Acum mulţi ani am ținut o prelegere despre Craciun&Anul Nou în spațiul sovietic: despre transformările și efectele schimbărilor radicale și ale represiunii asupra sărbătorilor de iarnă: Stalin şi Crăciunul. O temă pe care o cunosc destul de bine.
Comunismul a debutat în URSS în anii 20 ca o noua formă de iconoclasm. Și nu doar împotriva religiei ci și a diverselor ritualuri și practici sociale. Avea ceva profund iconoclast, dar unul laic. Mai avea ceva profund “puritanist”, “formalist” și auster.
A debutat cu o luptă împotriva vechilor practici de viață și chiar împotriva obiectelor “din lumea veche”.
Iconografia veche a început să fie înlocuită de citate, lozinci. Practica social-politică noua are ceva din demersul avangardei.
Pînă și bradul de Anul Nou este scos din uz: vrem schiuri nu brad! era lozinca copiilor.
Se urmărește de fapt înlocuirea vechilor practici cu unele noi. Noi practici și noi ritualuri sociale. Vechile sărbători trebuie înlocuite cu altele noi.
Dar asta nu ține mult și odată cu stalinismul hardcor începe restaurația într-o maniera ultraconservatoare. Stalin este unul dintre cei mai duri conservatori ai secolului XX. Reintroduce iconografia aproape pe model bizantin doar ca una realist-socialistă. Firește păstrând linia noului stat. Readuce bradul la Kremlin și în casele oamenilor. Nu însă și Crăciunul.
Sovieticii reușesc – mai ales în urban – să substituie Crăciunul cu Anul Nou. În Basarabia şi azi în urban Anul nou e mai important decât Crăciunul: e o practică sovietică. Aşa cum masa e ritualizată încă pe modelul filmelor din anii 70 – o temă tare interesantă de studiu. România are alt specific fiind mai rurală.
Filonul antireligios funcționează însă în parametri diferiți: de la negare dura, la colaborare.
De-a lungul existentei URSS au existat cel puțin 4 mari campanii antireligioase cu efecte diferite.
Teza mea, pe care am explicat-o pe larg în Sectanții și pentru care am primit multe înjurături, este următoarea: represiunea comunistă împotriva religiei a fost ultima epoca de aur a creștinismului. De ce? Pentru că a dus la un soi de întărire nu slăbire a credinței în secolul XX. Și mai ales: a produs un soi de practică de martiraj, fenomen tot mai rar întâlnit, care face să întărească nucleul dur al creștinismului. Represiunea agresiva împotriva creștinismului nu a accelerat laicizarea ci a încetinit-o.
Asta s-a văzut mai ales în anii 70 cînd revine un soi de modă de masă a practicării creștinismului nu doar la nivel de mase ci chiar la nivel de intelectualitate. Iar după 85 și mai ales după 89 explozia e totală: ca și cum 70 de ani de comunism (aprox 40 se ani in cazul Ro) au trecut fără urme. Urme și traume au rămas însă destule.
Filonul religios al anilor 70-80 din spațiul comunist este mult mai puternic decât cel din spațiul occidental – inclusiv la intelectualii de predau marxism-leninism formal dar seara o ard la Păltiniș citind Stăniloaie. Cărțile cu cea mai mare cotă de căutare – cele religioase.
Pe palierul occidental unde creștinismul nu a fost atins de persecuție situația a fost exact invers. Creștinismul în Europa occidentală aproape ca a dispărut. De ce? E o temă lungă și complicată: însă secularizarea occidentală aproape că e un proces ireversibil şi are la bază condițiile sociale, economice şi nivel de bunăstare dar şi altele.
Cert este însă că sărbătoarea Crăciunului are treptate, mai ales astăzi, legătură tot mai puțin cu Hristos și credința: acesta fiind îngropat în cadouri și devenind doar un obiect pur comercial. Crăciunul a ajuns o sărbătoare golită de sens religios și umplută cu sens comercial. Nimeni nu mai înțelege de ce amărâtul ăla s-a născut pe drumuri, într-o iesle ca un “asistat social” sau migrant: nu se mai poartă.
Ce și-au propus comuniștii și nu au reușit, au reușit dușmanii lor. Ironia sorții.
Așa că cei care se numesc creștini ar trebui să-și pună serios întrebări legate de zona din care vin riscurile care le distruge temeiurile credinței. O temă tare dragă mie.
Cert este ca nu mai au prea mult timp: timpul devine tot mai scump mai ales dacă l-ai vândut pentru credite.
Asta scriam în 2019. Aş mai adăuga.
În România, din ce am observat, cu excepția anilor 50 duri, regimul a funcționat ca un soi de bizantinism politic cu salarizare a clerului de către stat dar şi un control moale – o coabitare. BOR a dus o muncă de colaborare după 60 iar ceilalți s-au adaptat: cert este că creștinismul s-a conservat de o manieră foarte diferită de epocile precedente.
Cum însă România nu şi-a depășit niciodată condiția de ţară rurală dominată de arhaismul rural – creștinismul de tip rural s-a păstrat şi conservat incredibil de bine: colinde, mese, porc – ritualurile perfect conservate.
Plus regimul ceaușist etno naționalist care face din Anul nou o reciclare a întregului univers etnofolcloric – program TV: urături, semănături etc
Crăciunul religios avea să fie spulberat rapid după 90 de noul regim capitalist cum nici Ceaușescu nu a visat. De ce?
Crăciunul rural acum e aproape mort din cauza migrație dar mai ales din cauza dispariției copiilor: nu mai ai o bază demografică. Ruralul e terminat – social şi economic – de unde şi moartea ritualurilor rurale care țineau în viață sărbătoarea.
Adică s-au schimbat toate bazele demografice, sociale şi economice – devenim tot mai occidentali în acest sens. Acolo deja procesul e ulta studiat – nu mai e secret.
Ce învinge? Crăciunul modern care este o invenție protestantă americană cu reformatare de marketing de corporație. Crăciunul e un soi de show la Miţa Biciclista – unde mergem pentru un selfie + un morman de cadouri. Atât.
Unde se mai păstrează? În comunități mici şi familii care sunt şi ele sub asediu social şi economic total.
PS. Sper că pentru analize de acest gen dau până în 3 ani ăștia cu legea “nostalgiei” – aici e despre gândire, mult mai periculoasă decât nostalgia.
Autor: Vasile Ernu
Adauga comentariu