Analize și opinii

Viagra pentru violatorul numit FMI

Care a fost natura crizei creditării ipotecare din SUA? Oameni cu slujbe nu tocmai de invidiat luau credite şi cumpărau case în valoare de două-trei sute de mii de dolari, uneori chiar de cinci sute de mii de dolari, sume echivalente cu veniturile lor pe 15-20 de ani. Chiar dacă aceste familii abia reuşeau să îşi asigure traiul de la lună la lună folosind cărţile de credit, tranzacţionau cu uşurinţă sute de mii de dolari într-o piaţă imobiliară depărtată de orice paliere de sustenabilitate. Problema crizei care s-a precipitat în 2007 nu a fost aceea că tot mai mulţi oameni contractau credite pentru a cumpăra locuinţe. Prin însăşi specificul acestui sector, o casă nu poate fi achiziţionată integral cu banii jos. Adevăratul pericol a fost adus de ordinele de mărime, de volumul creditului contractat şi de îndepărtarea cotaţiilor din real estate de valorile de susţinere fundamentală.
Cei care nu au întrevăzut colapsul imobiliar şi turbulenţele din piaţa creditului aferente acestui cataclism acum fac aceeaşi greşeală. Fie că este vorba despre bailout-urile bancare sau despre schemele complicate de refinanţare a datoriilor suverane, problema principală a acestora stă în ordinele de mărime. Sute de miliarde de dolari, euro şi yeni se învârt aberant în sistemul financiar internaţional stricat, fără vreo legătură cu restructurarea companiilor din economia reală şi cu austeritatea solicitată bugetelor naţionale.

Cum volumul creditului a atins proporţii groteşti, iar investitorii înţeleg că datoriile nu pot fi plătite, intervenţionismul autorităţilor monetare şi statale devine din ce în ce mai agresiv şi din ce în ce mai îndepărtat de realitate. Problema ordinelor de mărime apare din nou, sumele implicate fiind din afara unor radare măsurabile în economia reală.

În acelaşi context trebuie interpretată şi soluţia găsită la sfârşitul săptămânii trecute de liderii europeni de a pune la dispoziţia Fondului Monetar Internaţional 200 miliarde euro în capitalizare pentru ca apoi să acceseze înzecit acei bani sub formă de credit. Varianta s-a impus în condiţiile în care s-a văzut că Facilitatea Europeană de Stabilitate Financiară (EFSF) este un mecanism incapabil să furnizeze – prin multiplicare – capitalul necesar rostogolirii datoriilor de stat şi salvării băncilor.

Chiar dacă putem rezuma criza din 2007-2008 ca fiind una a înmulţirii aberante a banilor, iar consecinţele au devenit limpezi pentru toţi, liderii europeni nu par a avea niciun fel de probleme în a recurge la aceeaşi variantă vecină cu frauda. Argumentul aportului suplimentar de capital la FMI este rostit pe şleau: banii aduşi acum vor putea fi accesaţi sub formă de împrumut în cantităţi mult mai ridicate.

Întrebarea este dacă România va fi părtaşă la această inginerie financiară, creditând iniţial fondul cu o sumă care i-ar reveni din cele 50 de miliarde cu care ar trebui să contribuie ţările care nu sunt membre în zona euro. Cum din cele zece ţări, Suedia şi Cehia au spus că se mai gândesc, iar Marea Britanie şi Ungaria resping din capul locului o participare, România ar putea rămâne printre cele numai şase ţări care să marşeze la propunerea liderilor europeni. Cum trei dintre aceste ţări (Letonia, Lituania şi Bulgaria) sunt mai mici decât România, fără o schimbare a propunerii iniţiale, ţara noastră ar fi mai apropiată de 10 miliarde euro (mai probabil peste acest reper) decât de cinci miliarde euro.

Avem, aşadar, din nou o problemă a ordinelor de mărime după ce deja am supradimensionat împrumutul nostru de la FMI şi Comisia Europeană din 2009 la 20 miliarde euro, bani pentru care plătim dobânzi şi care stau în cea mai mare parte neutilizaţi în rezerva internaţională a României pe care chiar administratorul ei, BNR, o recunoaşte ca fiind excedentară. Şi atunci, problema acordului cu Fondul nu a fost aceea că am intrat în supravegherea acestuia şi am făcut corecţiile bugetare necesare, ci tocmai această accesare aberantă a unor bani de care nu aveam nevoie.

În acest carusel nebunesc al spălării gunoaielor financiare ne facem părtaşi cotizând şi împrumutându-ne în acelaşi timp cu sume din afara scalei unei economii naţionale slabe de la un organism internaţional de la care se aşteaptă imposibilul. FMI, nici cu cele 200 miliarde suplimentare de la UE nu are capacitatea de a ajuta la rostogolirea datoriilor suverane ale statelor cu probleme care sunt de ordinul sutelor de miliarde, după cum nu poate astupa găurile negre din bănci care sunt cam de aceleaşi dimensiuni.

Utilizarea “efectului multiplicator” al banilor plasaţi la FMI nu ar fi altceva decât o monetizare a datoriilor în folosul celor care s-au întins mai mult decât le ţinea plapuma pe credit şi a băncilor virtual insolvente. Banii creaţi din nimic în creuzetul Fondului ar avea doar efecte de distorsiune asupra economiei reale şi s-ar răzbuna în cele din urmă – prin inflaţie – asupra contribuabililor ţărilor care acum sunt chemate să cotizeze la bugetul instituţiei. A da bani suplimentari FMI nu este – din acest punct de vedere – cu nimic diferit de a-i da chibrituri celui care vrea să îţi incendieze casa sau Viagra celui care vrea să îţi violeze soţia. Un FMI neputincios este, aşadar, de preferat unui monstru care să înghită toate datoriile rele ale băncilor pentru a împrăştia apoi pierderile nediscriminat asupra întregii populaţii.

Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro

Abonează-te la newsletter