire să fim independenţi, drepţi, demni, oneşti. Dar nu are acest rezultat. De ce? Pentru că e un anticomunism operat la nivelul cuvântului socializat, reeducat, e un “anticomunism” operat la nivelul care s-a prăbuşit cel dintâi în mâna comuniştilor. Nu e anticomunismul cuvântului-faptă, al cuvântului care angajează. E anticomunismul-discurs născut din viaţa-text, care poate fi rescrisă oricând din perspectiva sloganului zilei. E anticomunismul “sculelor”.
Cine sunt sculele? Sculele sunt armătura sistemului, a cărui longevitate vampirică, postmortem, a fost asigurată de două tehnici: 1. încercarea de a-i compromite pe toţi; 2. încercarea de a-i racola pe unii, “sculele”, care să-i aibă în grijă pe compromişi. Spre exemplificare, iată două citate culese de Cassian Maria Spiridon în merituoasa lui sinteză:
1. Zaharia Stancu, presat de Petru Dumitriu să publice mai mulţi tineri în paginile revistei “Viaţa Romînească”, a răspuns: “Da, aprobase Stancu nu prea încântat, dar să-i puneţi să mânânce rahat. Dacă vin americanii ne spânzură pe amândoi. Cu cât o să fim însă mai mulţi, o să le fie mai greu să o facă şi avem şanse să scăpăm!”
2. În martie 1950, ministrul adjunct MAI dă directive, într-o “Şedinţă cu comandanţi de Regionale şi Judeţene de Securitate”, privitoare la racolarea informatorilor şi a altor tovarăşi de nădejde: “Am spus în felul următor: ce înseamnă tovarăşi, fiecare meseriaş, fiecare doctor, orice om are o sculă şi de scula lui se îngrijeşte, însă la Securitate care este scula noastră? Am spus că şi noi avem o sculă (…) Aşa cum muncitorul are grijă de scula lui, aşa avem şi noi de informatori – şi noi trebuie să avem grijă de scula noastră mult mai mult.”
Ceea ce nu ştia Zaharia Stancu era că şi după prăbuşirea regimului comunist vor avea căutare tot oamenii compromişi şi manipulabili, nu oamenii curaţi. Într-adevăr, dacă ne uităm la oamenii care s-au perindat la conducerea României în ultimii douăzeci de ani, ajugem la concluzia că agenţii de influenţă ai puterilor “suzerane” sau “protectoare” au avut câştig de cauză asupra oamenilor cinstiţi care au căutat să reprezinte interesele României. Sculele şi urmaşii lor, oameni născuţi şi antrenaţi să funcţioneze în sistem, la ordin, au eliminat nu doar de la conducere, ci şi din viaţa naţională, oamenii oneşti şi independenţi. Unii dau vina pe români pentru acest fenomen. Dar, în orice naţiune, tocmai elitele au rolul de a descoperi şi de a omologa valori. Un antrenor de juniori nu aşteaptă ca tribunele sau echipa adversă să aplaude valoarea unei tinere speranţe. Antrenorul recunoaşte şi afirmă valoarea. În România însă, sistemul de perpetuare a nonvalorilor se bazează pe troc: consacrare contra obedienţă.
De aceea, în România, nimic nu poate fi lăsat la îndemâna “elitei”: nici economia, nici literatura, nici politica. Pentru că “elita” ne minte prin omisiune sau prin instrumentalizarea adevărului. Lucrul acesta, după cum ne arată cartea lui Cassian Maria Spiridon, e o moştenire comunistă: “Virgil Ierunca va constata cu exactitate că întotdeauna comuniştii şi-au anexat la patrimoniul socialist al culturii naţionale pe toţi marii artişti, cu o condiţie: ei au trebuit mai întâi să moară.”
Autor: Mircea Platon
sursa: focuriinnoapte.blogspot.ro
Adauga comentariu