Analize și opinii

Teoria haosului

Catastrofa reprezentata de inundatii a estompat in spatiul public discutiile vizavi de efectele economice ale amputarii salariilor in sectorul public si majorarii cu un procent semnificativ al TVA. Ce ne asteapta in perioada urmatoare din acest punct de vedere? Pare la mintea cocosului; daca majorezi TVA – deci preturile cresc in mod automat – este de asteptat ca vinzarile sa se diminueze in intervalul urmator, accentuind criza economica (nu ai cui vinde, nu produci).

Cam aceasta a fost predictia formulata de cei mai multi observatori/analisti. Numai ca acest diagnostic contine cel putin trei erori.

In primul rind, chiar daca se majoreaza o taxa (TVA, de pilda) nu este de la sine inteles – decit, poate, in Romania – ca preturile cu amanuntul cresc si ele in mod automat.


Daca un negustor se confrunta cu o diminuare a vinzarilor, atunci nu isi permite sa majoreze si mai mult preturile de desfacere. In functie de marja de profit cu care lucreaza, el poate chiar sa nu majoreze DELOC preturile, sau sa o faca, insa cu un procent mai redus decit cresterea de TVA (5 la suta, in cazul Romaniei).

Pur si simplu ar trebui sa renunte la o parte din marja si sa depuna eforturi pentru a mentine preturile la nivelul actual.

Sunt comercianti care lucreaza cu o marja de profit si de 100 la suta sau 200 la suta.

Chestiunea este ca in ultimele doua decenii acesti comercianti au considerat de la sine inteles ca pot misca preturile (aproape) cum vor, pentru ca oricum vor vinde. Avem un exemplu graitor in sectorul constructiilor de locuinte.

In anul 2008, cind se atinsese un virf al preturilor, marja de profit a dezvoltatorilor imobiliari era de 100-200 la suta, ba chiar si mai mare. Iata ca preturile s-au injumatatit (nu si costurile), dar aceiasi dezvoltatori cauta disperati sa vinda, deci o fac (inca) in profit.

Daca nu ar fi venit criza si nu s-ar fi inchis robinetul creditelor, fara indoiala ca dezvoltatorii ar fi cerut pe case si apartamente aceleasi preturi, fara sa le treaca prin minte sa le reduca. Asta pentru ca, la urma-urmei, pretul – dincolo de costuri si alte componente – se formeaza pe piata, prin raportul dintre cererea solvabila si oferta.

Atita timp cit cumparatorii vor fi dispusi sa scoata gologanii din buzunar, negustorii nu vor avea nici un motiv sa reduca preturile.

Faptul ca desi isi fring miinile ca se confrunta cu o diminuare a vinzarilor, comerciantilor nu le trece prin cap sa-si diminueze marjele pare cel putin suspect. Sau vinzarile nu scad, de fapt, sau lacomia le subtiaza inteligenta antreprenoriala sau acestia au invatat meseria la fara frecventa.

O a doua eroare consta in a crede ca daca preturile cresc, vinzarile scad in mod automat.

Exista o lege numita Legea lui Engel, vizavi de comportamentul de consum. Aceasta spune ca pe fondul unei crize de o natura sau alta si de crestere a costului cosului zilnic, consumul CRESTE, nu se diminueaza, aparent paradoxal.

Explicatia consta in faptul ca pe un asemenea fond, consumatorii abandoneaza obiectivele economice pe termen lung si aloca o parte mai importanta a veniturilor lor consumului zilnic.

Adica nu se mai cumpara case, bunuri de folosinta indelungata, automobile, etc, deci in cadrul bugetului de familie, “felia” alocata consumului zilnic creste, nu scade.

Daca ai o leafa de o mie de euro, sa spunem, si ai contractat un credit cu o rata de citeva sute pe luna, vei deveni mai dramuit cu restul de citeva sute ramas, pentru a nu te trezi in situatia de rau-platnic.

Daca nu mai antamezi creditul, nimic nu te va impiedica sa aloci aproape toti banii consumului si sa devii mai larg la punga. Asta se va intimpla in perioada urmatoare, in care creditul de consum a devenit o raritate si nu mai modeleaza comportamentul de consum ca in perioada 2002-2008.

In anii ’80, regimul de atunci a majorat preturile destul de semnificativ, modificind numele produselor pentru a masca aceste scumpiri (untul “calitatea intii” a devenit unt “superior”, de pilda). Rezultatul a fost ca a crescut consumul, nu a scazut, asa cum credeau autoritatile ca se va intimpla.

Asa s-ar putea intimpla si acum. Partea din cererea solvabila dislocata din sectorul public se va resimti la bunurile de folosinta indelungata – mobila, electronice, locuinte, etc – dar nu si la bunurile de larg consum.

Probabil de aceea si comerciantii unor asemenea bunuri nu simt presiunea reducerii marjei de profit, continuind sa majoreze preturile. Cel mai clar se vede acest lucru la alimente.

In fine, o a treia eroare consta in afirma ca o eventuala scadere a vinzarilor in anumite sectoare constituie o frina serioasa in calea relansarii cresterii economice. In Germania sau Franta, de exemplu, aceasta conexiune functioneaza.

Asta pentru ca circa 70 la suta din bunurile de pe rafturile magazinelor din aceste tari sunt marfuri ‘made in Germany” sau ‘made in France’. La noi, marfurile “made in Romania” au devenit demult o raritate.

De la produse alimentare la confectii, de la automobile la materiale de constructii, de la mobila la electronice, oferta din galantare este constituita din importuri. Profiturile firmelor care fac import se diminueaza intr-o asemenea eventualitate si nu profiturile fabricilor din Romania.

Scaderea vinzarilor pe anumite segmente de piata pun mai degraba in primejdie locurile de munca din Italia, Turcia sau China, decit locurile de munca autohtone.

Prin intermediul achizitionarii acestor bunuri din import in ultimii zece ani o imensa cantitate de bani a parasit, practic, Romania, fara sa lase in urma nici macar un loc de munca.

Asadar, dincolo de o jelanie colectiva si de analize/predictii superficiale, ramine cea mai preocupanta chestiune: aparenta incapacitate a actualului Executiv de a elabora/implementa un plan realist si credibil de relansare economica.

Amputarile salariale si majorarile de taxe nu sunt decit operatii dure pentru realizarea (precara) a unui cvasiechilibru bugetar.

Ecuatia relansarii este o alta problema si inca nu pare a-si fi gasit nici o rezolvare, macar pina acum. Or, ca in teoria haosului, fisurile momentului nu pot decit sa se adinceasca in viitor atita vreme cit variabilele sistemului ramin aceleasi si nu exista nici o interventie coerenta asupra lor.

Iar calitatea scazuta a dezbaterii publice nu face decit sa confuzioneze si mai mult un corp social care se apropie de limita isteriei.

Analiza de Eugen Ovidiu Chirovici

Sursa: Bloombiz.ro

Despre autor

contribuitor

comentariu

Adauga un comentariu

  • Oprind 10 cumpărători din supermarket, la opt dintre ei se găsesc produse româneşti. Chiar dacă scrie o denumire europenizată, este făcută tot la Cocârlaţii din deal. Lapte, ouă, brânzeturi, salamuri sunt româneşti. Cei care nu pot trăi decât cu fiţe, mai cumpără produse de import, că aşa e de bon ton, dar sunt puţini. România nu se rezumă la Bucureşti. La 1.000 de bucureşteni care cumpără produse de import, sunt 500.000 de români în ţară care cumpără produse româneşti.

Abonează-te la newsletter