Analize și opinii

Socialismul, statul şi incertitudinea

Incertitudinea în piaţa liberă este o problemă complicată. Atunci când vrem să alocăm nişte resurse (capital, tehnologie, muncă, inteligenţă) în a produce ceva vandabil pe piaţă ne confruntăm inevitabil cu viitorul şi cu IMPOSIBILITATEA de a-l prezice cu acurateţe. Deciziile pe care le luăm în acest caz sunt luate în prezent însă vizează viitorul incert care depinde fundamental de reacţia consumatorilor la produsele pe care le oferim pe piaţă. Nici concurenţii nu trebuie neglijaţi, reacţia acestora la vederea produselor oferite pe piaţă putând da peste cap şi cele mai optimiste planuri iniţiale.

Presaţi de timpul limitat, folosind informaţii incompete pentru care plătim tot mai mult dacă le dorim mai complete, subiectivi din plin în interpretările pe care le dăm acestor informaţii, adăugăm noi incertitudini deciziilor pe care le luăm. În fapt, deciziile economice sunt expuse la patru tipuri de incertitudini:

[1] certitudine: este asociată acelor fenomene “gravitaţionale” testabile în laborator (un exemplu ar fi rezistenţa unei clădiri la un cutremur de o anumită magnitudine);

[] incertitudinea obiectivă: asociată unor fenomene experimentabile de tipul jocurilor de noroc bazate pe zaruri, cărţi de joc sau ruletă (”gambling”). Termenul de obiectiv asociat probabilităţilor aferente unei aruncări cu zarul (care îmi arată şansa ca la următoarea aruncare să avem o anumită faţă a zarului) este relativ, chiar dacă aruncările pot fi reproduse prin experiment (contează, în opinia unora, materialul din care e făcut zarul, unghiul aruncării, curenţii de aer din încăpere);

[3] incertitudinea subiectivă: caracteristică acelor fenomene pentru care există un istoric suficient de mare ca să putem obţine un trend relevant statistic. Istoria (adică datele cu privire la un anumit fenomen) capătă importanţă fundamentală în estimarea acestei incertitudini. Un exemplu în acest sens este “riscul de accident” într-o anumită intersecţie pe care companiile de asigurări îl calculează folosind diferite modele econometrice în funcţie de tipul de distribuţie (Gauss, Poisson). Ce nu se prea spune în acest caz este că regresia folosită (sau alt tip de model mai avansat ca ARMA, ARCH sau GARCH) nu ne poate spune decât că cu o probabilitate de 95% se va întâmpla fenomenul X mâine (evitându-se un răspuns direct la întrebarea dacă mâine ne aflăm în cele 95 de zile sau în cele 5 zile dintr-o sută). Aceste modele induc un subiectivism puternic incertitudinii analizate datorită dependenţei puternice de timp şi de spaţiu (probabilităţile pot fi radical diferite dacă mai includ în analiză încă un set de date sau dacă fac analiza într-o altă locaţie).

[4] Incertitudinea absolută: este caracteristică acelor fenomene pe care nu le putem experimenta în laborator, nu putem să le asociem vreo probabilitate (obiectivă sau subiectivă). Comportamentul uman (consumatorii, concurenţii) intră în această categorie. Istoria a demonstrat că şi dezvoltarea tehnologică este un fenomen încadrabil în această categorie din cel puţin două motive: a). de multe ori când ne propunem să descoperim ceva o facem fără ca să cunoaştem utilizarea descoperirii noastre în viitor (aici vă invit să vă gândiţi doar la Internet ca exemplu); b). descoperirile pe care le facem au mult caracter de “întâmplare” (aici vă invit să vă gândiţi la cum s-a descoperit dinamita, radioactivitatea, razele X, Viagra ş.a.m.d.), foarte puţin din ceea ce descoperim ştiinţific este rodul unei cercetări programate şi bugetate dinainte).

Atunci când ne decidem să acţionăm în piaţa liberă pentru a produce ceva ne confruntăm cu o mare cantitate din ultimele două categorii de incertitudini (subiectivă şi absolută). Afacerile sunt, cel puţin la prima vedere, mai incerte decât jocurile de noroc (unde probabilitatea poate fi calculată într-o manieră obiectivă). Foarte puţin din decizia antreprenorială se încadrează în zona certitudinii sau a incertitudinii obiective datorită faptului că OMUL ESTE DOTAT CU LIBER ARBITRU ŞI SE POATE RĂZGÂNDI ÎN ORICE MOMENT. Cu toate acestea însă, există afaceri care se dezvoltă, există interes pentru afaceri manifestat, e drept, de o foarte mică parte dintre noi (în cazul României această parte este aproape inexistentă). Explicaţia este foarte simplă: lumea afacerilor şi piaţa liberă au dezvoltat o serie de instrumente (contracte) care transformă incertitudinea subiectivă şi absolută în certitudine cum ar fi contractele de vânzare – cumpărare, titlurile de proprietate, garanţiile, contractele de asigurare, instrumentele derivate sunt doar câteva exemple de astfel de instrumente sofisticate permanent. De exemplu: atunci când vând bunuri pe credit comercial nici un model din lumea aceasta nu îmi poate spune cu exactitate ce este în mintea clientului meu care la scadenţă trebuie să îmi plătească (incertitudine absolută) însă o scrisoare de garanţie bancară va transforma această incertitudine absolută într-o certitudine că îmi voi încasa banii la scadenţă. Foarte mult din decizia antreprenorială poate fi “administrată” corespunzător folosind aceste contracte. Un antreprenor care ştie să negocieze corect aceste contracte şi le înţelege sensul şi semnificaţia economică va performa mai mult decât unul care le ignoră.

Întotdeauna trebuie însă să înţelegem că INCERTITUDINEA nu poate fi eliminată din decizia antreprenorială şi că există o cantitate reziduală din ea pe care va trebui să ne-o asumăm fără a putea face ceva în acest sens. Costurile asumării aceste incertitudini sunt plătite întotdeauna de antreprenorul privat, proprietarul resurselor puse în joc (nu de salariat sau de manager care este tot un salariat). Cel care se teme să îşi asume aceste costuri va râmâne simplu salariat al antreprenorului şi va trebui să îşi asume un “câştig” mai mic şi în condiţiile stabilite exclusiv de antreprenor.

Asumarea incertitudinii face parte din jocul pieţei libere şi este realizată doar de acei oameni înzestraţi cu harul de a face acest lucru. Pe piaţa liberă prosperitatea creşte direct proporţional cu cel care îşi asumă responsabilitatea propriului destin şi care pune în joc toată creativitatea, toate resursele de care dispune pentru a putea avea succes. Succesul pe piaţa liberă se obţine fără a fura, atenta la proprietatea cuiva şi fără a încerca să păcăleşti pe cineva (dacă o faci, piaţa liberă are mecanismele prin care te elimină imediat din joc la cea mai mică încercare de acest gen). Cooperarea socială în condiţii de piaţă liberă este derivată din această dorinţă de a avea succes respectând proprietatea celuilalt şi oferind pieţei acele resurse sau competenţe pe care le deţinem pe potriva înzestrării şi harului fiecăruia.

Intervenţia statului în economie este văzută de cei mai mulţi dintre socialişti ca un element “stabilizator” menit să ofere protecţie împotriva “ticăloşilor”. Putem identifica următoarele tipuri principale de intervenţie:

  • Impozitarea veniturilor de orice tip: presupune ca statul să vâre mâna adânc în buzunarele fiecăruia dintre noi pentru a ne jecmăni de nişte bani pentru care ne chinuim să muncim. Fără a risca nimic, statul devine părtaş la câştiguri obţinute în condiţii de risc şi incertitudine. Taxele sunt văzute de socialişti ca nişte contribuţii normale la aşa-zisele servicii publice pe care, teoretic, e mai bine să le dezvoltăm printr-un astfel de mecanism: armată, poliţie, educaţie, sănătate, justiţie. În unele ţări (cum este şi România) implicarea statului în economie este mult mai diversă şi mai amplă de atât, crescând semnificativ şi nivelul de impozitare dar şi sărăcia celor care trebuie să cotizeze la sistemul public de astfel de servicii. O formă aparte de impozitare (mai uşor de colectat şi de aplicat fără a fi la fel de vizibilă ca povară) este inflaţia creată de sistemul monetar public care oferă posibilitatea statului de a se îmbogăţi mai repede decât cei ale căror venituri sunt afectate de expansiunea monetară. Deşi intermediarul acestor fonduri (care trec din buzunarul nostru în servicii de asistenţă socială) dijmuieşte o bună parte (dacă nu cea mai mare parte) din ele fără a răspunde în faţa nimănui, sistemul este aclamat de socialiştii ca fiind singurul viabil.
  • Regulile pieţei libere: o altă formă de intervenţie este cea instituţională prin care statul crează reguli de funcţionare pe care operatorii privaţi trebuie să le respecte cu stricteţe. Rolul acestor reguli este de a ţine departe de piaţă pe acei ticăloşi care vor să fure, să păcălească, să obţină profituri mult mai mari decât normal. Regulile sunt puse în aplicare însă de instituţii (Consiliul Concurenţei, Protecţia Consumatorului, Agenţia de Mediu) în spatele cărora se află oameni care iau decizii pe poziţii de forţă. Operând cu concepte economice dubioase şi greu apărabile cu argumente solide (monopol, concurenţă optimă, preţ rezonabil, cartel etc.) aceste instituţii introduc mai mult haos în sistem. Multe dintre aceste reguli sunt adevărate bariere generatoare de costuri pentru piaţa liberă, costuri suportate tot de consumatorul iniţial văduvit prin impozite şi taxe de alţi bani necesari funcţionării acestor instituţii. Multe dintre aceste reglementări nu fac apel direct la garantarea 100% a proprietăţii private pentru că ar deveni contradictorii cu reglementările privind impozitarea. De multe ori aceste reglementări şi instituţii sunt folosite în mod abuziv pentru a elimina politic din piaţă un concurent supărător (e suficient să ai un “prieten” la Garda Financiară sau la Garda de Mediu şi concurentul tău poate avea probleme mari).
  • Influenţarea directă a preţurilor: din considerente sociale statul controlează sau impune anumite tarife pentru diferite produse sau servicii (peste 30% din preţurile luate în calcul în inflaţia din România sunt preţuri “reglementate”). Industriile care se bazează pe astfel de preţuri stabilite de la centru au probleme cu estimarea eficienţei reale. O industrie aparte unde preţul este influenţat direct este cea a sistemului financiar-bancar, banca centrală prin dobânda de intervenţie oferind un stimulent pervers întregii economii.
  • Implicarea în economie prin deţinerea de companii de stat: este o formă care se naşte din dorinţa de a crea “competitori” pentru piaţa privată şi pentru a nu-i lăsa pe antreprenori să facă ce doresc ei. În fapt aceşti actori publici (profitabili sau nu) nu sunt adevăraţi competitori pentru că, în cele mai multe cazuri, absenţa statului din spatele lor producând falimentul inevitabil. În jurul acestor competitori se crează o adevărată industrie pseudo-privată de “ticăloşi” care prosperă cu ajutorul statului şi pe spinarea celor care încă se încăpăţânează să nu facă astfel de “afaceri”. Neavând criterii economice în spate (falimentul dacă decid greşit) asemenea companii au tendinţa să se transforme în adevărate paradisuri pentru incompetenţi dar şi pentru şmecheri de cea mai joasă speţă.
  • Achiziţiile publice: statul pentru a putea exista are nevoie de bunuri şi servicii pe care să le consume cei care lucrează pentru el (hârtie, echipamente de birou, reparaţii, construcţii de clădiri etc.). Deşi există “reguli” care ar trebui să protejeze împotriva abuzului (oferirea acestor servicii la preţ de câteva ori mai mari decât preţul din piaţa liberă), aceste achiziţii sunt adevărate comori pentru socialiştii puşi pe căpătuială. Jaful instituţionalizat şi tendinţa naturală a decidentului de a deturna bunăstarea în favoarea sa fac ca întotdeauna ceea ce cumpără statul să fie mai scump decât ceea ce cumpără actorul privat (de aici şi ineficienţa statului în a oferi servicii publice la preţuri şi calitatea la care le oferă piaţa liberă).
  • Proiectele statului: sunt o formă mai aparte a achiziţiilor publice prin care statul pune în aplicare politicile sale de dezvoltare. Deşi statul ar trebui să coordoneze astfel de acţiuni, în multe ţări preferă să îşi asume un rol fundamental (de constructor, finanţator, administrator). Şi aceste proiecte ale statului sunt mană cerească pentru cel care se află în spatele lor. Tendinţa este să începi cât mai multe din astfel de proiecte şi să nu termini nici unul, menţinându-le în viaţă pentru a le putea căpuşa cât  mai îndelung în dauna unui popor care plăteşte pentru ele. Fără a putea calcula dacă alocările de resurse au vreo utilitate în aceste cazuri (nici nu există de multe ori un astfel de interes din partea funcţionarilor la stat care vin cu idei care mai de care mai fanteziste şi mai falimentare pentru piaţa liberă care cotizează) aceste proiecte distorsionează economia creând stimulentele perverse de a fi mai degrabă interesat de o conexiune în aparatul administrativ decât să fii creativ şi “agresiv” cu piaţa liberă.

Deşi intervenţia statului este clamată de socialişti că ar aduce mai puţin haos şi mai puţini ticăloşi în piaţa liberă, acest lucru nu se întâmplă niciodată. Cu cât statul doreşte să intervină mai mult, cu atât sărăcia creşte exponenţial (e nevoie de resurse exponenţial mai mari pentru orice proiect al statului, mai mari decât normal sau decât ar fi cerut piaţa). Incertitudinea naturală a pieţei libere (derivată din imperfecţiunea informaţiei, imposibilitatea de a modela comportamentul uman, imposibilitatea de a prezice evoluţia tehnologiei) este semnificativ expandată de o incertitudine indusă de intervenţia statului în economie şi care crează comportamente nocive pentru stabilitate şi echilibru: antreprenori care aleargă după proiecte cu statul sau achiziţii publice, salariaţi care ţipă după salariul minim pe economie sau după coduri ale muncii, exportatori care salivează după deprecierea cursului de schimb, bănci care se îmbogăţesc din inflaţia produsă de băncile centale, funcţionari publici care se îmbogăţesc peste noapte fără a vinde ceva sau fără a crea ceva. Statul prin intervenţia sa întoarce cu susul în jos întreg sistemul de valori propus de piaţa liberă (care sancţionează orice derapaj şi orice încercare de ticăloşie mult mai repede decât o face statul). Aceia pe care piaţa liberă i-ar marginaliza instantaneu ajung (prin forţa politică) să fie propulsaţi de stat în fruntea societăţii şi a scalei de prosperitate (în toate instituţiile statului sau care lucrează cu statul dai de oameni care nu au ce să caute acolo). Cooperarea socială capătă un sens bizar şi atipic, fiecare încercând să obţină politic un avantaj cât mai mare din distribuţionismul făcut de stat. De aici până la criză şi la haos nu mai este decât un pas. Costurile induse de aceste crize permanente şi tot mai ample sunt imense pentru toate categoriile sociale (de la antreprenori la asistaţii social).

Iar ceea ce este şi mai hazliu este că, în plină criză, SOCIALIŞTII STRIGĂ ÎN GURA MARE CĂ DE VINĂ PENTRU CRIZĂ ESTE TOT PIAŢA LIBERĂ pentru că nu consumă suficient, nu se împrumută prea mult sau nu este prea optimistă pentru a redresa sistemul.

sursa: cristianpaun.finantare.ro

Abonează-te la newsletter